ICCJ. Decizia nr. 1469/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1469/2010
Dosar nr. 2808/1/2010
Şedinţa publică din 16 aprilie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea de la 25 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus în baza art. 3002 şi art. 160b C. proc. pen. menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului R.D.
A respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar, ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul R.D. a săvârşit două infracţiuni de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 şi două infracţiuni de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. constând în aceea că, în cursul lunii septembrie 2009, inculpatul R.D., în calitate de judecător la Tribunalul Prahova a pretins şi primit prin intermediul inculpatei P.V.I., avocat în Baroul Prahova, suma de aproximativ 20.000 euro, de la inculpaţii S.I. şi S.Z. pentru punerea în libertate a acestuia din urmă, cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. 6419/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
S-a mai reţinut că, în cursul lunii octombrie 2009, acelaşi inculpat fiind investit cu soluţionarea cererii formulate de inculpatul P.F., cu ajutorul inculpatei P.V.I., l-au ajutat pe acesta, facilitându-i punerea în libertate pentru suma de 20.000 euro.
Reţine instanţa de fond că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă în continuare şi nu s-au schimbat, aşa încât nu se poate dispune revocarea măsurii arestării.
Apreciază instanţa de fond că există probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică care trebuie analizat prin raportare nu doar la conduita anterioară a inculpatului, dar şi prin raportare la faptele reţinute în sarcina sa.
Cu privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, reţine instanţa de fond că prin raportare la natura cauzei şi persoana inculpatului, stadiul procesului penal, se impune ca în continuare inculpatul să fie judecat în stare de arest preventiv faţă de împrejurarea că nu au fost administrate toate probele, nu au fost audiaţi toţi martorii, inclusiv cei încuviinţaţi inculpatului pe situaţia de fapt, aceste aspecte impunând menţinerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.D. solicitând a se reţine că încheierea atacată nu este motivată, atât încheierea atacată cât şi cea din 25 martie 2010 având conţinut identic fără a se face referire la stadiul cercetărilor.
Solicită a se reţine că starea de arest preventiv a încetat de drept, întrucât instanţa nu a analizat temeiurile care justifică privarea de libertate.
În raport de stadiul cercetării judecătoreşti care se apropie de final, inculpatul a solicitat a se reţine că nu se mai impune menţinerea stării de arest.
Critica adusă nu este fondată.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate sub aspectul motivelor de recurs invocate cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte reţine că recursul declarat de inculpat nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică în mod corect apreciind instanţa de fond că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
În cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. existând la dosar indicii temeinice care justifică presupunerea că inculpatul a comis faptele reţinute.
Şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt întrunite cumulativ în cauză atât sub aspectul cuantumului cât şi a pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului, pericol analizat în raport de gravitatea faptelor comise, gravitatea dată în special de calitatea în care inculpatul a comis faptele, încât punerea în libertate a acestuia ar avea un impact negativ asupra opiniei publice şi, în acelaşi timp, ar induce ideea că inculpatul, având calitatea de judecător, beneficiază de un regim preferenţial faţă de celelalte persoane care comit fapte penale.
În mod corect a apreciat instanţa de fond că măsura arestării preventive corespunde în cea mai mare măsură scopului procesului penal conform art. 136 C. proc. pen., reţinând că la acest moment al cercetării judecătoreşti când s-au administrat în faţa instanţei o parte din probele încuviinţate, această măsură se impune pentru a nu periclita în continuare buna desfăşurare a procesului penal.
În raport de considerentele arătate în mod corect a apreciat instanţa de fond că nici liberarea provizorie sub control judiciar nu se impune, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă ale cererii de liberare sub control judiciar.
De altfel, instanţa a admis în principiu cererea faţă de faptul că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., însă corect a apreciat că cererea este netemeinică existând pericolul că, lăsat în libertate, inculpatul să încerce să influenţeze anumiţi martori, tocmai datorită funcţiei pe care a deţinut-o anterior comiterii faptelor.
Împrejurarea că unele din considerentele reţinute în încheierea din 25 martie 2010 se regăsesc şi în considerentele încheierii recurate nu poate conduce la constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive, aşa cum susţine apărarea, art. 140 C. proc. pen. reglementând expres şi limitativ situaţiile privind încetarea de drept a măsurilor preventive.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondat recursul inculpatului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.D. împotriva încheierii din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 11294/2/2009 (2766/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2628/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2636/2010. Penal. Prelungirea duratei... → |
|---|
