ICCJ. Decizia nr. 2253/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2253/2010
Dosar nr. 4902/1/2010
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind investită cu soluţionarea cauzei privind pe inculpaţii F.F., G.P., P.M., C.M. şi G.F., aflaţi în stare de arest, respectiv B.A.M., cercetată în stare de libertate, trimişi în judecată sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la a art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus:
S-a menţinut starea de arest a inculpaţilor F.F., fiul lui M. şi al P., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penala, P.M., fiul lui V. şi al D., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 2/UP/F din 17 februarie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a penala, G.P., fiul lui P. şi al L., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP/F din 17 februarie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, C.M., fiul lui N. şi al G., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 5/UP din 23 martie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi G.F., fiul lui A. şi al I., arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 6/UP din 23 martie 2010, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În considerentele acestei hotărâri s-aapreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor,respectiv dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., reţinându-se că din actele existente la dosar, rezultă că inculpatul F.F., a fost comisar de poliţie judiciară în cadrul B.C.C.O. Bucureşti, Serviciul Antidrog - Biroul Sector 4 şi a fost cercetat şi trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din data de 01 aprilie 2001, în stare de arest preventiv, sub aspectul complicităţii la infracţiunea de trafic ilicit de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 26 teza a II-a pct. 2 C. pen., raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Or, inculpatul săvârşind infracţiunea de complicitate la infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, s-a plasat în interiorul acesteia, ceea ce sporeşte pericolul social al faptei săvârşite, vădind prin aceasta ataşament pentru un grup infracţional organizat, urmând ca pe parcursul cercetării judecătoreşti să se stabilească gradul său de implicare în activitatea infracţională a celorlalţi inculpaţi.
În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii P.M., G.P., C.M. şi G.F., instanţa de fond a reţinut că aceştia sunt trimişi în judecată pentru acelaşi gen de infracţiune, respectiv, trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), inculpatul P.M. şi cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul G.P. numai cu art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), apreciindu-se că nu se pot reţine apărările formulate de inculpaţi în sensul că aceştia nu prezintă pericol pentru ordinea publică, că au o pregătire şcolară precară şi că sunt numai consumatori de droguri, întrucât din cele doua volume de urmărire penală rezultă că activitatea ilicită a acestora a fost monitorizată de organele de poliţie, că a existat un sediu de distribuire a drogurilor.
Pentru aceste considerente, reevaluând condiţiile impuse de dispoziţiile art. 3002 C. proc. pen., art. 160b alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în contextul cauzei, respectiv, începerea cercetării judecătoreşti, fiind relevate aspecte concrete privind fapta cu care a fost sesizată instanţa, instanţa de fond a conchis că se impune menţinerea stării de arest a celor cinci inculpaţi, având în vedere temeiurile care o justifică şi care sunt în incidenţă cu textele de lege mai sus arătate.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, au declarat recurs inculpaţii F.F., G.P., C.M. şi G.F. care a criticat-o pentru considerente de nelegalitate şi netemeinicie, fără a motiva în scris calea de atac conform art. 38510 C. proc. pen., cu excepţia recurentului inculpat F.F. care a depus un memoriu cuprinzând motive de recurs.
La termenul acordat pentru soluţionarea recursurilor, 8 iunie 2010, recurenţii inculpaţi, prin apărători au susţinut oral motivele de recurs, aşa cum au fost acestea consemnate în practicarea prezentei decizii.
Analizând recursurile declarate potrivit motivelor de casare susţinute oral de recurenţii inculpaţi prin apărători şi dezvoltate în scris pentru recurentul inculpat F.F., a concluziilor procurorului, precum şi a susţinerilor inculpaţilor, a actelor şi lucrărilor de la dosar, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 din acelaşi cod, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare:
Prin rechizitoriul întocmit la data de 1 aprilie 2010 în Dosarul nr. 292/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor F.F. (comisar de poliţie judiciară), P.M. zis M. sau M., G.P. zis P., C.M. zis O., G.F. zis T. şi, în stare de libertate, a inculpatei B.A.M. zisa A., sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.
În fapt, s-a reţinut că F.F., în calitate de lucrător de poliţie judiciară cu grad de comisar, specializat în combaterea reţelelor de criminalitate - organizată, în cadrul B.C.C.O. Bucureşti, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4, pe parcursul anului 2009, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a acordat sprijin unei grupări infracţionale cu preocupări în legătură cu traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informaţii persoane care au comis şi continuau să comită infracţiuni de acest gen, împrejurare în care în cursul lunii noiembrie 2009 i-a avertizat pe inculpaţii P.M., zis M. sau M., C.M., zis OGF., zis T., martorii G.M.A., zisă S., V.G., zisă J. şi alte persoane, prin intermediul martorilor S.M., zis M.M. şi C.G.S., zis S.C. că organele de poliţie antidrog vor face percheziţii domiciliare în zona sector 2 Bucureşti, fapt ce a permis persoanelor sus-menţionate să se sustragă de la urmărirea penală şi să-şi continue activitatea infracţională de trafic ilicit de droguri de mare risc (heroină).
În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii P.M., G.P., C.M. şi G.F. s-a reţinut, în esenţă, că în cursul anului 20009, în repetate rânduri au vândut colaboratorului sub acoperire A.D. „diverse cantităţi de heroină pură sau în amestec cu alte substanţe, contra unor sume de bani.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, la 2 aprilie 2010 sub nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010).
În ceea ce priveşte măsurile preventive dispuse faţă de inculpaţi, se constată că inculpatul F.F. a fost reţinut la 11 februarie 2010, iar ulterior arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă nr. 1/UP din 11 februarie 2010, inculpaţii G.P. şi P.M. au fost reţinuţi la 17 februarie 2010, iar ulterior arestaţi în baza mandatelor de arestarea nr. IF/UP şi nr. 2F/UP din aceeaşi dată, iar inculpaţii C.M. şi G.F. au fost reţinuţi la 23 martie 2010 şi ulterior arestaţi preventiv în baza mandatelor de arestare preventivă nr. 5/UP şi respectiv, nr. 6/UP din aceeaşi dată, temeiurile re stării fiind art. 143, art. 146, art. 148 lit. f) şi art. 1491 C. proc. pen.
După înregistrarea dosarului la 2 aprilie 2010, prin încheierea din camera de consiliu din 9 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), în baza art. 3001 C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor F.F., G.P., P.M., C.M. şi G.F., menţinându-se măsura.
Procedând în conformitate cu dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., instanţa de fond a verificat la data de 28 mai 2010 legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor, menţinând această măsură.
Astfel, prin încheierea din 28 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (nr. 840/2010), în baza art. 3002 şi a art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor F.F., G.P., P.M., C.M. şi G.F., menţinându-se măsura.
Încheierea atacată este temeinică şi legală, criticile formulate şi susţinute de apărătorii inculpaţilor dovedindu-se a fi neîntemeiate.
Art. 23 din Constituţie garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Din dispoziţiile art. 23 din Constituţie rezultă interesul evident pe care 1-a manifestat constituantul în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie dă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor, fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în fata autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Conform dreptului intern, respectiv dispoziţiilor art. 3002 C. proc. pen. "în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b" iar potrivit art. 160b procedură penală
„(1) În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
(2) Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
(3) Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
(4) Încheierea poate fi atacată cu recurs, prevederile art. 160a alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător."
Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestări preventive luată faţă de inculpaţii F.F., G.P., C.M. şi G.F., în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus evocate, prima instanţa, în mod corect, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, respectiv cele prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 alin. (10) C. proc. pen., se menţin şi impun în continuare privarea de liberate a inculpaţilor, menţinerea acestei măsuri fiind necesară şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, fiind respectate dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O. şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor F.F., G.P., C.M. şi G.F., se reţine că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispoziţiilor legale pentru obţinerea acestora, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale cuprinse în cele două volume de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată până în prezent, rezultă, în esenţă, că inculpatul F.F. în cursul anului 2009 a ajutat mai multe persoane să se sustragă de la urmărirea penală, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de mare risc, comunicându-le acestora că urmează să aibă loc percheziţii domiciliare sau efectuarea de flagrante de către organele abilitate, precum şi faptul că inculpaţii P.M., G.P., C.M. şi G.F., în cursul anului 2009, în repetate rânduri au vândut colaboratorului sub acoperire A.D., diverse cantităţi de heroină pură sau în amestec cu alte substanţe, contra unor sume de bani.
În concluzie, din actele dosarului rezultă că în perioada supusă autorizării, interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi a altor comunicaţii în mediul ambiental, inculpaţii au realizat numeroase convorbiri între ei dar şi cu martorii din rechizitoriu care au evidenţiat, în esenţă, înţelegerea dintre ei, cu privire la pretinderea şi remiterea sumelor de bani, scopul în care au fost pretinse şi primite sumele de bani, activităţile desfăşurate de aceştia.
În speţă, există, aşadar, motive plauzibile de a bănui că inculpaţii au săvârşit faptele ce li se reţin în sarcină.
În ceea ce priveşte temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor două cerinţe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiţie prevăzută de textul de lege menţionat, referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor - trafic de droguri de mare risc şi complicitate la această infracţiune, prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/20 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, sunt sancţionate cu pedepse ce depăşesc limita arătată.
Analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă existenţa şi a celei de-a doua cerinţe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Ordinea publică la care se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiţie penală, trebuie particularizată în speţă prin raportare la definiţia dată de art. 145 C. pen. noţiunii „public „, în sensul că prin ordine publică se înţelege tot ceea ce vizează autorităţile publice, instituţiile publice, autoritatea judiciară, iar pericolul concret la care se referă acelaşi art. 148 lit. f) este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul şi împrejurările în care s-a comis infracţiunea, natura acesteia şi calitatea în care inculpaţii au săvârşit-o.
Prin probe, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înţelege orice elemente de fapt, în sensul arătat de art. 63 din acelaşi Cod.
Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, termenul şi caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din această perspectivă, se recunoaşte de instanţa de contencios european că, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea unor infracţiuni,acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anumit timp. în circumstanţe excepţionale, această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al Convenţiei, cu condiţia ca şi dreptul intern să accepte noţiunea de tulburare a ordinii publice. Insă, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natură să demonstreze ca eliberarea deţinutului ar tulbura ordinea publică, care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare ameninţată efectiv, detenţia neputând fi menţinută în anticiparea unei pedepse privative de libertate (cauza L. vs. Franţa, precis, din 1991 si T. vs. Franţa din 27 august 1992).
Or, în raport de probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpaţii sunt acuzaţi de săvârşirea unor fapte de o gravitate sporită, întrucât este vorba de infracţiuni de trafic de droguri de droguri de mare risc, respectiv de complicitate la această infracţiune, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F.F.
În acest sens este de evidenţiat faptul că inculpatul F.F. s-a folosit de prerogativele funcţiei sale de comisar specializat în combaterea reţelelor de criminalitate - organizată, în cadrul B.C.C.O. Bucureşti, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4 şi pe parcursul anului 2009, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a acordat sprijin unei grupări infracţionale care se ocupa cu traficul ilicit de droguri de mare risc, ajutând cu informaţii anumite persoane care au comis şi continuau să comită infracţiuni de acest gen, fapt ce a permis persoanelor sus-menţionate să se sustragă de la urmărirea penală şi să-şi continue activitatea infracţională de trafic ilicit de droguri de mare risc (heroină), aspect ce imprimă faptelor un grad înalt de pericol social.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, Înalta Curte reţine că faptele de care sunt acuzaţi aceştia sunt deosebit de grave, pe de o parte prin implicaţiile sociale ale traficului şi consumului de droguri în rândul populaţiei, iar pe de altă parte prin modalitate de comitere a faptei - un mediu organizat, cu un sediu de distribuire a drogurilor, iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul F.F., se apreciază că fapta săvârşită de acesta, de complicitate la trafic de droguri de mare risc, afectează grav prestigiul poliţiei ca instituţie a statului responsabilă să vegheze la respectarea şi aplicarea legii, fiind de neconceput ca un comisar de poliţie, specializat în combaterea reţelelor de criminalitate organizată, în cadrul B.C.C.O. Bucureşti, Serviciul Antidrog - Biroul Sectorului 4 să-şi folosească atributele funcţiei pentru a acorda sprijin informaţional unei grupări infracţionale care se ocupa de trafic de droguri, tocmai în vederea sustragerii membrilor acesteia de la tragerea la răspundere penală.
În plus, măsura arestării preventive se impune a fi menţinută cu atât mai mult, faţă de împrejurarea că inculpatul F.F., comisar de poliţie, avea capacitatea şi pregătirea necesară să conştientizeze că adoptarea unei atitudini procesuale contrară normelor legale, care sfidează ordinea şi relaţiile sociale normale, poate avea consecinţe pe plan procesual, respectiv intervenţia reală şi efectivă a unei măsuri procesuale.
Tot astfel, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii G.P., C.M. şi G.F., circumstanţele reale în care a avut loc săvârşirea infracţiunii, modul de operare a acestora, denotă perseverenţă infracţională şi o specializare în comiterea acestui gen de infracţiuni, cât şi un grad de pericol social sporit, fiind astfel necesară, în vederea unei bune desfăşurări a procesului penal, menţinerea stării de arest a inculpaţilor.
În contextul recrudescenţei infracţiunilor de acest gen, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care săvârşesc astfel de fapte, prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
În consecinţă, nefiind întemeiate motivele de casare invocate de inculpaţi, prin apărători şi cum nu se constată existenţa unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii F.F., G.P., C.M. şi G.F. împotriva încheierii din 28 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (840/2010).
Potrivit art. 192 alin. (2) din acelaşi Cod, recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii F.F., G.P., C.M. şi G.F. împotriva încheierii din 28 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 2974/2/2010 (840/2010).
Obligă recurentul inculpat F.F. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar recurenţii inculpaţi G.P., C.M. şi G.F. la plata sumelor de câte 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2238/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4368/2010. Penal → |
|---|
