ICCJ. Decizia nr. 2820/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 2820/2010
Dosar nr. 6422/1/2010
Şedinţa publică din 4 august 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 14294/3/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a dispus, în baza art 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen. menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului Ş.M.
Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de apel a reţinut că temeiurile iniţiale ale arestării preventive continuă să existe, astfel că, chiar dacă pronunţarea unei hotărâri de condamnare la 8 ani închisoare, în primă instanţă, nu înfrânge prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul, este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina lui.
S-a apreciat, de asemenea, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului rezultând din natura şi gravitatea faptelor de care acesta este acuzat, de perseverenţa infracţională a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul Ş.M., care a susţinut că nu se mai menţin temeiurile care au determinat arestarea sa şi că judecata poate continua cu el în stare de libertate.
Examinând încheierea recurată prin prisma motivelor invocate de către inculpat, dar şi din oficiu, în condiţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Inculpatul Ş.M. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 lit. i) - 176 alin. (1) lit. d) C. pen. şi de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), c) şi alin. (21) lit. b) C. pen., ambele cu aplic. art. 37 lit. b) şi art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 24/25 octombrie 2009 inculpatul a pătruns fără drept, având asupra sa un briceag, într-o dependinţă a unui bloc situat pe Şos. S., de unde a sustras o baterie de grup sanitar şi trei ţevi din cupru după care, fiind imobilizat la puţin timp, într-un loc public, de martorul G.C.E. şi de partea vătămată G.A.M., pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul a lovit pe partea vătămată cu briceagul în partea stângă a toracelui, provocându-i leziuni ce i-au pus acesteia viaţa în primejdie.
Măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă prin Încheierea din camera de consiliu din 26 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite cerinţele art. 143 şi 148 lit. f) C. proc. pen. Ulterior, măsura preventivă a fost prelungită/menţinută cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
În prezent cauza se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea apelului declarat de către inculpat împotriva hotărârii de condamnare.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen. instanţa este datoare să verifice din oficiu, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului arestat şi potrivit art. 160b alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea se menţin şi impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea stării de arest a inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 rap. la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., iar menţinerea duratei arestării preventive a inculpatului se impune, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea iniţială se menţin şi impun, în continuare, privarea de libertate a acestuia.
Astfel, probele administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, au confirmat aceste acuzaţii, împotriva inculpatului fiind pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă, chiar dacă aceasta nu este definitivă.
În acelaşi timp, subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului fiind mai mare de 4 ani şi existând probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, Înalta Curte are în vedere, ca şi instanţa de apel, natura şi gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările şi modalitatea în care se reţine că a acţionat: pe timp de noapte, având asupra sa un briceag pe care nu a ezitat să-l folosească pentru a-şi asigura scăparea, punând în primejdie viaţa unei persoane, la care se adaugă datele negative care circumstanţiază persoana inculpatului: recidivist, fără ocupaţie.
Fapte de natura celor de care este acuzat inculpatul - îndreptate nu numai împotriva patrimoniului ci şi a vieţii şi integrităţii corporale a unei persoane - prezintă, în concret, o gravitate sporită şi au o puternică rezonanţă socială negativă, presupun o stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea inculpatului în stare de libertate ar întreţine climatul infracţional şi ar crea inculpatului impresia că poate persista în sfidarea legii, ignorând valorile sociale ocrotite de legiuitor.
Pentru aceasta, punând în balanţă dreptul inculpatului la libertate individuală, pe de o parte, şi necesitatea protecţiei ordinii publice împotriva pericolului concret pe care l-ar prezenta lăsarea acestuia în libertate, în cauză protejarea ordinii publice şi a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent, având în vedere caracterul grav al faptelor de care inculpatul este acuzat.
Respectând astfel marja de apreciere ce revine autorităţii publice Înalta Curte consideră că menţinerea măsurii arestării preventive este nu doar proporţională scopurilor urmărite de legiuitor în art. 136 C. proc. pen., dar şi necesară atingerii scopurilor indicate de lege, respectiv buna desfăşurare a procesului penal.
Menţinerea măsurii arestării preventive se justifică şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, a arătat că motivele pentru a menţine o persoană arestată în detenţie preventive sunt „suficiente şi pertinente"; atunci când interesul public al menţinerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în libertate, în condiţiile în care ordinea publică rămâne realmente ameninţată raportat la persoana în cauză şi la natura infracţiunii, care produce o anumită tulburare socială.
Faţă de cele reţinute, apreciind că încheierea atacată este legală şi temeinică, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului fiind necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, având în vedere şi împrejurarea că în cauză a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în primă instanţă ceea ce este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condiţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpat ca nefundat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în care se va include şi plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.M. împotriva Încheierii din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 14294/3/2010 (1442/2010).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică azi, 4 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 90/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 96/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
