ICCJ. Decizia nr. 2841/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2841/2010
Dosar nr. 6478/1/2010
Şedinţa publică din 11 august 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii T.G.C. şi D.N. împotriva Sentinţei penale nr. 332 din 31 martie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti şi a Deciziei penale nr. 397 din 03 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lI-a penală, în Dosarul nr. 33254.01/299/2009, la termenul din 22 iulie 2010, a pus în discuţia părţilor, din oficiu, în baza art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, secţia penală, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b din acelaşi cod, a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor T.G.C. şi D.N., măsură pe care a menţinut-o faţă de fiecare dintre aceştia, apreciind că temeiurile ce au determinat arestarea iniţială a acestora impun, în continuare, privarea lor de libertate, fixând totodată următorul termen de judecată la 27 august 2010.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că în speţă sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea dedusă judecăţii este închisoarea mai mare de 4 ani şi că există probe certe că lăsarea inculpaţilor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
A mai constatat că pericolul pentru ordinea publică a rezultat din natura şi gravitatea faptelor deduse judecăţii, împrejurările concrete în care acestea au fost comise, dar şi din circumstanţele personale ale inculpaţilor, care nu se află la primul conflict cu legea penală.
Instanţa de ultim control judiciar a conchis apreciind că temeiurile care au determinat arestarea iniţială, impun în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor şi, în consecinţă, prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, în baza dispoziţiilor art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. raportat la art. 300 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a ambilor inculpaţi, fixând următorul termen pentru soluţionarea cauzei în recurs la 27 august 2010.
Împotriva Încheierii din 22 iulie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat, din nou, recurs, inculpaţii T.G.C. şi D.N.
Pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat Dosarul nr. 6478/1/2010, fixându-se prim termen de judecată la 11 august 2010, când recurenţii inculpaţi, aflaţi în stare de arest şi asistaţi de apărătorul desemnat din oficiu, au lăsat la aprecierea Înaltei Curţi soluţia ce se va pronunţa, faţă de excepţia admisibilităţii recursurilor invocată de reprezentantul parchetului, la termenul mai sus menţionat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului a apreciat, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a teza a II-a C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., că recursurile declarate de inculpaţi sunt inadmisibile, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumera strict şi limitativ hotărârile care pot fi atacate o singură dată cu recurs, menţionând la alin. (2) că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii pot fi atacate separat cu recurs.
De asemenea, în dispoziţiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen. legiuitorul menţionează care este calea de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţă în cursul judecăţii privind măsurile preventive: „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.";
Prin urmare, încheierea prin care instanţa de recurs dispune cu privire la menţinerea arestării preventive, nu poate fi atacată separat, cu recurs.
În speţa dedusă judecăţii se constată că Încheierea de la 22 iulie 2010 este una interlocutorie, dar pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca instanţă de recurs.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 332 din 31 martie 2010 din 13 octombrie 2009, pronunţată de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 33254.01/299/2009, inculpaţii T.G.C. şi D.N., recidivişti, au fost condamnaţi la câte o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat [prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. - 209 alin. (1) lit. a), e) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)] şi respectiv, de complicitate la furt calificat, [faptă prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 208 alin. (1) C. pen. - 209 alin. (1) lit. a), e) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)].
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambii inculpaţi, iar Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 397/A din 3 iunie 2010, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţi, deducându-le, din pedepsele aplicate, prevenţia de la 14 septembrie 2009 (inculpatului T.G.C.) şi, respectiv, de la 28 septembrie 2009 (inculpatului D.N.) la zi, obligându-i, totodată, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei din urmă decizii inculpaţii au formulat recurs, care se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, instanţă de ultim control judiciar care, la termenul din 22 iulie 2010, s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii arestării ambilor inculpaţi, prin încheierea de şedinţă din aceeaşi dată, încheiere atacată cu prezentele recursuri.
Aşadar, încheierea mai sus menţionată nu poate fi atacată separat cu nou recurs, întrucât prin Încheierea din 22 iulie 2010, instanţa de ultim control judiciar, verificând, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor, a apreciat că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestora şi a menţinut măsura arestării preventive, cu atât mai mult cu cât cauza penală ce face obiectul judecăţii Dosarului nr. 33254.01/299/2009 este în curs de soluţionare în recurs, nepronunţându-se, încă, o hotărâre în ultimă instanţă.
Sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul la recurs exercitându-se numai în condiţiile expres prevăzute de lege, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Or, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Fată de cele mai sus menţionate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii T.G.C. şi D.N., împotriva Încheierii din 22 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 33254.01/299/2009 (nr. 1673/2010).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii T.G.C. şi D.N. împotriva Încheierii din 22 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 33254.01/299/2009 (nr. 1673/2010).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 16/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 181/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
