ICCJ. Decizia nr. 2993/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2993/2010
Dosar nr. 3193401/3/2009
Şedinţa publică din 3 septembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin Sentinţa penală nr. 242 din 8 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în rejudecare, în Dosarul nr. 31934.01/3/2009, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de condamnatul D.S. împotriva Sentinţei penale nr. 966 din 18 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală sus-menţionată, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 53/A din 7 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, revizuentul D.S. a fost condamnat, alături de alte persoane, la pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., mai multe infracţiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni prevăzute de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.
Cererea de revizuire a fost motivată în raport de omisiunea instanţelor de condamnare de a reţine în favoarea revizuentului cauza de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 şi a circumstanţei legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauze legale de favoare aplicabile în contextul în care revizuentul denunţase şi facilitase tragerea la răspundere penală a mai multor membri ai grupării infracţionale constituite în scopul săvârşirii de infracţiuni grave.
În raport de motivele invocate, prima instanţă a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind dovedită situaţia cerută pentru existenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
S-a reţinut astfel că revizuentul nu denunţase existenţa grupului infracţional organizat mai înainte de a fi descoperit şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave în vederea căreia se constituise gruparea infracţională şi nici nu fusese condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, condiţii deopotrivă cerute pentru incidenţa cauzei reglementate de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Tot astfel, s-a arătat că prin intermediul revizuirii nu poate fi obţinută reexaminarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cauze cunoscute şi analizate de instanţele de condamnare şi cu atât mai puţin pentru reindividualizarea pedepsei.
A reţinut prima instanţă că prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei de condamnare se invocase buna conduită a revizuentului în raporturile cu organele judiciare, făcându-se referire sub acest aspect la denunţurile formulate împotriva altor persoane în legătură cu fapte conexe sau care formau obiectul judecăţii în cauză.
Ca atare, s-a constatat că instanţele de condamnare au avut astfel cunoştinţă de atitudinea procesuală a revizuentului şi că oricum numai până la soluţionarea definitivă a procesului putea fi valorificată cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Apelul formulat de revizuent împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 125/A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În termen legal, împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul D.S.
Prin motivele de recurs formulate, au fost reiterate motivele invocate în cererea iniţială, susţinându-se în esenţă că din înscrisurile depuse în probaţiune, cu referire la adresa nr. 666/2008 semnată de procurorul şef al D.I.I.C.O.T., rezulta că în cauza penală ce formase obiectul Dosarului nr. 13805/3/2007 erau incidente dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 ca urmare a împrejurării că atât în cursul urmării penale, cât şi al judecăţii, revizuentul denunţase şi facilitase tragerea la răspundere penală a altor inculpaţi, între care şi B.I., zis N.C.
De asemenea, s-a arătat că din adresa semnată de acelaşi procuror şef direcţie rezulta că revizuentul formulase mai multe denunţuri şi memorii prin care evidenţiase participaţia penală a coinculpaţilor alături de care fusese cercetat şi trimis în judecată în mai multe dosare penale şi că respectiva împrejurare nu a putut fi adusă la cunoştinţa instanţelor de condamnare întrucât organele de urmărire penală au refuzat eliberarea înscrisului, considerând că depunerea actului la dosar constituia o ameninţare pentru revizuent.
Ca atare, s-a menţionat că înscrisul invocat se cerea a fi interpretat ca o împrejurare nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii de achitare pe temeiul cauzei de impunitate prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.
Examinând cauza în raport de motivele invocate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.
Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.
Revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. poate fi admisă numai dacă se invocă fapte sau împrejurări care dacă ar fi fost cunoscute de instanţe ar fi condus la o soluţie diametral opusă celei pronunţate.
Elementele de probă noi la care se referă textul de lege enunţat trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.
În economia reglementării, constituie probe de aceeaşi natură şi dovezile prin care - fără a pune în discuţie inexistenţa faptei sau a vinovăţiei condamnatului, se urmăreşte probarea unei situaţii căreia legea îi recunoaşte valoarea unei cauze de nerăspundere penală, având drept consecinţă împiedicarea exercitării acţiunii penale.
Constituie o cauză de felul celei menţionate, reglementarea conţinută în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, conform căreia, este apărată de pedeapsă, persoana care, săvârşind una dintre faptele ce constituie infracţiunea de grup infracţional organizat potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, denunţă autorităţilor existenţa grupului mai înainte de a fi descoperit şi de a se fi început activitatea infracţională în vederea căreia a fost constituit.
Rezultă astfel că pentru a fi incidenţă cauza de nerăspundere penală prevăzută de art. 9 alin. (1) este necesar pe de o parte ca persoana care invocă beneficiul legii să fi formulat un denunţ împotriva membrilor grupării infracţionale mai înainte de descoperirea grupului şi înainte de începerea activităţii infracţionale în vederea căreia a avut loc asocierea, iar pe de altă parte, ca persoană în cauză să fi săvârşit la rândul ei infracţiunea denunţată, prin una din faptele privind iniţierea, constituirea sau aderarea la respectivul grup infracţional.
În situaţia în care persoana care invocă reţinerea cauzei de impunitate a săvârşit mai multe infracţiuni, dintre care numai una constituie infracţiunea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, apărarea de răspundere penală nu operează decât pentru această infracţiune.
Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, persoana care, făcând parte dintr-un grup infracţional organizat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membrii ai grupării infracţionale beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite.
O dispoziţie similară este prevăzută şi în Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, unde la art. 19 se menţionează că persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Aceeaşi lege defineşte şi noţiunea de infracţiune gravă, prevăzându-se la art. 2 alin. (1) lit. h) categoriile de infracţiuni considerate grave.
Însă pentru niciuna dintre situaţiile reglementate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este admisibilă revizuirea, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia nu se poate obţine reexaminarea unei hotărâri judecătoreşti pentru motive ce vizează aplicarea legii sub aspectul întinderii pedepsei.
Revenind la speţă, se constată că înscrisurile noi depuse în probaţiune nu demonstrează ca revizuentul să se fi aflat în situaţia prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru a fi astfel incident cazul de revizuire de la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în ceea ce priveşte condamnarea pronunţată pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen.
Din actele dosarului nu rezultă ca revizuentul să fi denunţat autorităţilor existenţa grupării infracţionale înainte de descoperirea grupului şi începerea activităţii infracţionale, iar din adresele emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, invocate în susţinerea cererii de revizuire reiese că revizuentul a contribuit la identificarea şi tragerea la răspundere penală a unora dintre participanţi şi altor persoane, dar nu în condiţii care să atragă incidenţa cauzei de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ci de a o manieră care implica reţinerea circumstanţei legale de reducere a pedepsei, conform art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege.
De asemenea, înscrisurile depuse în probaţiune prezintă importanţă şi din perspectiva circumstanţei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 însă toate aceste aspecte se situează în afara analizei permise de procedura în cauză, având în vedere limitele în care operează învestirea instanţei de revizuire.
Toate aceste elemente au fost corect observate şi analizate de instanţele anterioare, cererea de revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă.
În consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul D.S. şi va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul D.S. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din 28 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de Familie.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 264/2010. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 266/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
