ICCJ. Decizia nr. 3489/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3489/2010
Dosar nr. 7585/1/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 13 septembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 507/117/2009 s-a dispus respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Ş.E.P.B.
În baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a aceluiaşi inculpat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5507/117/2009 s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.E.P.B. la o pedeapsă de 3 ani şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a), art. 74, art. 76 lit. c) C. pen. şi deţinerea de droguri de risc în vederea consumului propriu prevăzut de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 C. pen., art. 74, art. 76 C. pen., reţinându-se că în anul 2009, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a vândut şi oferit cannabis colaboratorului autorizat cu nume de cod P.D. şi martorilor K.N.M., K.N.C. şi T.V.B. De asemenea, în aceeaşi perioadă şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a deţinut şi consumat în mod repetat cannabis - THC, singur sau împreună cu alte persoane.
În ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie, instanţa de apel a reţinut că, deşi formal, toate condiţiile prevăzute de art. 1602 C. proc. pen. sunt îndeplinite, aceasta nu este întemeiată, în raport de infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul Ş.E.P.B. solicitând casarea hotărârii şi în rejudecare, în principal, să se constate că potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive a încetat de drept, iar în subsidiar admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Cu privire la primul motiv de critică, recurentul inculpat - prin apărător ales - a invocat faptul că durata arestării preventive a depăşit cuantumul pedepsei aplicate de instanţa de fond - în speţă Tribunalul Cluj - şi, pe cale de consecinţă, devin incidente prevederile art. 350 alin. (6) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetând de drept.
S-a susţinut, în motivul scris de recurs, că se impune a se face distincţie, în interpretarea dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., între „pedeapsa pronunţată de instanţă" şi „pedeapsa aplicată", aceasta conducând la constatarea unui caz special de încetare de drept a măsurii preventive. Diferenţa dintre cele două noţiuni rezultă, din punctul de vedere al apărării, în urma interpretării gramaticale, logico-sistematice şi teleologice a prevederilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen.
Cum inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni închisoare - pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare fiind rezultată din revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 1485/2005 a Tribunalului Bucureşti - fiind arestat la data de 30 septembrie 2009, durata detenţiei provizorii este mai mare decât pedeapsa aplicată, astfel că măsura arestării preventive a încetat de drept.
Finalitatea art. 350 alin. (6) C. proc. pen. - susţine apărarea - respectiv scopul pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres acest caz de încetare de drept a măsurii arestării preventive este acela de a evita ca instituirea unei măsuri preventive să se transforme în executarea unei pedepse cu consecinţa privării de libertate a unei persoane.
Sub aspectul cererii de liberare provizorie, s-a arătat că toate condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite astfel încât impunerea controlului judiciar este suficient pentru atingerea scopului unei măsuri preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma criticilor invocate dar şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (6) C. proc. pen., inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de deţinere este liberat de îndată ce durata reţinerii şi a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă.
Pentru interpretarea corectă a textului enunţat se impune, pe de o parte, a se face distincţie între noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege", „pedeapsă pronunţată" şi „pedeapsă aplicată", iar pe de altă parte este necesară şi obligatorie analizarea dispoziţiilor legale invocate prin prisma dispoziţiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen., respectiv art. 140 C. proc. pen. relativ la încetarea de drept a măsurilor preventive.
Sub primul aspect, prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege, potrivit art. 141 C. proc. pen., pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă continuată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
În ceea ce priveşte „pedeapsa aplicată", legiuitorul face deosebire între operaţiunea de stabilire a pedepsei şi aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată.
Astfel, instanţa este obligată să stabilească pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracţiune - concurentă, continuată, recidivă - făcând abstracţie de celelalte infracţiuni şi numai după ce au fost stabilite pedepsele, instanţa procedează la ultima operaţiune de individualizare, adică la aplicarea pedepsei comune.
La stabilirea şi aplicarea pedepsei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), trebuie avute în vedere dispoziţiile părţii generale a C. pen., limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Spre deosebire de pedeapsa aplicată, noţiunea de „pedeapsă pronunţată", la care face referire art. 350 alin. (6) C. proc. pen., este mai largă, aceasta având în vedere, pe lângă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea sau infracţiunile deduse judecăţii şi pedeapsa devenită executabilă ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 81 C. pen., art. 861 C. pen., art. 867 C. pen., art. 37 C. pen.
Prin urmare, prin pedeapsă pronunţată trebuie să se înţeleagă pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente - cum este cazul în speţa dedusă judecăţii - la care se adaugă pedeapsa în raport de care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate.
Sub cel de-al doilea aspect, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile de care, în cursul judecăţii, măsura arestării preventive încetează de drept dar şi situaţiile în care instanţa este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului, chiar dacă hotărârea de condamnare nu este definitivă.
Astfel, potrivit art. 140 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii.
Se observă că textul face referire la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu la pedeapsa aplicată având în vedere faptul că prin exercitarea căilor de atac, pedeapsa aplicată poate fi majorată. Totodată, potrivit art. 350 alin. (3) C. proc. pen., instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţă:
a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;
b) o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;
c) amenda;
d) o măsură educativă.
Speţa dedusă judecăţii nu se circumscrie niciuneia din situaţiile prevăzute de lege care să impună a se constata că măsura arestării preventive a inculpatului ar fi încetat de drept.
Rezultă, din actele existente la dosarul cauzei că, prin sentinţa penală nr. 352 din 22 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 5507/117/2009, s-a dispus condamnarea inculpatului Ş.E.P.B. la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74, 76 C. pen.
În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 C. pen., art. 74, 76 C. pen., s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare.
S-a constatat că cele două infracţiuni au fost comise în stare de recidivă în raport de pedeapsa de 3 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 1485 din 21 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti şi în stare de pluralitate intermediară faţă de condamnarea la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aplicată prin sentinţa penală nr. 153 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin neapelare la 4 martie 2008.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele de 10 luni închisoare la care s-a adăugat - urmare aplicării dispoziţiilor art. 861 C. pen. - pedeapsa de 3 ani închisoare, inculpatul executând în final pedeapsa de 3 ani şi 10 luni închisoare în regim privativ de libertate.
Inculpatul a fost arestat preventiv la 30 septembrie 2009.
În atare condiţii, cum durata arestului preventiv nu a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile ce fac obiectul învinuirii (art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) şi cum instanţa nu a aplicat o pedeapsă cu suspendarea, critica invocată de recurentul inculpat nu are fundament legal.
Sub aspectul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod temeinic a constatat că acesta este insuficient în raport de gravitatea faptelor şi de antecedentele penale, impunându-se menţinerea în continuare a stării de arest preventiv.
În fine, nici critica inculpatului în sensul că s-ar fi impus înregistrarea a două recursuri nu poate fi însuşită, în cauză fiind recurată o încheiere ce cuprinde două dispoziţii, respectiv respingerea cererii de liberare provizorie şi menţinerea stării de arest a inculpatului Ş.E.P.B.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.E.P.B. împotriva încheierii de şedinţă din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 5507/117/2009.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.E.P.B. împotriva încheierii de şedinţă din13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în Dosarul nr. 5507/117/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3421/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3358/2010. Penal → |
|---|
