ICCJ. Decizia nr. 3491/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3491/2010
Dosar nr. 7926/1/2010
Şedinţa publică din 06 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007 a dispus în baza dispoziţiilor art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., constatarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii: I.M.G., fiul lui D. şi F., T.V., fiul lui G. şi I., şi G.S.R., fiul lui D.F. şi G.M., în prezent deţinuţi în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Colibaşi, măsură pe care menţinut-o în continuare.
Pentru a dispune astfel instanţa Curţii de Apel Piteşti, a reţinut următoarele:
În legătura cu starea de arest a inculpaţilor T.V., G.S.R., I.M.G. s-a constatat că măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, că în continuare subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea reţinută în sarcina acestora este mai mare de 4 ani şi există indicii că lăsarea lor în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar aceste temeiuri impun în continuare privarea de libertate.
Prin rechizitoriul nr. 2/D/P/2007 din 6 martie 2009, D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Argeş, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor l.M.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 37 alin. (1) lit. b) C. pen., G.S.R., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, T.V. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în perioada decembrie 2006 - ianuarie 2007, inculpaţii l.M.G., G.S.R. şi T.V., împreună cu inculpatul F.V., aflat în stare de libertate, în diverse împrejurări şi forme de participaţie, prin răpire le-au transportat pe părţile vătămate S.A.M., B.l.E. cât şi pe M.A.M., minoră, din localităţile de domiciliu, în comuna Găneasa în scopul exploatării sexuale.
S-a apreciat că temeiurile care au justificat luarea măsurii arestării preventive se menţin şi în prezent, în sensul dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., ambele condiţii fiind îndeplinite, deci, inclusiv cea referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor şi reîntoarcerea în mediul social care Ie-a facilitat săvârşirea faptelor imputate.
Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prevede că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prev.de art. 143 C. proc. pen. şi inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Trecând la verificarea, din oficiu, a temeiniciei şi legalităţii stării de arest preventiv, curtea a constatat că inculpaţii, în raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor reţinute în sarcina lor şi de necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal, se impune a se menţine detenţia preventivă, având în vedere şi comportamentul acestora la urmărirea penală şi la cercetarea judecătorească.
S-a apreciat că detenţia inculpaţilor este justificată, de asemenea, prin existenţa unei bănuieli legitime privind comiterea infracţiunii de care sunt cercetaţi.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpaţilor, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Curtea nu a împărtăşit opinia inculpaţilor, în sensul depăşirii termenului rezonabil al arestării preventive, pentru că, disp. art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt aplicabile.
S-a constatat că inculpaţii au fost condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar, aceasta constituind, în prezent, unul din temeiurile ce justifică detenţia preventivă.
Împotriva acestei încheieri în termen legal a declarat recurs inculpatul G.S.R.
La termenul de astăzi 6 octombrie 2010, apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate, revocarea măsurii arestării preventive şi judecarea inculpatului în stare de libertate, considerând că acesta nu poate influenţa cursul judecării cauzei, solicitând ca instanţa să aibă în vedere faptul că până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul poate fi judecat în stare de libertate.
Examinând recursul declarat de inculpatul G.S.R. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată. Astfel, procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv în temeiul art. 3002 C. proc. pen., cu art. 1607b C. proc. pen., „dacă instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, instanţa menţine prin încheiere motivată, arestarea preventivă". Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a rezultat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv împotriva inculpaţilor nu s-au schimbat.
Alegerea şi menţinerea măsurii de prevenţie se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor de împrejurările concrete în care se presupune că s-au comis, etc.
Privită din perspectiva criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, s-a raportat şi prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzei, cum ar fi: consecinţele produse sau care s-ar fi putut produce, frecvenţa infracţiunilor de acest gen şi necesitatea unei prevenţii generale şi nu în ultimul rând la atitudinea procesuală a apelanţilor inculpaţi.
Prin lăsarea în libertate a apelanţilor-inculpaţi s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială de nesiguranţă, în opinia publică fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie, în condiţiile în care cetăţenii ar constata că persoane acuzate de săvârşirea unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în libertate.
În aprecierea persistenţei pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate apelanţilor-inculpaţi trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franţei (de exemplu cauza Letellie, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte prin gravitatea deosebită şi prin reacţiar particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita „tulburare a societăţii" de natură să justifice o detenţie preventivă.
În cauza dedusă judecăţii s-a constatat, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, subzistă şi în prezent, infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi apelanţii-inculpaţi de instanţa de fond sunt în măsură, prin natura lor şi consecinţele produse şi care s-ar fi putut produce, să releve un pericol cert, real şi actual pe care l-ar prezenta inculpaţii pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii", se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., art. 5 parag. 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul nr. II, potrivit cărora "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii".
Referindu-se la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", C.E.D.O. a statut ca acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (Decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este "data la care o persoană este acuzată", adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau "o dată anterioară" (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). în această privinţă, Curtea Europeană face precizarea ca noţiunea de "acuzaţie penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de "urmări importante" privitoare la situaţia învinuitului (Decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul "termenului rezonabil", curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (Decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Curtea Europeană a avut în vedere şi "comportamentul acuzatului" cerând ca acesta să coopereze activ cu autorităţile judiciare (Decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franţei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă, durata arestării preventive a apelantului-inculpat nu a putut fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionare cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că lăsarea apelantului-inculpat în libertate, în această fază a procesului penal ar genera, aşa cum se arăta, o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret pentru ordinea publică şi că prin operaţiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. a fost examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă, precum şi celelalte probe administrate, acestea fiind cele care au conferit elemente în susţinerea pericolului concret pentru ordinea publică, şi pe cale de consecinţă pentru menţinerea măsurii arestului preventiv a inculpatului.
Desigur că în aprecierea pericolul concret pentru ordinea publică, care nu se confundă cu gradul de pericol social al infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, trebuie analizate şi împrejurările comiterii faptei, dar nici nu poate fi ignorată gravitatea acestora, presupuse a fi fost comise de inculpat, cât şi a urmărilor produse dar mai ales la amploarea pe care au cunoscut-o săvârşirea unor asemenea fapte în ultimul timp în ţara noastră; toate acestea însă reclamă intervenţia cât mai urgentă a autorităţilor în stoparea cât mai eficientă a unor asemenea fapte, ori o asemenea intervenţie se poate realiza prin aplicarea măsurii arestului preventiv, realizându-se astfel un act de justiţie eficient.
Menţinerea stării de arest a -inculpatului s-a considerat a fi justificată şi prin prisma art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inculpatul fiind condamnat chiar nedefinitiv de o instanţă de judecată independentă şi imparţială.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Constatând că sunt întrunite atât cerinţele art. 148 lit. f), art. 3002 şi ale art. 160b alin. (3) C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) şi c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat G.S.R. va fi obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.S.R. împotriva încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 666/109/2007.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 06 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3480/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4364/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
