ICCJ. Decizia nr. 3347/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3347/2010
Dosar nr. 5555/1/2010
Şedinţa publică din 27 septembrie 2010
Asupra recursului penal de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 140/P/2005 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosarul nr. 5879/2004 s-a dispus în privinţa D.P.C. schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1437/2000 cu referire la art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege în infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 10 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a fost condamnat inculpatul şi la pedeapsa de 5 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat.
În baza art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani.
În temeiul art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului D.P.C., stabilindu-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestului preventiv de la 12 iunie 2002 la 20 mai 2003.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Ca situaţie de fapt s-a reţinut în esenţă că inculpatul D.P.C. a desfăşurat activităţi privind traficul ilicit de droguri de mare risc, activitate desfăşurată în cadrul unui grup infracţional organizat şi care a constat în aceea că, în înţelegere cu P.V.D. - liderul grupului infracţional, i-a racolat şi trimis în Ecuador, în cursul lunii mai 2002, pe inculpaţii F.P.A. şi C.P.O. în scopul de a transporta şi introduce în ţară droguri de mare risc - cocaină, iar în luna martie 2002, i-a trimis coinculpatului P.V.D. - aflat în Ecuador, suma de 2.000 dolar SUA, cunoscând că banii erau obţinuţi din comercializarea drogurilor de mare risc.
Hotărârea în cauză a fost pronunţată de instanţa Tribunalului Bihor, ca instanţă de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 216/ A din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Oradea.
Iniţial, procesul penal privind pe D.P.C. şi alţi inculpaţi a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 130 din 6 aprilie 2004 a Tribunalului Bihor.
În apelul declarat de parchet şi inculpaţii D.P.C., H.A.T., F.A.P. şi R.D.F. a fost pronunţată Decizia susmenţionată, constatându-se în apel că prima instanţă nu se pronunţase cu privire la toate infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor după schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune la Legea nr. 143/2000 în două infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) privitoare la legea penală mai favorabilă.
Împotriva sentinţei penale nr. 140/P/2005 a Tribunalului Bihor, pronunţată în rejudecarea cauzei, s-a formulat apel de către D.P.C. şi ceilalţi inculpaţi.
Apelurile declarate în cauză au fost soluţionate de Curtea de Apel Alba Iulia, instanţă la care a fost strămutată judecata de la Curtea de Apel Oradea, prin încheierea din 28 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia penală nr. 294 din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 381/57/2006 (1959/2006), a fost respins, între altele, apelul formulat de inculpatul D.P.C.
Inculpatul nu a fost prezent la judecata în apel, iar pentru apărarea intereselor sale a fost desemnat un avocat din oficiu.
Inculpatul nu a fost prezent nici la termenul din 19 decembrie 2006 când au avut loc dezbaterile în apel şi nici la pronunţarea soluţiei de la termenul din 22 decembrie 2006.
Potrivit actelor dosarului, comunicarea deciziei către inculpat a avut loc la data de 04 ianuarie 2007, conform procesului verbal depus la fila 240 dosar apel.
Conform menţiunilor înscrise în procesul verbal, comunicarea actului s-a făcut, prin afişare, pe uşa locuinţei destinatarului.
În comunicarea emisă, domiciliul inculpatului a fost menţionat la adresa din Oradea, judeţ Bihor.
Din actele dosarului rezulta însă că inculpatul figura cu domiciliul în Oradea, judeţ Bihor.
Cu toate acestea, s-a considerat că procedura de comunicare fusese legal efectuată cu apelantul - inculpat.
Ca urmare, constatându-se că inculpatul nu a declarat recurs în cauză, după expirarea termenului legal de 10 zile prevăzut pentru exercitarea căii atac, a fost emis mandatul de executare nr. 163 din 5 februarie 2007, în baza sentinţei penale nr. 140/2005 a Tribunalului Bihor.
Mandatul emis pe numele inculpatului pentru pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare a fost pus în executare la data de 03 noiembrie 2008, când acesta a fost predat de autorităţile judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile naţionale.
Mandatul de executare emis pe numele inculpatului nu a fost retras, acesta executând pedeapsa în baza hotărârilor atacate prin prezentul recurs.
Cererea de recurs în cauză a fost formulată de inculpat la data de 20 mai 2010, după circa 1 an şi 6 luni de la începerea executării pedepsei.
Inculpatul a susţinut că este în drept să exercite calea de atac întrucât nici până în prezent nu i-a fost comunicată Decizia instanţei de apel.
S-a arătat în acest sens că dispozitivul deciziei din apel îi fusese comunicat la o adresă greşită, situaţie în care nu se putea considera că a fost încunoştiinţat despre soluţia pronunţată în cauză, existând şi dovezi la dosar că nu se mai afla în ţară din 1 noiembrie 2005.
S-a mai arătat că numai o comunicare legal efectuată marchează începerea curgerii termenului de recurs, iar în absenţa îndeplinirii acestei formalităţi, nu poate opera decăderea părţii din dreptul de a folosi calea de atac.
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta cale de atac a fost formulată cu depăşirea termenului legal.
Potrivit art. 3853 C. proc. pen. cu referire la art. 363 alin. (3) teza a II-a din acelaşi cod, termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi începe să curgă, pentru partea care a lipsit la dezbateri şi la pronunţare, de la data comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii.
Comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii constituie momentul de plecare al curgerii termenului de recurs, prin îndeplinirea acestei formalităţi, asigurându-se că partea care a lipsit la dezbateri şi la pronunţare a luat cunoştinţă de cele hotărâte de instanţă.
Evident, că numai o comunicare făcută cu respectarea prevederilor legale referitoare la locul de comunicare, înmânare sau, după caz, afişarea actului, determină curgerea termenului de recurs.
Pentru situaţia în care comunicarea nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 177 - 182 C. proc. pen., calea de atac exercitată după expirarea termenului prevăzut de lege - calculat de la data comunicării nelegale, trebuie considerată ca fiind introdusă în termen, neexistând garanţia că partea a luat cunoştinţă de existenţa hotărârii pronunţate împotriva sa şi că a renunţat la exerciţiul căii de atac.
Această interpretare nu se impune însă şi în situaţiile în care se constată cu probe certe că partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei şi şi-a manifestat dreptul de opţiune cu privire la exercitarea căii de atac.
În speţă, deşi comunicarea dispozitivului din apel s-a efectuat la o adresă eronată, inculpatul a aflat despre cele hotărâte de instanţă cu ocazia încarcerării sale în executarea mandatului nr. 163 din 5 februarie 2007 emis de Tribunalul Bihor.
Respectivul mandat de executare a pedepsei închisorii cuprindea menţiunea privitoare la numărul şi data hotărârii pusă în executare, instanţa care a pronunţat-o şi modalitatea de rămânere definitivă a acesteia.
Rezultă astfel că, la data de 3 noiembrie 2008, inculpatul a luat cunoştinţă despre hotărârea din apel şi soluţia de confirmare a condamnării pronunţate împotriva sa în primă instanţă.
În acest sens este de menţionat că arestarea condamnatului pe baza mandatului de executare a pedepsei închisorii se face concomitent cu înmânarea unui exemplar al mandatului, procedura prevăzută de art. 422 C. proc. pen., neconţinând nicio derogare sub acest aspect.
Inculpatul nu a susţinut niciun moment că nu ar fi avut cunoştinţă despre soluţia instanţei de apel, ci doar că este în drept să exercite calea de atac întrucât nici până în prezent nu i-a fost comunicată Decizia instanţei de apel.
Împrejurarea invocată este însă lipsită de relevanţă juridică câtă vreme prin efectuarea comunicării dispozitivului se urmăreşte informarea părţii cu privire la conţinutul hotărârii, spre a se putea aprecia cu privire la exercitarea căii de atac.
Or, în speţă, această formalitate a fost îndeplinită prin intermediul procedurii prevăzute pentru punerea în executare a mandatului emis în baza hotărârii de condamnare.
Prin urmare, de la data punerii în executare a mandatului emis în cauză a început să curgă şi termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, de la această dată inculpatul aflându-se în situaţia de a cunoaşte despre cele hotărâte de instanţă.
În consecinţă, cererea de recurs de faţă, introdusă la mai bine de 1 an şi 6 luni de la începerea executării pedepsei şi de la data la care inculpatul a luat cunoştinţă de ceea ce s-a hotărât prin Decizia instanţei de apel, este tardiv formulată, prin raportare la dispoziţiile art. 3853 C. proc. pen.
Aşa fiind, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca tardiv formulat şi va dispune obligarea recurentului inculpat D.P.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul D.P.C. împotriva Deciziei penale nr. 294/ A din 22 decembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2726/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4355/2010. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
