ICCJ. Decizia nr. 791/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 791/2010
Dosar nr. 20349/3/2007
Şedinţa publică din 1 martie 2010
Asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1283 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpatul P.C.E. din infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen.
În baza art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul P.C.E. la o pedeapsă de 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 - 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.
S-a făcut aplicarea art. 350 C. proc. pen. şi s-a dispus arestarea inculpatului.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 998 - 999 C. civ. a fost obligat inculpatul la 2669,22 lei despăgubiri civile către Spitalul clinic S.P. Bucureşti.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 2000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpatul P.C.E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate şi ale martorilor B.G. şi V.D. precum şi a actelor medico-legale, instanţa a constatat că situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare este corectă, respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E., aflat la intersecţia străzilor L. cu L., a înjunghiat-o pe partea vătămată M.G. cu un cuţit în zona abdominală, provocându-i leziuni care au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în pericol. Ca o consecinţă a traumatismului suferit s-a procedat la ablaţia chirugicală a splinei, ceea ce reprezintă o infirmitate, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.
În ce priveşte cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în art. 182 C. pen., instanţa de fond a reţint că din probele dosarului a reieşit intenţia inculpatului de a suprima viaţa victimei şi nu aceea de a o vătăma, având în vedere obiectul vulnerabil folosit - un cuţit, intensitatea loviturilor, zona vitală lezată şi leziunile provocate.
La aplicarea pedepsei au fost avute în vedere prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar faţă de circumstanţele personale ale inculpatului s-a făcut aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. a) C. pen.
În ce priveşte latura civilă a cauzei s-a apreciat că partea vătămată nu a făcut dovada daunelor materiale solicitate, constând în cheltuielile ocazionate de spitalizare, contrazise de faptul că Spitalul clinic S.P. s-a constituit parte civilă cu suma de 2669,22 lei reprezentând contravaloarea medicamentelor şi a operaţiei de care a beneficiat partea vătămată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.C.E.
Parchetul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie privind individualizarea pedepsei şi greşita interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. în condiţiile în care pedeapsa complementară constă în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
S-a solicitat admiterea apelului, înlăturarea circumstanţelor atenuante şi interzicerea ca pedespă accesorie a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Inculpatul a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând că nu s-a stabilit cu certitudine dacă el este persoana care a agresat partea vătămată întrucât nu s-a stabilit fără dubiu locul şi momentul în care a fost lovită aceasta, nu au existat martori oculari, iar declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor sunt contradictorii.
A solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen. întrucât nu a avut intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate.
A mai solicitat reţinerea scuzei provocării datorită comportamentului părţii vătămate care a declanşat conflictul, l-a insultat şi l-a urmărit pe inculpat, astfel cum rezultă din declaraţia martorului V.D.
Totodată a solicitat aplicarea art. 44 alin. ultim C. pen. întrucât a dorit să părăsească în fugă locul incidentului, dar a fost urmărit şi apoi lovit de partea vătămată şi prietenii acesteia, astfel a acţionat datorită temerii pentru integritatea sa corporală.
Instanţa de apel a dispus reaudierea inculpatului, a părţii vătămate şi a martorului V.D., declaraţiile acestora fiind consemnate şi ataşate la dosar.
Prin Decizia penală nr. 107/ A din 22 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul P.C.E. împotriva sentinţei penale nr. 1283 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, cu obligarea încuiatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru condamnarea inculpatului întrucât fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat.
S-a reţinut că nu există niciun dubiu cu privire la împrejurarea că inculpatul este autorul faptei, că aceasta s-a comis la intersecţia străzilor L. şi L. şi nu în apropierea casei inculpatului, astfel cum susţine acesta.
S-a constatat că declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu declaraţiile martorului V.D., iar declaraţiile acestuia sunt ele însele contradictorii. Declaraţiile martorului conţin numeroase contradicţii cu privire la locul comiterii faptei, persoanele care au fost de faţă, distanţa dintre locul în care se afla martorul şi locul în care inculpatul şi partea vătămată s-au încăierat după ce au plecat din intersecţie, precum şi cu privire la funcţionarea iluminatului public şi implicit posibilitatea sa de a observa ce s-a întâmplat între inculpat şi partea vătămată.
În ce priveşte declaraţiile inculpatului, acesta a prezentat câte o variantă ori de câte ori a fost audiat, la urmărirea penală, în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel, iar apărările acestuia în sensul că a fost urmărit şi bătut de partea vătămată şi numiţii B.G. şi R.S. nu se coroborează nici măcar cu declaraţiile martorului V.D. Între declaraţiile inculpatului şi declaraţiile acestui martor sunt numeroase deosebiri atât în ce priveşte incidentul ce a avut loc în intersecţie cât şi în ceea ce priveşte derularea ulterioară a evenimetelor, cu privire la distanţa dintre intersecţie şi casa inculpatului, cu privire la iluminatul public şi posibilitatea martorului de a observa ce s-a întâmplat.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că atât partea vătămată cât şi martorul B.G.M. au dat declaraţii constante atât în cursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei de fond, declaraţii care se coroborează cu declaraţia dată în cursul urmăririi penale de martorul R.S.
Având în vedere probele existente la dosar, instanţa de apel a apreciat că nu există temeiuri de achitare a inculpatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că aceasta este persoana care a aplicat lovituri părţii vătămate, cauzându-i leziunile prezentate în actele medicale şi medico-legale.
S-a reţinut de asemenea că încadrarea juridică dată faptei este aceea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) din C. pen. şi nu aceea prevăzută de art. 182 C. pen., intenţia inculpatului de a ucide fiind caracterizată nu numai de obiectul folosit, zona vizată şi intensitatea loviturilor, ci şi de atitudinea sa imediat după comiterea faptei, aceea de a părăsi în fugă locul infrcaţiunii, fără să se preocupe de starea sănătăţii victimei.
Tot din probele dosarului s-a constatat că în cauză nu pot fi reţinute prevederile art. 73 lit. b) C. pen., nici legitima apărare în forma excesului justificat. Chiar dacă inculpatul ar fi fost lovit de partea vătămată cu pumnul în zona feţei, aşa cum susţine, această lovitură nu a pus în pericol grav persoana sa pentru a se justifica o ripostă atât de gravă constând în lovirea părţii vătămate cu cuţitul într-o zonă vitală a corpului, iar afirmaţia că a fost urmărit de partea vătămată, singură sau însoţită de martorii B. şi R. nu este dovedită.
În ce priveşte individualizarea pedepsei, instanţa de apel a reţinut că nu au fost evidenţiate sau dovedite alte împrejurări de natură a determina coborârea pedepsei sub cuantumul stabilit de instanţa de fond.
S-a mai reţinut de instanţa de apel că între aplicarea pedepsei accesorii şi a celei complementare nu există contradicţie întrucât legea nu impune ca cele două tipuri de pedepse să aibă în mod obligatoriu acelaşi conţinut. Normele legale pe care inculpatul le-a încălcat şi valoarea socială ocrotită prin norma de incriminare sunt de o importanţă deosebită, aşa încât interzicerea dreptului de a alege ca şi pedeapsă accesorie este pe deplin justificată.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs inculpatul P.C.E. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în ce priveşte reţinerea vinovăţiei, încadrarea juridică dată faptei şi cu privire la pedeapsa aplicată, invocând temeiul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18, pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen.
A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen., reţinerea scuzei provocării cu consecinţa redozării pedepsei şi aplicarea art. 861 C. pen.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Înalta Curte contată că recursul declarat de inculpat este nefondat.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. se constată că această critică nu este fondată.
Din probele administrate în cauză rezultă fără echivoc vinovăţia inculpatului, situaţia de fapt fiind corect reţinută atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel, respectiv că la data de 9 septembrie 2006, inculpatul P.C.E. a înjunghiat-o pe partea vătămată M.G. cu un cuţit în zona abdominală, provocându-i leziuni care au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în pericol.
În cauză au fost respectate dispoziţiile art. 63 C. proc. pen. privind probele şi apreciarea lor precum şi dispoziţiile art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. în ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, apreciindu-se că nu există temeiuri de achitare a încuiatului întrucât s-a dovedit cu certitudine că aceasta este persoana care a aplicat lovituri părţii vătămate, cauzându-i leziunile prezentate în actele medicale şi medico-legale.
S-a constatat că declaraţiile inculpatului sunt contradictorii, prezentând câte o variantă ori de câte ori a fost audiat, în timp de declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor au fost constante, atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei de judecată.
Nici critica privind încadrarea juridică dată faptei nu este fondată. Susţinerea inculpatului că fapta trebuia îndarată în dispoziţiile art. 182 alin. (2) C. pen. nu poate fi primită întrucât din punct de vedere subiectiv, astfel cum rezultă din materialitatea faptei, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide victima şi nu cu intenţia de a-i provoca o vătămare corporală. Intenţia inculpatului de a ucide a fost caracterizată şi de împrejurarea că imediat după comiterea faptei, a părăsit locul infracaţiunii, fără să se preocupe de starea sănătăţii victimei.
Instanţa de apel în mod corect nu a reţinut în favoarea inculpatului scuza provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. întrucât aceasta nu a fost dovedită cu probele dosarului şi chiar dacă inculpatul a fost insultat sau a fost lovit de partea vătămată cu pumnul în zona feţei, aşa cum susţine, acestea nu-l puteau determina să acţioneze sub imperiul unei puternice tulburări sau emoţii care se justifice o ripostă atât de gravă.
În ce priveşte pedeapsa aplicată, aceasta este just individualizată, atât în ce priveşte cuantumul, cât şi în ce priveşte modalitatea de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi răspunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Faţă de cele menţionate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefodat, astfel că în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.C.E. împotriva Deciziei penale nr. 107/ A din 22 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judicire către stat din care suma de 50 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 1 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 619/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 4429/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
