ICCJ. Decizia nr. 3910/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3910/2010
Dosar nr. 3213/102/2007
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 238 din 9 octombrie 2009, Tribunalul Mureş a condamnat pe inculpatul A.C.A. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.
În conformitate cu prevederile art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei principale drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul către partea civilă S.J.J. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de daune morale şi 2338,18 RON, cu dobânda legală calculată de la data de 18 ianuarie 2008 până la data plăţii efective, cu titlu de cheltuieli de spitalizare, către partea civilă S.C.J.U.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor civile, formulate de părţile civile S.J.J. şi S.J.S.
Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
În noaptea de 5/6 iunie 2007, în comuna E., în urma unei bătăi izbucnite în discotecă, inculpatul a scos un briceag, pe care îl avea asupra lui, cu care a lovit-o pe partea vătămată S.J.J., în zona abdomenului, cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 20/A din 18 martie 2010 a admis, cu majoritate de voturi, apelul declarat de inculpatul A.C.A., a desfiinţat parţial sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a reţinut dispoziţiile art. 74 lit. a), c) raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., reducând pedeapsa aplicată inculpatului de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 5 ani închisoare, menţinând pedeapsa complementară de 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi lit. b) C. pen.
Totodată, au fost înlăturate prevederile referitoare la obligarea inculpatului la plata sumei de 1000 RON cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile S.J.J., constatând că prejudiciul a fost recuperat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A fost formulată şi o opinie separată, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen.
Instanţa de apel a reţinut că, date fiind circumstanţele personale ale inculpatului (infractor primar, a colaborat cu organele judiciare, a achitat părţii civile S.J.J. daunele stabilite de prima instanţă, este încadrat în muncă), scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unui cuantum mai redus al pedepsei, prin reducerea acestuia sub minimul special al pedepsei, prin reţinerea în favoarea inculpatului a dispoziţiilor art. 74 lit. a), c) rap. la art. 76 lit. a) C. pen. Cu privire la modalitatea de executare, s-a apreciat că pentru reeducarea sa socială se impune executarea pedepsei în regim privativ de libertate, în contextul în care atingerea adusă unei valori sociale expres protejată de lege (viaţa persoanei) nu a avut un rezultat letal, datorită intervenţiei rapide şi calificate a medicilor.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat admiterea recursului declarat şi casarea ambelor hotărâri atacate, în temeiul art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., respectiv schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate cu modalitatea de executare reţinută de opinia separată, prin acordarea unei mai mari eficiente circumstanţelor atenuante, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii.
Recursul inculpatului nu este fondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de apel a reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare dispoziţiilor legale şi a individualizat în mod just pedeapsa aplicată.
În ce priveşte prima critică formulată de recurentul inculpat, prin apărătorul său, referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., întrucât inculpatul nu a intenţionat nici direct, nici indirect să suprime viaţa părţii vătămate, ci a dorit să se apere pe el şi fraţii săi de acţiunile violente, se constată că nu este fondată.
Din analiza probelor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., aşa cum susţine apărarea.
Distincţia între cele două infracţiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul, scopul, aspecte ce caracterizează latura subiectivă, iar, atunci când conduc neîndoielnic la concluzia că autorul a prevăzut şi urmărit ori acceptat rezultatul letal, fapta întruneşte elementele constitutive ale tentativei de omor. De regulă, această intenţie, care poate fi directă sau indirectă, se desprinde şi din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.
În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport cu lovitura aplicată de inculpat, cu un obiect contondent cu lama ascuţită - un briceag, apt de a produce moartea, îndreptată direct spre o zonă vitală - stomacul victimei, intensitatea loviturii, care i-a cauzat părţii vătămate leziuni grave, ce i-au pus în primejdie viaţa şi nu au condus la deces datorită intervenţiei medicale de urgenţă, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Aşa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârii sub acest aspect.
Nici criticile susţinute, în parte, oral, referitoare la omisiunea reţinerii legitimei apărări sau a circumstanţei provocării nu sunt întemeiate.
Din probele administrate în cauză, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege pentru reţinerea legitimei apărări, nici privitoare la atac, şi nici la apărare. Astfel, pentru a da naştere unei apărări legitime, atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, prima dintre acestea constând în materialitatea atacului.
Or, în cauză, atacul părţii vătămate nu a fost unul material, concretizat în acţiuni fizice sau folosire de instrumente şi mijloace în măsură să pericliteze persoana inculpatului sau alte valori sociale ocrotite. În lipsa acestei prime condiţii, nu pot fi analizate nici celelalte, fiind exclusă o ripostă legitimă în lipsa unui atac material.
Nici circumstanţa atenuantă a provocării nu poate fi reţinută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict iniţiat de inculpat, care a avut o atitudine agresivă, astfel că nu se impunea reţinerea acestei circumstanţe atenuante legale.
Drept urmare, instanţele au ţinut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârşit fapta şi a constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat.
Nici critica referitoare la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului nu este fondată.
În raport de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, reflectat de modul în care inculpatul a conceput şi realizat tentativa la omor calificat, precum şi de datele ce caracterizează persoana acestuia, care au fost valorificate de instanţa de apel, prin reţinerea circumstanţelor atenuante, rezultă că instanţa de control judiciar a individualizat în mod just pedeapsa aplicată, acordând eficienţă criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Pentru aceste considerente şi faţă de lipsa altor temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul inculpatului A.C.A. împotriva Deciziei penale nr. 20/A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A.C.A. împotriva Deciziei penale nr. 20/A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - CT
| ← ICCJ. Decizia nr. 258/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2590/2010. Penal → |
|---|
