ICCJ. Decizia nr. 4241/2010. Penal

Decizii penale ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.4241/2010

Dosar nr. 9627/1/2010

Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010

Asupra recursului penal de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din 19 noiembrie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul Z.A.R. (fiul lui C. şi A.C., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie) şi a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.

În baza art. 160² alin. (3) şi (3)¹ C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a) să nu depăşească teritoriul României decât cu încuviinţarea instanţei;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la Poliţia Sectorului 5 Bucureşti, Secţia 18, desemnată cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie de inculpaţii V.M., C.G., V.B., N.D., L.G.A. şi G.A., de membrii familiilor acestora, să nu comunice cu ei, direct sau indirect.

g) să nu participe la emisiuni audio-vizuale, la interviuri mass-media şi să nu publice articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

h) să nu exercite profesia de avocat.

În baza art. 160² alin. (3)² C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 160¹⁰ C. proc. pen. privind cazurile de revocare a liberării provizorii.

A dispus comunicarea prezentei încheieri inculpatului, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta (Poliţia Sectorului 5 Bucureşti, Secţia nr. 18), jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră.

În baza art. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpatul C.N.

În baza art. 160^8a alin. (2) C. proc. pen., a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de C.A. şi însuşită de inculpatul C.N. (fiul lui I. şi M., arestat preventiv în baza mandatului de arestare preventivă din 23 aprilie 2010 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie) şi a dispus punerea în libertate provizorie sub control judiciar a acestuia.

În baza art. 160² alin. (3) şi (3)¹ C. proc. pen., pe timpul liberării provizorii inculpatul a fost obligat să respecte următoarele obligaţii:

a)să nu depăşească teritoriul României decât cu încuviinţarea instanţei;

b) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să se prezinte la Poliţia Sectorului 1 Bucureşti, Secţia 5, desemnată cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;

f) să nu se apropie de inculpaţii V.M., C.G., G.I.C., C.M., C.M., C.A. şi S.A. de membrii familiilor acestora, de martorii S.I., I.A., R.A.C., D.C. şi P.L., să nu comunice cu ei, direct sau indirect.

g) să nu participe la emisiuni audio-vizuale, la interviuri mass-media şi să nu publice articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 160¹⁰ C. proc. pen. privind cazurile de revocare a liberării provizorii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data de 18 noiembrie 2010, inculpatul Z.A.R. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar iar inculpatul C.N., o cerere de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive. De asemenea, soţia inculpatului C.N., numita C.A. a formulat cerere de liberare provizorie sub control judiciar.

În motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, inculpatul Z.A.R. a învederat că şi la respingerea cererii sale anterioare au intervenit schimbări profunde ale situaţiei de fapt şi de drept, că temeiurile arestării iniţiale s-au schimbat, existând un dubiu în ceea ce priveşte săvârşirea faptelor.

Inculpatul C.N., în cererea sa privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive a învederat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive au dispărut sau, cel puţin, s-au modificat. De asemenea, lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică, neexistând probe în cest sens şi nici cu privire la săvârşirea faptei.

Inculpatul C.N. şi-a însuşit cererea formulată de soţia sa, invederând că în acest moment procesual judecata se poate realiza în bune condiţii şi fără privarea sa de libertate, neputând influenţa părţile sau martorii, ori să altereze sau să distrugă vreun mijloc de probă.

Instanţa de fond, analizând cererile formulate de cei doi inculpaţi, le-a apreciat ca fiind întemeiate pe cele privind liberarea provizorie sub control judiciar, iar în ceea ce priveşte cererea de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.N. a fost considerată nefondată.

Instanţa a apreciat că în conformitate cu disp. art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O. care garantează dreptul celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii, ca după o perioadă de 7 luni de arest preventiv, când probatoriul din rechizitoriu a fost epuizat, pericolul concret pentru ordinea publică s-a diluat, iar garanţiile oferite de inculpaţi (conduita anterioară, statutul social) sunt suficiente pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar.

În ceea ce priveşte probatoriul propus prin actul de sesizare al instanţei, în privinţa inculpatului Z.A.R., instanţa de fond a considerat că acesta a fost epuizat, iar în privinţa inculpatului C.N., deşi nu a fost finalizat, martorii care urmează a fi audiaţi, nu sunt propuşi în legătură cu infracţiunea pentru care s-a dispus arestarea preventivă. De asemenea, s-a apreciat că nu există date din care să rezulte că inculpaţii vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă.

Faptul că inculpaţii au negat săvârşirea faptelor, a fost apreciat de instanţa de fond ca nu poate fi sancţionat de către aceasta prin menţinerea în arest o perioadă îndelungată de timp.

În ceea ce priveşte cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul C.N., instanţa a apreciat-o neîntemeiată, întrucât temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării preventive nu au dispărut şi nici nu s-au modificat, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 139 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov, cât şi inculpatul C.N.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov a apreciat netemeinică hotărârea instanţei în raport de demersul infracţional reţinut în sarcina inculpaţilor, durata în timp a activităţii lor infracţionale, lipsa oricăror reţineri în atingerea scopului infracţional, lipsa cooperării ulterioare cu organele judiciare, încercarea de a minimaliza, nega ori denatura conţinutul activităţilor ilicite, contactele inculpaţilor cu mediul judiciar, numărul persoanelor prin care se trafica influenţa şi funcţiile acestora, maniera de acţiune care viza propriul interes în detrimentul interesului general, cererile celor doi inculpaţi, fiind neîntemeiate tocmai pe criteriul de oportunitate învederat.

În recursul declarat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învederează că pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor, întrucât în cazul în care puşi în libertate aceştia ar putea împiedica buna desfăşurare a procesului penal.

Mai mult simpla îndeplinire a condiţiilor prev. de art. 160² şi art. 160⁴ C. proc. pen. nu conferă persoanei arestate un drept, ci numai o vocaţie, instanţa „putând acorda liberarea provizorie", parchetul apreciind că în mod nejustificat s-au admis cererile inculpaţilor.

Inculpatul C.N., prin apărător, a declarat recurs, solicitând revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive şi, de asemenea, înlăturarea obligaţiilor impuse de instanţă în legătură cu interzicerea participării sale la emisiuni audio vizuale, la interviuri mass-media şi nepublicarea de articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală.

Concluziile reprezentantului parchetului ale apărătorilor inculpaţilor, precum şi ultimul cuvânt al inculpaţilor au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, le constată nefondate şi le va respinge pentru următoarele considerente:

Inculpatul Z.A.R. a fost arestat preventiv pentru faptul că în cursul lunii octombrie 2009, avocat fiind în Baroul Bucureşti, împreună cu inculpaţii V.M., C.G. şi V.B. au constituit un grup infracţional organizat, a cărui activitate s-a desfăşurat în perioada octombrie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii unor infracţiuni de corupţie, prin activităţi derulate, în mod coordonat, de racolare a unor persoane cercetate penal interesate să dobândească beneficiul unor măsuri judiciare favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani şi altor bunuri, de asigurare a transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracţionale, precum şi de exercitare a unor acte materiale, specifice traficului de influenţă, în legătură cu magistraţi din cadrul unor diferite instanţe.

Se mai reţine în mandatul de arestare preventivă că inculpatul Z.A.R., în perioada decembrie 2009 - februarie 2010, cu complicitatea inculpaţilor V.M., C.G. şi V.B., acţionând în cadrul grupului infracţional organizat din care toţi aceştia făceau parte, a pretins suma de 30.000 euro şi a primit 11.000 euro de la L.G.A. şi G.A., lăsând să se creadă că are influenţă asupra magistraţilor din cadrul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti şi ai Tribunalului Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre de punere în libertate a numitului L.A.A., cercetat în stare de arest preventiv într-o cauză aflată pe rolul instanţei menţionate.

Se mai reţine că în perioada decembrie 2009 - martie 2010, Z.A.R., cu complicitatea inculpaţilor V.M. şi C.G., acţionând în cadrul grupului organizat din care toţi aceştia făceau parte, a pretins suma de aproximativ 45.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are influenţă asupra magistraţilor din cadrul Tribunalului Bucureşti şi ai Curţii de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe o hotărâre de punere în libertate a numitului N.V., cercetat în stare de arest preventiv într-o cauză penală aflată pe rolul instanţei prim menţionate, precum şi pentru facilitarea aplicării faţă de acesta a unui regim sancţionator diminuat.

Totodată, se reţine că în cursul lunii martie 2010, Z.A.R., acţionând în baza unei rezoluţii infracţionale unice având ca scop traficarea influenţei sale asupra magistraţilor din cadrul Tribunalului Bucureşti şi ai Curţii de Apel Bucureşti pentru a-i facilita numitului N.V. punerea în libertate şi aplicarea unui regim sancţionator diminuat, a pretins suma de 15.000 euro de la N.D., lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui procuror D.I.I.C.O.T. şi asupra unor poliţişti din cadrul structurii de crimă organizată a I.G.P.R., pentru înscenarea unui flagrant referitor la deţinerea de droguri de către o persoană şi în temeiul unui denunţ mincinos formulat de N.V., aceste împrejurări fiind de natură să îi asigure acestuia beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă care îi sunt aplicabile.

Faptele ar putea constitui elementele constitutive a infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat şi a două infracţiuni de trafic de influenţă, una în formă continuată, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C. pen., raportat la art. 6 şi 9 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 C. pen., raportat la art. 6 şi 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul arestării preventive l-a constituit situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În data de 16 iulie 2010, inculpatul Z.A.R. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat (expusă la punctul 18) şi a două infracţiuni de trafic de influenţă, din care una în formă continuată (2 acte materiale) (expuse la punctele 19, 20.), prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 257 C. pen. rap. la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000 şi art. 257 C. pen. rap. la art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Cercetarea judecătorească a debutat cu citirea actului de sesizare a instanţei, în data de 20 iulie 2010, iar în perioada 20 septembrie 2010 - 18 noiembrie 2010 a continuat cu audierea inculpaţilor şi a martorilor din lucrări, urmând ca la viitoarele termene de judecată să fie audiaţi martorii S.I., N.A., N.B.R., P.L., I.A., R.A.C. şi D.C. şi investigatorii sub acoperire.

În privinţa inculpatului Z.A.R., au fost audiaţi coinculpaţii, precum şi martorii din lucrări. Inculpatul Z.A.R. a fost audiat în şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2010, iar în data de 18 noiembrie 2010 a formulat o cerere de probatorii, asupra căreia instanţa se va pronunţa la termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2010.

În timpul arestării preventive, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, inculpatul a formulat mai multe cereri de liberare provizorie sub control judiciar, cereri respinse prin încheierile de şedinţă din data de 6 mai 2010, 14 iunie 2010, 24 august 2010 şi 1 noiembrie 2010. Totodată, pe parcursul aceleiaşi perioade, inculpatul a formulat cereri de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive, precum şi o cerere de încetare de drept a măsurii arestării preventive.

Inculpatul a negat constant săvârşirea faptelor pentru care a fost arestat preventiv şi a fost trimis în judecată, invocând prezumţia de nevinovăţie, lipsa probelor care să îl incrimineze, cât şi o serie de abuzuri comise de organele de anchetă.

Inculpatul C.N. a fost arestat preventiv pentru faptul că în perioada octombrie-decembrie 2009, în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea a pretins, prin intermediul inculpatei G.I.C., avocat în Baroul Bucureşti, suma de 4.000 euro de la investigatorul sub acoperire T.E.E., cercetat în Dosarul nr. 5021/P/2009 al unităţii de parchet anterior menţionate, în scopul facilitării dispunerii faţă de investigator a unei soluţii de netrimitere în judecată. În cadrul aceleiaşi activităţi infracţionale, procurorul C.N. a pretins, prin intermediul aceleiaşi complice, suma de 4.000 euro de la investigatorul sub acoperire A.F., în scopul precizat mai sus, legat de facilitarea emiterii soluţiei favorabile faţă de investigatorul sub acoperire T.E.E.

Se reţine în mandatul de arestare preventivă că în perioada octombrie - decembrie 2009, C.N., în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, l-a ajutat cu complicitatea inculpatei G.I.C., pe investigatorul sub acoperire T.E.E. (faţă de care se efectuau cercetări penale în Dosarul nr. 5021/P/2009 al unităţii de parchet anterior menţionate), prin transmiterea de îndrumări cu privire la atitudinea pe care trebuia să o adopte în cadrul unor proceduri judiciare, infirmarea actului de trimitere în judecată emis în respectiva cauză şi administrarea frauduloasă a unor probe, aceste împrejurări fiind de natură să îngreuneze urmărirea penală şi să creeze premisele pentru adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată.

Se mai reţine că, în cursul lunii iulie 2009, procurorul C.N., împreună cu inculpaţii V.M. şi C.G. (foşti lucrători de poliţie) au constituit un grup infracţional organizat, a cărui activitate s-a desfăşurat în perioada iulie 2009 - martie 2010, în scopul comiterii unor infracţiuni de corupţie, prin acţiuni derulate în mod coordonat, de racolare a unor persoane cercetate penal interesate să dobândească beneficiul unor măsuri judiciare favorabile în schimbul remiterii unor sume de bani şi altor bunuri pentru influenţarea sau coruperea magistraţilor, de asigurare a transmiterii foloaselor pretinse în cadrul grupării infracţionale, precum şi de facilitare a dispunerii unor soluţii de netrimitere în judecată în diferite cauze penale aflate în instrumentarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea şi a altor unităţi de parchet.

Totodată se mai reţine că, în perioada octombrie 2009 - martie 2010, C.N., în calitate de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, cu complicitatea numiţilor V.M. şi C.G., acţionând împreună cu aceştia în cadrul grupului infracţional organizat din care făceau parte, l-a ajutat pe C.M. (faţă de care se efectuau cercetări penale într-un dosar al unităţii de parchet anterior menţionate), prin administrarea frauduloasă a unor probe cu ocazia efectuării de către magistratul C.N. a urmăririi penale, să obţină o soluţie de netrimitere în judecată în respectiva cauză.

În final, se reţine că în perioada septembrie 2009 - martie 2010, C.N., în aceeaşi calitate de prim-procuror, cu complicitatea inculpaţilor V.M. şi C.G., acţionând împreună cu aceştia în cadrul grupului infracţional organizat din care făceau parte, l-a ajutat pe C.M. (faţă de care se efectuau cercetări penale într-un dosar al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea), prin facilitarea administrării frauduloase a unor probe, să obţină o soluţie de netrimitere în judecată.

Faptele ar putea constitui infracţiunile prevăzute de luare de mită şi constituire a unui grup infracţional organizat, precum şi a infracţiuni de favorizare a infractorului, prevăzute de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Temeiul arestării preventive l-a constituit situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Cererile inculpatului C.N., privind revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive au fost respinse prin încheierile din datele de 14 mai 2010, 8 iunie 2010, 8 iulie 2010, 20 iulie 2010, 24 august 2010, 21 octombrie 2010, 1 noiembrie 2010 şi 8 noiembrie 2010.

Liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertăţii persoanei pe parcursul desfăşurării activităţii judiciare de natură penală, fiind garantată, atât la nivel constituţional, (art. 23 alin. (1) din Constituţie), cât şi la nivelul C. proc. pen. în conţinutul principiului fundamental al garantării libertăţii persoanei (art. 5 alin. (5) C. proc. pen.). Transpunerea în particular a acestor dispoziţii se regăseşte în conţinutul art. 160¹ C. proc. pen., potrivit căruia în tot cursul procesului penal, învinuitul sau arestatul preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Liberarea provizorie are o natură juridică sui generis, în sensul că, fără a fi o măsură preventivă, este o măsură procesuală provizorie şi facultativă, cu caracter constrângător, condiţionând libertatea individuală a învinuitului sau inculpatului, fiind subsecventă arestării preventive şi având scopul de a individualiza, într-o formă neprivativă de libertate, arestarea preventivă.

În cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de liberare provizorie sub control judiciar prevăzute de disp. art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen., cât şi condiţia privind temeinicia cererii prev. de art. 160⁸ C. proc. pen., aşa cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Analiza particularităţilor instituţiei liberării provizorii sub control judiciar trebuie raportată la disp. art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi nu poate fi translatată, la instituţia menţinerii arestării preventive, aşa cum susţine parchetul în motivele de recurs, menţinerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv gradul de pericol social ridicat al presupuselor fapte de corupţie săvârşite, cât şi la sentimentul de insecuritate generat de aceasta.

A proceda în această manieră ar însemna a lipsi de eficienţă, instituţia liberării provizorii.

Din analiza textelor legale relative la măsurile preventive în ansamblul lor şi prin coroborare, cu reţinerea tuturor condiţiilor impuse la luarea revocarea, înlocuirea măsurii arestării preventive, analiza textului care defineşte scopul acestei măsuri conduce în mod evident la concluzia că acordarea liberării provizorii sub control judiciar nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului (nici o dispoziţie legală nu condiţionează liberarea provizorie de încetarea sau schimbarea temeiurilor arestării preventive), iar scopul arestării preventive, definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi realizat inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaţilor, cu impunerea unui control judiciar, care presupune respectarea mai multor condiţii restrictive de drepturi de către aceştia.

Susţinerile parchetului în sensul netemeiniciei hotărârii instanţei de fond prin raportare la „amplul demers infracţional al inculpaţilor, durata în timp a activităţii lor infracţionale, lipsa oricărei reţineri în atingerea scopului infracţional, numărul persoanelor cărora se trafica influenţa, vizarea propriului interes în detrimentul interesului general" nu pot fi reţinute în soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar căci, deşi menţinerea în arest preventiv a unei persoane se raportează, într-adevăr şi la natura şi modalitatea de săvârşire a faptei de care aceasta este acuzată, acestea nu pot fi o justificare, în sine, a menţinerii acestei măsuri, până la depăşirea unui termen rezonabil, în contextul în care pentru inculpatul Z.A.R., probatoriul din rechizitoriu este epuizat, iar pentru inculpatul C.N., martorii care urmează a fi audiaţi, nu sunt propuşi în legătură cu infracţiunile pentru care s-a dispus arestarea preventivă şi în contextul în care inculpaţii s-au aflat pe tot parcursul judecăţii şi al urmăririi penale în stare de arest preventiv, adică pe tot parcursul strângerii probelor de către organul de urmărire penală şi pe tot parcursul administrării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată.

Din examinarea normelor interne - procesual penale şi constituţionale, interpretate prin coroborare şi prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului Libertăţilor Fundamentale, rezultă că dreptul la libertate este un drept inalienabil la care nu se poate renunţa, iar garanţiile ce îl însoţesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestui drept într-o societate democratică.

Faţă de principiile expuse, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate deroga de la principiul că nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv.

Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod şi de orice intensitate a substanţei dreptului imprimă acestui drept fundamental un caracter relativ.

Aşa fiind, cazurile în care legea naţională şi normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative şi exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative.

Astfel în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmulier împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A 9 § 15); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10. § 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks împotriva Olandei (dec), nr. 43701/04, 5 iulie 2007]. Pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9 190/03 § 59 4 octombrie 2005).

În cazul tulburării ordinii publice, dacă un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 C.E.D.O. în aceste circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient, decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deţinutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier, citată anterior § 51).

Pe de altă parte, C.E.D.O., a statuat că, potrivit art. 5 § 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsuri alternative, în măsura în care acuzatul le oferă garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces.

Motivarea menţinerii sine die a măsurii arestării preventive, prin referiri exclusive la gravitatea faptei sau prin raportare doar la probele ce susţin culpabilitatea inculpatului, nu satisfac exigenţele C.E.D.O.

Referitor la susţinerea parchetului din motivele de recurs, în sensul că faptele despre care se presupune că inculpaţii le-au săvârşit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate, ar potenţa starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea şi protejează ordinea socială, se va constata că sentimentele de securitate şi încredere a societăţii în organele statului presupun aplicarea de către acestea cu promptitudine şi fermitate a dispoziţiilor legale. Aceasta implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cu privire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracţiuni, astfel încât acestea să asigure atât un climat de calm, de securitate şi echilibru în societate cât şi încrederea acesteia în reacţia autorităţilor, dar fără a se încălca dreptul la libertate al individului.

Practica instanţei europene a reţinut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia.

La acest moment al procedurii derulate împotriva inculpaţilor nu mai există riscul tulburării ordinii publice, în contextul în care reacţia publică la comiterea unor astfel de fapte şi aşteptările societăţii relativ la atitudinea organelor abilitate şi-au găsit corespondent în modul ferm şi prompt de acţiune al autorităţilor judiciare care în termen scurt au instrumentat urmărirea penală şi au trimis inculpaţii în judecată, iar cercetarea judecătorească se apropie de final, aşa încât, deşi este vorba de infracţiuni grave nu se mai impune în acest moment privarea de libertate a inculpaţilor.

Este adevărat că unele infracţiuni prin gravitatea lor şi reacţia publicului la săvârşirea lor pot suscita tulburări sociale de natură să justifice o arestare preventivă cel puţin pentru o perioadă. Cu toate acestea un astfel de pericol descreşte neapărat cu trecerea timpului, iar pentru justificarea subzistenţei motivelor arestării, autorităţile judiciare trebuie să ofere motivaţii clare (I.A. c Franţei). În speţă, parchetul nu a dovedit existenţa acestor motive, nu a învederat acele indicii concrete care dovedesc o veritabilă cerinţă de interes public care să prevaleze, în defavoarea prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Anurnova c Rusiei), nu a oferit o explicaţie pentru a justifica, că odată cu trecerea timpului, în ce mod punerea în libertate a celor doi inculpaţi ar putea produce un impact negativ asupra societăţii civile sau ar obstrucţiona cercetarea judecătorească, simpla trimitere la gravitatea faptelor, la modalitatea săvârşirii, perspectiva unei pedepse severe, nu pot suplini lipsa motivării menţionate.

Instanţa de fond în mod corect şi argumentat a apreciat că nu există motive „relevante şi suficiente" (Calmanovici c Poloniei) pentru a justifica starea de arest preventiv a inculpaţilor, arătând în mod concret că nu există riscuri pentru obstrucţionarea administrării justiţiei" (Wemhoff c Germaniei) de către inculpaţi, tulburarea ordinii publice (Letellier c Franţei) şi riscul săvârşirii unor alte infracţiuni (Matzenetter c Austriei) în cazul punerii în libertate a inculpaţilor, examinând individual situaţia acestora, profilul lor personal şi situaţia familială.

Raţionamentul instanţei de fond a evoluat, astfel încât acesta a reflectat evoluţia cercetării judecătoreşti, verificând în funcţie de circumstanţele cauzei, dacă motivele invocate iniţial, pentru menţinerea stării de arest preventiv mai sunt valide în actualul stadiu al procesului penal şi a apreciat că pericolul social iniţial pentru ordinea publică cu trecerea timpului s-a atenuat.

De altfel din probele dosarului nu rezultă date din care să justifice presupunerea că inculpaţii ar putea să săvârşească alte infracţiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori sau prin distrugerea unor mijloace de probă, ori alte modalităţi de alterare a adevărului, care să facă astfel imposibilă punerea în libertate a acestora.

Astfel au fost audiaţi toţi inculpaţii, pentru inculpatul Z.A.R. probatoriul din rechizitoriu a fost epuizat, iar în persoana martorilor care urmează a fi audiaţi declaraţiile acestora nu sunt relevante în stabilirea situaţiei de fapt.

Riscul ca inculpaţii să comită noi infracţiuni, odată puşi în libertate este puţin probabil, întrucât aceştia nu mai îndeplinesc funcţiile în exercitarea cărora au comis faptele, fiind suspendaţi de drept ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, deci nu mai pot comite fapte asemănătoare, iar despre posibile fapte de acelaşi gen nici parchetul nu insinuează că s-ar putea comite.

În aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar o pondere însemnată trebuie să o aibă şi datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului (conform art. 136 alin. (8) C. proc. pen.).

În acest sens s-a pronunţat şi C.E.D.O., care a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie, instanţa de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale legăturile cu familia (cauza N. c Austriei).

În speţă, cu privire la persoana inculpaţilor, aceştia nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, provin din familii organizate, au avut un statut social, bucurându-se de o bună apreciere în familie şi societate, (inculpatul C.N. are şi o situaţie familială dificilă - 2 copii era singurul întreţinător al familiei), au un grad de instruire ridicat, aspecte care contribuie la justificarea punerii lor în libertate şi oferă garanţii cu privire la buna desfăşurare a procesului penal în continuare.

Înalta Curte constată astfel că, nu numai îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii de liberare provizorie, dar, raportat la datele concrete ale cauzei şi la persoana inculpaţilor, cererea este întemeiată, scopul măsurii arestării preventive (asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei) putând fi realizat şi prin lăsarea în libertate a inculpaţilor, cu restrângerea unor drepturi şi libertăţi prin instituirea unor obligaţii stricte în sarcina acestora şi atragerea atenţiei că, în caz de încălcare, cu rea-credinţă a acestor obligaţii, vor fi din nou arestaţi.

De altfel, vinovăţia inculpaţilor, gravitatea faptelor, ca şi modul de comitere a acestora, urmează a fi avute în vedere la individualizarea pedepselor, în cazul în care se va ajunge la condamnarea acestora.

Faptul că aceştia nu au recunoscut săvârşirea faptei, (atitudinea considerată necooperantă de către parchet şi cu consecinţe asupra menţinerii lor în stare de arest) nu poate fi sancţionată prin menţinerea acestora în stare de arest o perioadă îndelungată de timp, atâta timp cât prezumţia de nevinovăţie constituie baza procesuală a dreptului la apărare şi drepturile procesuale acordate inculpaţilor.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie figurează printre elementele procesului echitabil cerut de art. 6 alin. (1) C.E.D.O. şi nu i se poate aduce atingere prin sancţionarea inculpaţilor cu menţinerea lor în arest, pe motiv că nu recunosc faptele pentru care sunt trimişi în judecată.

Argumente de genul complexităţii cauzei care ar impune respingerea cererii şi menţinerea stării de arest preventiv a inculpaţilor, invocate de parchet în recursul declarat, nu sunt fondate atâta timp cât ceilalţi coinculpaţi se află în stare de libertate, iar complexitatea cauzei îi vizează pe toţi, neputând fi reţinută ca element pentru justificarea unei măsuri preventive numai faţă de unii dintre aceştia.

În condiţiile arătate, luând în considerare şi garanţiile suplimentare oferite dedispoziţiile art. 160² alin. (2) C. proc. pen. - Înalta Curte consideră că scopul măsurilor preventive - definit conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat, în acest moment procesual, inclusiv prin liberarea provizorie a inculpaţilor cu impunerea unui control judiciar, care presupune respectarea condiţiilor restrictive de drepturi stabilite de prima instanţă, astfel că recursul parchetului care solicită menţinerea arestului preventiv este nefondat.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază ca fiind legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, motiv pentru care conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov împotriva încheierii de şedinţă din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În ceea ce priveşte recursul inculpatului C.N. cu privire la respingerea cererii sale de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive, conform disp. art. 141 C. proc. pen., acesta este inadmisibil.

Conform textului menţionat „încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu e supusă nici unei căi de atac".

Astfel dispoziţia din încheierea atacată cu privire la respingerea cererii de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive nu face parte dintre cele determinate de lege ca fiind susceptibile de reformare pe calea recursului, drept urmare, recursul declarat în cauză nu îndeplineşte condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru exercitarea acestei căi de atac.

Aşadar, în lipsa temeiului legal, recunoaşterea posibilităţii exercitării unei căi de atac în condiţii neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă pentru ordinea de drept. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2008.

Nu s-ar putea aprecia altfel, decât cu nesocotirea voinţei legiuitorului, sensul stabilirii sistemului căilor de atac, fiind acelaşi pentru toate persoanele, prin lege organică.

Este de reţinut că nestatuarea prin lege procesual-penală asupra posibilităţii atacării, separat, cu recurs a încheierii prin care s-a respins cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive nu încalcă niciuna din prevederile constituţionale sau drepturile ocrotite prin C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 146 alin. (1)², art. 149¹ alin. (1)³, art. 159 alin. (8), art. 160⁹ alin. (2), art. 160^b C. proc. pen., asigură atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii.

C.E.D.O., cât şi Curtea Constituţională s-au pronunţat constant, cu referire la accesul liber la justiţie, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fără a însemna accesul, în toate situaţiile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitor care, în considerarea unor situaţii diferite, instituie reguli deosebite.

Art. 5 paragr. 4 din C.E.D.O. nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva hotărârii privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă independentă pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.

Cu privire la solicitarea inculpatului C.N. de a înlătura obligaţia stabilită de instanţă în sensul interzicerii participării sale la emisiuni audio - vizuale, la interviuri mass-media şi publicări de articole în presa scrisă cu privire la prezenta cauză penală, Înalta Curte o consideră nefondată.

Astfel, în mod corect şi argumentat faţă de atitudinea inculpaţilor care au reclamat o totală neînceredere în organele care au instrumentat urmărirea penală, cât şi atacurile la adresa presei s-a impus inculpaţilor această obligaţie.

O asemenea măsură apare ca fiind necesară şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia, dreptul la liberă exprimare poate face obiectul unor restrângeri, dar cu respectarea necesităţii, proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată, ceea ce în speţă a fost realizat, instanţa de fond argumentând această măsură.

Susţinerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov, referitoare la tardivitatea recursului declarat de inculpatul C.N. este nefondată.

Aşa cum reiese din actele dosarului, rezultă că apărătorul inculpatului C.N. a declarat în termen legal recurs împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010, existând la dosar dovada transmiterii recursului prin poştă la 19 noiembrie 2010 (copia plicului prin care s-a trimis recursul există la dosar), iar recursul declarat de apărător a fost însuşit de către inculpatul C.N.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul inculpatului C.N.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Braşov împotriva încheierii din 19 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 6367/2/2010.

Respinge recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva aceleiaşi încheieri.

Obligă pe recurentul inculpat C.N. la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat Z.A.R. până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 4127/2010. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4094/2010. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 4241/2010. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4241/2010. Penal