ICCJ. Decizia nr. 4309/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4309/2010
Dosar nr. 394/42/2010
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 65 din 21 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.G. împotriva Rezoluţiei nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a Rezoluţiei nr. 265/II/2/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul a fost obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, petentul L.G. a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a Rezoluţiei nr. 487/II/2/2010 a procurorului general al aceleiaşi unităţi de parchet, motivat de faptul că, deşi sunt recunoscute o serie de nereguli pe care le-a invocat, efectul acestora este minimalizat.
Petentul a susţinut că plângerea împotriva procurorului F.M. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele şi a comisarului S.V. de la I.P.J. Buzău viza infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), constând în aceea că la momentul întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale au atestat fapte şi împrejurări necorespunzătoare, arătându-se în acest sens că, în mod greşit, referitor la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, ce ar constitui primul termen al recidivei, s-a reţinut că acesta ar fi de 7 ani şi 6 luni, în loc de 544 de zile.
Pe de altă parte, petentul a făcut o analiză a probelor administrate în Dosarul nr. 206/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, pentru care a fost trimis în judecată, precizând totodată că au fost falsificate intenţionat de către comisarul de poliţie S.V. şi subcomisarul de poliţie T.F. unele procese-verbale de certificare a înregistrărilor telefonice, în sensul că o convorbire telefonică ce a avut loc la 12 martie 2009 a primit două date de certificare, respectiv 8 mai 2009 şi 23 mai 2009.
Totodată, a fost reclamat şi judecătorul N.T. şi grefierul B.D.A. deoarece nu au înregistrat cu mijloace legale şedinţa de judecată din data de 13 iulie 2009 în care s-a derulat unul dintre termenele acordate în Dosarul nr. 927/277/2009 al Judecătoriei Pătârlagele, în care petentul a avut calitatea de inculpat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a constatat că petentul aduce în discuţie atât probe, cât şi înscrisuri ce au fost administrate şi, respectiv, întocmite în faza unui proces penal aflat la momentul respectiv în curs de derulare.
A fost avută în vedere şi împrejurarea că procesele-verbale de certificare a înregistrărilor telefonice incriminate de petent pot fi luate în considerare de către instanţele de judecată la stabilirea vinovăţiei petentului în măsura în care sunt considerate că întrunesc toate elementele de legalitate pe care acestea le presupun, reţinându-se în acest sens că procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti au apreciat că certificarea în două zile diferite a aceleiaşi convorbiri nu poate atrage răspunderea penală a acelora care au efectuat această certificare.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că din cuprinsul rechizitoriului nr. 206/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele întocmit de procurorul F.M.G., prin care petentul a fost trimis în judecată, aflat la dosarul nr. 572/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, se observă referirea din partea procurorului la un rest de 544 de zile, aşa cum arată şi petentul, iar nu la un rest de 7 ani şi 6 luni, cum el menţionează că s-ar fi inserat dintr-o greşeală intenţionată.
În acest sens, instanţa a avut în vedere faptul că în mod corect procurorul a arătat că o astfel de ipoteză, chiar dacă ar fi existat, nu ar fi fost de natură să atragă răspunderea penală a procurorului care a întocmit rechizitoriul, cea care stabileşte adevărul din punct de vedere al recidivei ce se poate reţine în sarcina unui inculpat fiind instanţa de judecată, care nu poate fi influenţată de o afirmaţie a procurorului, ci este ţinută de actele şi lucrările pe care le administrează în cauză.
Pe de altă parte, s-a reţinut că simpla neînregistrare cu mijloacele tehnice prevăzută de lege a şedinţei de judecată, datorită unor defecţiuni ale acestora, nu poate atrage răspunderea penală a judecătorului sau a grefierului de şedinţă.
Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs petentul L.G. care a susţinut pe această cale că, în cauză, nu s-au efectuat verificări, că actele premergătoare sunt incomplete şi că acuzaţiile nu au fost analizate în concret de procuror.
Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de petent nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia celui de la lit. b1).
Intervenţia oricărui caz dintre cele prevăzute în art. 10 C. proc. pen., rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcţioneze instituţia neînceperii urmăririi penale.
Ori în cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu privire la intimaţii F.M.G., S.V. şi T.F., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 289 şi art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi, respectiv, Ş.M., N.T. şi B.D.A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate.
Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă evaluare asupra actelor premergătoare efectuate în cauză, analizând criticile formulate de petent, în raport cu soluţia dispusă de procuror.
Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor şi lucrărilor existente la dosar, constată că în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare şi corect menţinute, stabilindu-se astfel în mod legal şi temeinic că aspectele invocate de petent nu sunt fondate.
Se reţine în acest sens că în cauză au fost efectuate în mod complet acte premergătoare, procurorul fiind singurul care a apreciat asupra oportunităţii efectuării verificărilor pe care le-a considerat necesare şi suficiente.
În consecinţă, având în vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimaţii nu au comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte constată că, pe de o parte, în mod corect s-a dispus de către procuror, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru infracţiunile pretins a fi comise, iar pe de altă parte, în mod legal şi motivat, prima instanţă a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul L.G. împotriva Rezoluţiei nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a Rezoluţiei nr. 265/II/2/2010 a procurorului general al aceleiaşi unităţi de parchet.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică sub toate aspectele, criticile formulate de recurentul petent fiind nefondate.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petent va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.G. împotriva Sentinţei penale nr. 65 din 21 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2721/2010. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 4319/2010. Penal → |
|---|
