ICCJ. Decizia nr. 4269/2010. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4269/2010
Dosar nr. 3734/111/2007
Şedinţa publică din 29 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 169/P/2008 Tribunalul Bihor a respins cererea de rejudecare în fond a cauzei soluţionată prin Sentinţa penală nr. 100 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 4541 din 15 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată de condamnaţii R.G. şi S.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, rejudecarea după extrădare conform art. 5221 C. proc. pen. cuprinde o primă etapă potrivit art. 404 C. proc. pen., în cadrul căreia se verifică admisibilitatea în principiu, în sensul existenţei situaţiei privind judecarea şi condamnarea în lipsă.
Cea de-a doua etapă se desfăşoară în conformitate cu regulile privind judecarea în primă instanţă.
În cadrul acestei etape, instanţa a apreciat că nu se impune reluarea cercetării judecătoreşti ci numai ascultarea persoanelor, respectiv condamnarea lor conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în raport de aceste declaraţii s-a apreciat că nu se impune reexaminarea cauzei în sensul reluării judecăţii.
Astfel, s-a reţinut că procedura de judecată nu a fost viciată de vreo nulitate, iar procesul s-a derulat cu respectarea dispoziţiilor art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil cu respectarea principiului egalităţii armelor, modul de administrare a probelor, motivarea hotărârilor.
S-a mai reţinut de asemenea, că cei doi condamnaţi au avut posibilitatea să combată probele avute în vedere şi prin care s-a stabilit vinovăţia, iar apărătorii aleşi ai acestora au formulat o apărare eficientă prin propunerea de probe în apărare, concluzii scrise şi exercitarea tuturor căilor de atac.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal au declarat apel inculpaţii R.G. şi S.D., solicitând rejudecarea în întregime a cauzei.
S-a susţinut de către inculpaţi că, cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă, au fost audiaţi coinculpaţii P.D.D., M.S. şi martora T.A., că susţinerile acestora au stat la baza condamnării lor deşi aceste declaraţii au fost date sub presiunea organelor de poliţie, fapt dovedit cu depoziţiile martorilor audiaţi astfel că, situaţia de fapt nu a fost corect stabilită, iar aceste depoziţii ale coinculpaţilor sunt lovite de nulitate.
S-a mai susţinut că şi probele administrate la urmărirea penală sunt lovite de nulitate absolută conform art. 197 alin. (2) C. pen. întrucât s-au depăşit limitele sesizării instanţei, ceea ce atrage şi nulitatea hotărârilor pronunţate în primă instanţă.
Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor invocate de inculpaţi, Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi minori, prin Decizia penală nr. 37/A din 27 martie 2009 în Dosarul nr. 3734/111/P/2007, a admis apelul inculpaţilor şi cererile de rejudecare a Sentinţei penale nr. 100 din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Bihor definitivă prin Decizia penală nr. 4541/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 406 C. proc. pen., s-a dispus anularea hotărârilor mai sus arătate şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpaţilor R.G. şi S.D. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen. şi în consecinţă:
În baza art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 76 C. pen. inculpatul R.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani. S-a constatat că inculpatul a fost arestat în vederea extrădării începând cu 15 decembrie 2005 până la zi. S-a dispus anularea mandatului de executare nr. 131/2002 şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) şi 41 alin. (2) C. pen. reţinută în sarcina inculpatului S.D., în infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., şi a fost condamnat inculpatul la 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani.
În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 1639 din 13 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie ce se va executa cumulat cu pedeapsa aplicată, s-a dedus durata pedepsei executate de la 9 mai 2001 - la 1 iunie 2001. A fost anulat mandatul de executare nr. 238/2000 al Tribunalului Bihor şi s-a constatat că inculpatul se află în executarea pedepsei de 4 ani şi 6 luni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, în baza art. 5221 C. proc. pen., s-a apreciat că aceasta este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a introdus în dispoziţiile C. proc. pen., în Capitolul IV referitor la asistenţa judiciară internaţională, o nouă secţiune, a IV-a, intitulată „Rejudecarea în caz de extrădare” ce cuprinde un singur articol, respectiv art. 5221, care prevede că:
„(1) În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
(2) Dispoziţiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător.”
Astfel, din conţinutul acestor prevederi rezultă că a fost instituită o procedură nouă, specială, de judecată, ce are ca scop asigurarea dreptului la apărare al condamnatului, prin contradictorialitate, principiu care nu s-a putut aplica la judecarea în lipsă a inculpatului, rejudecarea cauzei după extrădare putând fi solicitată exclusiv de către condamnatul extrădat.
Sub aspectul procedurii propriu-zise, legiuitorul a făcut trimitere la dispoziţiile privind rejudecarea, soluţiile după rejudecare, calea de atac şi revizuirea dispoziţiilor civile de la calea extraordinară de atac a revizuirii.
Altfel spus, legiuitorul a voit, din perspectiva tehnicii de reglementare folosite, ca în procedura rejudecării după extrădare, care constituie o nouă procedură de judecată, să fie puse în aplicare de către instanţa de judecată competentă regulile impuse în conţinutul dispoziţiilor art. 405 - 408 C. proc. pen.
Procedura rejudecării după extrădare nu constituie nicidecum un nou caz de revizuire, deşi se poate ajunge ca prima instanţă să-şi retracteze propria hotărâre, la desfiinţarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau la modificarea hotărârii de condamnare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi în ce priveşte latura civilă.
Cu toate acestea, există distincţii semnificative între procedura rejudecării cauzei după extrădare şi revizuire sub aspectul obiectului, limitelor de judecată, titularilor, efectelor.
Din interpretarea conţinutul dispoziţiei art. 405 alin. (1) C. proc. pen., respectiv „rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă”, prevedere ce se aplică corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei noi proceduri instituite.
Deşi nu a fost reglementată distinct şi concret faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, a cărei existenţă rezultă, însă, din conţinutul art. 405 alin. (1) C. proc. pen. ce se aplică corespunzător, judecătorul este ţinut, totuşi, a face anumite verificări prealabile privind obiectul acestei proceduri, şi anume dacă hotărârea dată în cauză este definitivă, asupra scopului extrădării persoanei condamnate - respectiv dacă s-a făcut în vederea executării pedepsei sau în baza unui mandat de arestare preventivă, ceea ce are drept consecinţă verificarea competenţei de judecată şi dispunerea în consecinţă -, asupra modului în care a avut loc judecata iniţială, în sensul dacă judecata a avut loc în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, acesta a fost prezent la judecarea cauzei.
Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului, urmând a examina probele propuse de condamnat, iar probele noi cerute de condamnat vor fi analizate prin prisma caracterului pertinent şi concludent al acestora, instanţa pronunţându-se asupra tuturor probelor solicitate, fie în sensul admiterii lor, în integralitate sau parţial, motivând respingerea celor pe care nu le găseşte pertinente şi concludente, fie, dacă găseşte că este necesar, readministrează din nou probele care au fost efectuate în cursul primei judecăţi.
Admiterea în principiu a cererii de rejudecare nu are efect asupra hotărârii de condamnare.
În urma rejudecării cauzei, după administrarea probatoriului solicitat, dacă instanţa constată că acesta nu are nicio influenţă asupra hotărârii pronunţate în cursul primei judecăţi, va respinge cererea de rejudecare şi va menţine hotărârile pronunţate, această soluţie rezultând din aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. pen.
Dacă din probele administrate rezultă, dimpotrivă, că hotărârea pronunţată în primă judecată este netemeinică şi nelegală, instanţa, rejudecând cauza, anulează hotărârile pronunţate în prima judecată, chiar dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată de instanţa de apel sau de recurs, şi pronunţă o nouă hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 345 - 353 C. proc. pen., iar sub aspectul felului soluţiilor, va putea dispune asupra oricărora din cele prevăzute în art. 345 C. proc. pen., ca urmare a aplicării corespunzătoare a prevederilor art. 406 din acelaşi cod.
Curtea a constatat că în contextul cauzei prima instanţă nu a dat eficienţă în integralitate procedurii de rejudecare a cauzei după extrădare privind pe cei doi condamnaţi şi, anume, în concret, condiţiilor prevăzute de art. 405 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la administrarea probelor ce se aplică corespunzător şi în noua procedură de judecată instituită.
Deşi dispoziţiile art. 405 alin. (2) C. proc. pen. nu au un caracter imperativ cu privire la administrarea din nou a probelor, lăsând la aprecierea instanţei oportunitatea administrării lor, prin folosirea sintagmei „dacă găseşte necesar”, totuşi, în contextul concret al cauzei se impune readministrarea probelor solicitate, motiv pentru care probele solicitate în faţa primei instanţe au fost administrate de instanţa de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac.
În urma analizării acestor probe precum şi a celorlalte care au fost administrate de prima instanţă şi cu ocazia primei judecăţi a cauzei, Curtea consideră că cererea de rejudecare în fond a cauzei formulată de cei doi condamnaţi este întemeiată, impunându-se anularea hotărârilor pronunţate anterior în cauză - Sentinţa penală 100/2002 a Tribunalului Bihor, Decizia penală 222/A/2002 a Curţii de Apel Oradea şi Decizia penală nr. 4541/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - şi pronunţarea unei noi hotărâri penale pentru următoarele motive:
1. Referitor la infracţiunea de trafic de droguri prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) reţinută în sarcina inculpaţilor R.G. şi S.D.
Inculpatul S.D. a fost trimis în judecată pentru această infracţiune, reţinându-se în sarcina sa că în data de 16 martie 2001 a primit de la condamnatul P.V.D., prin intermediul martorului P.V. o sticlă de whisky în care se afla diluată cocaină; la data de 20 martie 2001 inculpatul a ridicat de la aceeaşi persoană - P.V., o altă sticlă de whisky trimisă de condamnatul P.V.D. în care se afla diluată cocaină, iar la data de 26 martie 2001 a ridicat de la condamnata F.F. o altă sticlă de whisky în care se afla diluată cocaină.
Tot în sarcina acestuia s-a reţinut că a cumpărat de la condamnata F.F. cantitatea de 500 grame cocaină contra sumei de 12.000 DM, sumă pe care a predat-o la data efectuării tranzacţiei.
Dintre cele patru acte materiale reţinute în sarcina inculpatului S.D., Curtea constată că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a cumpărat cele 500 grame de cocaină de la F.F., celelalte 3 acte materiale privind cumpărarea unor sticle de whisky ce conţineau cocaină nefiind dovedite.
Astfel, pentru ridicarea de către inculpatul S.D. a coletelor trimise de inculpatul P. (F.) D. la data de 16 martie 2001 şi respectiv 26 martie 2001 la adresa martorei P.V. au fost audiaţi în cauză condamnaţii P.D. şi martorii P.V. şi P.C.
Martorii P.V. şi P.C. l-au indicat pe inculpat ca fiind persoana care s-a prezentat de două ori la domiciliul lor pentru a ridica cele două sticle de whisky trimise de condamnatul P.D., declaraţiile lor fiind susţinute şi de cele date de condamnata P.D. cu ocazia primei judecăţi a cauzei.
Toţi trei l-au recunoscut ulterior pe inculpat din fotografiile prezentate de organele judiciare, iar în faţa instanţei de judecată martorul P.C. şi-a menţinut această declaraţie; martora P.V. a arătat că nu poate afirma cu certitudine că persoana care i-a fost indicată la data respectivă de organele judiciare este aceeaşi cu inculpatul S.D. prezent în sală; aceeaşi poziţie a avut-o şi condamnata P.D.D., aceasta precizând însă că la data efectuării recunoaşterii, persoana din poza prezentată era aceeaşi cu persoana de sex masculin pe care o cunoştea sub porecla de „C.”.
Inculpatul S.D. nu a recunoscut că a ridicat sticlele de whisky de la P.V. şi nici de la F.F.
Declaraţiile mai sus arătate nu au relevanţă în cauză câtă vreme din toate probele aflate la dosar nu rezultă că în sticlele de whisky trimise de condamnatul P.D. ar fi fost cocaină diluată. Singura care susţine acest lucru este condamnata P.D. care la rândul său susţine că a aflat acest lucru de la inculpatul P.D., ea personal neparticipând niciodată la vreo operaţiune de obţinere a cocainei disimulate astfel.
În rechizitoriul întocmit se arată că disimularea cocainei în sticle de whisky este un procedeu utilizat de traficaţii de droguri, conţinutul acestora mixându-se în vederea recuperării cocainei diluate, dar în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte efectuarea unor astfel de operaţiuni; de asemenea, toţi condamnaţii sau martorii prin intermediul cărora condamnatul P.D. a trimis în ţară diverse colete au arătat că drogurile, respectiv cocaina, era disimulată în aparatură electronică.
Pe de altă parte martorul P.C. a afirmat în declaraţia dată în faţa Tribunalului Bihor că sticlele de whisky trimise erau desigilate şi desfăcute, ca urmare a controlării lor de către organele vamale, care nu au descoperit nici un drog disimulat în alcool.
Martorii P.V. şi P.C., precum şi condamnata F.F. au arătat în declaraţiile date pe tot parcursul procesului penal că nu au cunoscut împrejurarea că sticlele de whisky trimise conţineau cocaină.
Nu este relevantă nici împrejurarea că inculpatul S.D. ar fi predat martorei P.V. suma de 5.000 DM când a ridicat prima sticlă de whisky, câtă vreme din declaraţiile martorilor şi ale condamnatei F.F. rezultă că suma predată reprezenta o datorie pe care inculpatul o avea faţă de P.D.; de altfel, la data preluării următoarei sticle de whisky inculpatul S.D. nu a mai achitat nicio sumă de bani.
Pe de altă parte, organele judiciare nu au stabilit nici măcar cantităţi aproximative de cocaină care s-ar putea obţine dintr-o sticlă de whisky, cantitate în raport de care să se poată aprecia dacă tranzacţia a fost făcută în scopul traficării drogurilor sau consumului propriu, în condiţiile în care inculpatul S.D. a fost condamnat anterior pentru consum de droguri, iar regimul sancţionator al celor două fapte este diferit.
Câtă vreme la dosarul cauzei nu există niciun raport de analiză sau alte probe din care să rezulte că în conţinutul celor trei sticle de whisky era disimulată cocaină, Curtea consideră că în sarcina inculpatului S.D. se poate reţine doar săvârşirea actelor materiale privind cumpărarea cantităţii de 500 grame cocaină de la condamnata F.F. contra sumei de 12.000 DM.
Condamnata P.D. a arătat în declaraţiile date în faza de urmărire penală şi cu ocazia primei judecăţi a cauzei că a fost de faţă când inculpatul S.D. a venit la Zăvoi, la locuinţa soacrei sale F.F. şi a primit de la aceasta un pachet conţinând 500 grame cocaină pentru care a achitat suma de 12.000 DM, din care 6.000 DM i-au fost predaţi ei de către F.F. şi trimişi în Ecuador la P.D.
Condamnata P.D. şi-a menţinut această declaraţie pe tot parcursul procesului penal, desfăşurat atât cu ocazia primei judecăţi cât şi a rejudecării cauzei, inclusiv în declaraţia dată în 02 decembrie 2008 în faţa Curţii de Apel Oradea în care a arătat că îşi menţine declaraţiile date anterior, cu excepţia celor care îl privesc pe condamnatul R.G.; de asemenea, aceasta a susţinut cele de mai sus şi cu ocazia confruntării efectuate de organele de urmărire penală între condamnata P.D. şi condamnata F.F.
Mai mult, în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Oradea a relatat că a fost sunată de fostul său soţ P.D. care i-a spus că la domiciliul foştilor săi socri va veni o persoană de sex masculin a cărei poreclă este „C.” pentru a-i da o anumită cantitate de droguri şi care-i va da suma de 10.000 DM; ulterior l-a identificat pe bărbatul respectiv ca fiind inculpatul S.D., precizând condamnata că, cu ocazia respectivă nu s-a făcut nicio presiune asupra sa de către organele de poliţie.
Este adevărat că nu există niciun raport de analiză cu privire la natura drogului, însă Curtea apreciază că, odată ce F.F. a fost condamnată şi pentru vânzarea acestei cantităţi de cocaină, hotărârea fiind definitivă şi irevocabilă are autoritate de lucru judecat; hotărârile definitive ale instanţelor penale sunt considerate ca fiind expresia aflării adevărului asupra cauzelor care au făcut obiectul judecăţii (res iudicata pro veritae habetur) lucrul judecat în penal fiind considerat ceea ce instanţele au hotărât în mod definitiv în fapt şi în drept asupra învinuirii care forma obiectul procesului penal.
Din această perspectivă, Curtea reţine că pentru faptele de trafic de droguri având ca obiect cele trei sticle de whisky nicio altă persoană în afara inculpatului S.D. nu a fost condamnată.
Faţă de cele ce preced, Curtea în baza art. 334 C. proc. pen. va dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului S.D. din infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. 2 cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., text în baza căruia îl va condamna pe acesta la o pedeapsă de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei.
În baza art. 83 C. pen. se va revoca beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată Sentinţa penală nr. 1639/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, urmând ca inculpatul să execute această pedeapsă în întregime alături de pedeapsa de 7 ani aplicată în cauză, prin privare de libertate.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) se va deduce din pedeapsa aplicată durata executării din prima pedeapsă de la 9 mai 2001 până la 1 iunie 2001.
Se va dispune anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 132/2004 emis în baza Sentinţei penale nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor constatându-se totodată că inculpatul se află în executare pedepsei de 4 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 238/2000 a Tribunalului Bihor.
Cât priveşte infracţiunea de trafic de droguri prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 76 C. pen.
2. Referitor la infracţiunea de trafic de droguri prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) reţinută în sarcina inculpatului R.G.
Inculpatul R.G. a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de trafic de droguri în formă continuată, reţinându-se în sarcina sa că în luna mai 2001 a primit de la P.D. 1/2 kg cocaină care fusese trimisă de P.D., în luna iunie a primit de la P.D. 1/2 kg cocaină pe care a predat-o condamnatului M.S. pentru a o transporta în Ungaria contra sumei de 1.000 DM, iar în cursul lunii iunie 2001 a luat legătura cu M.S. şi P.D., pe care i-a trimis la Zăvoi, la locuinţa condamnatei F.F., de unde aceştia au ridicat cantitatea de aproximativ 5 grame cocaină sub forma unei bile pe care condamnatul M.S. a transportat-o la Arad şi a predat-o unei persoane necunoscute, care fusese indicată de R.G.
Interogat fiind, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu.
Curtea va reţine că din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpatul a comis cele trei acte materiale reţinute în sarcina sa.
Astfel, în faza de urmărire penală şi cu ocazia primei judecăţi, atât condamnata P.D. cât şi condamnatul M.S. au recunoscut faptele, relatând cu lux de amânunte modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională.
Astfel, condamnata P.D. a arătat că a fost sunată de două ori de fostul său soţ P.D. care i-a spus că va veni R.G. pentru a ridica câte 1/2 kg cocaină, iar în zilele următoare aceasta a fost contactată de inculpat şi i-a predat acestuia drogurile.
A arătat condamnata că prima dată s-a întâlnit cu inculpatul în luna mai 2001 lângă Primăria Oradea, unde i-a predat acestuia cantitatea de 1/2 kg cocaină, iar ulterior, în luna iunie 2001 a venit inculpatul la ea la serviciu, unde se afla împreună cu martora T.A., toţi trei deplasându-se cu autoturismul inculpatului la domiciliul său; când au ajuns acolo, condamnata P.D. a coborât din maşină şi a urcat în apartamentul său de unde a luat cantitatea de 1/2 kg de cocaină pe care a dus-o în autoturismul inculpatului, punând-o pe podeaua maşinii în faţa scaunului din dreapta.
Cei trei s-au deplasat apoi pe str. C.N. din Oradea unde s-au întâlnit cu condamnatul M.S. care se afla în autoturismul proprietate personală marca W.V.G., iar inculpatul R.G. a coborât din autoturismul său şi i-a dat pachetul în care se găsea cocaina.
Declaraţia condamnatei P.D. a fost confirmată atât de declaraţia martorei T.A. cât şi de condamnatul M.S.
Astfel, pe tot parcursul procesului penal desfăşurat cu ocazia primei judecăţi şi în prezenta fază de rejudecare, martora T.A. a confirmat că împreună cu P.D. şi inculpatul R.G. s-au deplasat cu autoturismul A. până la domiciliul condamnatei P.D., unde aceasta a coborât din maşină şi a urcat în apartamentul său, de unde a coborât ulterior având pe umăr poşeta. Martora a declarat că nu a văzut ca P.D. să predea vreun colet inculpatului R.G.. De asemenea, martora a confirmat şi întâlnirea dintre inculpat şi condamnatul M.S.
De asemenea, condamnatul M.S. a declarat că a fost contactat de inculpatul R.G. pentru a transporta droguri în Ungaria, sens în care s-a întâlnit cu acesta pe str. C.N. din Oradea unde i-au fost predate drogurile şi suma de 1.000 DM pentru transport. Condamnatul a arătat că în Ungaria s-a întâlnit cu un bărbat de cetăţenie maghiară cu numele de „P.” căruia i-a predat cocaina.
Este adevărat că în faţa Curţii de Apel Oradea cu ocazia judecării prezentului apel cei doi condamnaţi au revenit asupra declaraţiilor date anterior în cauză, în care îl incriminau pe inculpatul R.G., însă Curtea consideră că aceste declaraţii trebuie înlăturate, având în vedere următoarele motive:
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în procesul penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, iar potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face (…) în urma examinării tuturor probelor administrate.
Susţinerile celor doi condamnaţi făcute în faţa instanţei de judecată cu privire la împrejurările şi modalitatea în care au fost audiaţi pe parcursul urmăririi penale şi prin care au încercat să ofere o justificare a modificării poziţiei lor procesuale nu sunt credibile, impunându-se a fi înlăturate.
Astfel, susţinerea condamnatei P.D.D. potrivit căreia a fost determinată de organele de poliţie să dea declaraţii acuzatoare împotriva inculpatului R.G., au profitat de relaţia intimă existentă între ea şi inculpat nu este susţinută de nicio probă administrată în cauză. Nici măcar inculpatul R.G. nu şi-a asumat existenţa unei astfel de relaţii, arătând doar că P.D.D. „a făcut o pasiune” pentru el, căutând diverse pretexte pentru a se întâlni cu el şi a-i povesti detalii despre viaţa ei personală.
Nu au fost dovedite nici presiunile psihice la care ar fi fost supuşi cei doi condamnaţi de către organele judiciare, iar împrejurarea că au fost scoşi de nenumărate ori la anchetă nu poate fi considerată o formă de presiune psihică, organele judiciare având dreptul de a lua declaraţii persoanelor cercetate ori de câte ori consideră necesar pentru soluţionarea cauzei.
Se va reţine totodată că cei doi condamnaţi şi-au menţinut declaraţiile şi în faţa instanţei cu ocazia primei judecăţi a cauzei, fără ca împotriva lor să se exercite presiuni psihice sau de altă natură.
De altfel, citată fiind de Curtea de Apel Oradea pentru a fi audiată în prezentul apel, condamnata P.D.D. a evitat iniţial să se prezinte, depunând la dosarul cauzei o declaraţie autentificată sub nr. 2270/02 octombrie 2008 la B.N.P. G.C. în care a arătat că îşi menţine în totalitate declaraţiile date anterior în faţa instanţei de judecată, când a fost audiată în calitate de inculpat în această cauză, fără a avea alte menţiuni sau completări de făcut; referitor la această declaraţie condamnata a arătat că a dat-o întrucât nu mai vroia să vină în instanţă, datorită terorii la care a fost supusă cu ocazia primei judecări a cauzei, susţinere care nu poate fi luată în considerare câtă vreme nu există nicio probă din care să rezulte că aceasta „ar fi fost terorizată” de organele judiciare.
Referitor la existenţa unui raport de expertiză cu privire la natura drogurilor, într-adevăr, acesta nu există, însă împrejurarea că cei doi condamnaţi - P.D.D. şi M.S. au fost condamnaţi pentru aceleaşi fapte (care au fost încadrate ca trafic de cocaină) reprezintă autoritate de lucru judecat care nu poate fi înlăturată, câtă vreme hotărârile de condamnare nu au fost desfiinţate sau anulate.
Pentru aceleaşi motive, Curtea va lua în considerare şi declaraţiile date de condamnaţii P.D. şi M.S. în care au arătat că în luna iunie 2001 s-au întâlnit cu inculpatul R.G. la un restaurant din Oradea unde inculpatul i-a cerut condamnatului M.S. să transporte cocaină la Arad, iar în baza acestei înţelegeri condamnatul M.S. a transportat-o pe condamnata P.D. la Zăvoi de unde au ridicat o bilă de cocaină în greutate de aproximativ 5 grame, pe care condamnatul M.S. a transportat-o la Arad, unde a predat-o unei persoane neidentificate indicată de inculpatul R.G. cu care s-a întâlnit într-o parcare.
Având în vedere cele ce preced, Curtea în baza art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi 76 C. pen. îl va condamna pe inculpatul R.G. la o pedeapsă de 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71, 64, lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei.
Se va constata că inculpatul a fost arestat în vederea extrădării şi deţinut în penitenciar din 15 decembrie 2005 la zi.
Se va dispune anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 131/2002 emis în baza Sentinţei penale nr. 100/2002 a Tribunalului Bihor, urmând ca inculpatul să fie pus de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză.
3. Referitor la infracţiunea de spălare de bani prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) reţinută în sarcina celor doi inculpaţi, Curtea constată că la dosarul cauzei nu există probe din care să rezulte existenţa acesteia, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S-a reţinut că inculpatul S.D. a trimis condamnatului P.D. în Ecuador prin intermediul B.P. suma de 953 dolari SUA la data de 13 februarie 2001 şi 2.400 dolari SUA la data de 12 februarie 2001, iar inculpatul R.G. suma de 1.800 dolari SUA la data de 23 martie 2001, cunoscând că aceştia provin din traficul de droguri.
Faptele inculpaţilor menţionate anterior exclud incidenţa art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, întrucât infracţiunea de spălare de bani este o infracţiune aflată în conexiune cu „o infracţiune principală” în sensul art. 1 din Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii de la Strasbourg din 08 noiembrie 1999 - în speţă, cu infracţiunea de trafic de droguri.
Obiectul juridic generic al infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999 este subsecvent obiectului juridic general al infracţiunii principale, adică al acelei infracţiuni grave prin care s-a obţinut produsul ce urmează a fi spălat. Ca urmare, constatarea infracţiunii de spălare de bani a produselor infracţiunii se poate face numai concomitent sau ulterior constatării infracţiunii principale al cărui produs se spală.
În speţă, se constată că sumele de bani mai sus arătate au fost trimise de cei doi inculpaţi în cursul lunilor februarie 2001 şi respectiv martie 2001, în timp ce participarea celor doi la activitatea infracţională privind traficul de droguri a fost dovedită doar cu începere din luna martie (pentru inculpatul S.D.) respectiv luna mai (pentru inculpatul R.G.).
Câtă vreme infracţiunea principală, aceea de trafic de droguri - în urma căreia s-au obţinut sumele de bani ce constituie produsul ce trebuia spălat a fost săvârşită ulterior infracţiunii subsecvente - aceea de spălare de bani - nu putem vorbi de existenţa acesteia din urmă.
Ca urmare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., Curtea îi va achita pe cei doi inculpaţi pentru comiterea acestei infracţiuni nedovedindu-se că aceştia au săvârşit infracţiunea de trafic de droguri anterior datelor la care au fost transferaţi banii către P.D.
La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor pentru infracţiunea de trafic de droguri, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), considerând totodată că se impune reţinerea în favoarea acestora a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen.; astfel, inculpatul R.G. nu are antecedente penale, este căsătorit şi cu un copil în întreţinere, fiind totodată unic asociat al SC D.I. SRL, iar inculpatul S.D., chiar dacă este recidivist, este un element tânăr cu posibilităţi reale de reintegrare socială.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi inculpaţii R.G. şi S.D.
În recursul parchetului susţinându-se că reţinerea circumstanţelor atenuante în sarcina inculpaţilor nu se justifică în raport de gravitatea faptelor şi persoana inculpaţilor, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
O altă critică se referă la greşita încadrare juridică a faptei prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000 prin înlăturarea formei continuate a acesteia deşi probele administrate au demonstrat existenţa mai multor acte materiale săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
O ultimă critică vizează greşita achitare a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În recursurile lor, inculpaţii susţinând că instanţa a comis o eroare gravă de fapt a pronunţat o hotărâre greşită de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, pentru care se impune achitarea, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Recursurile sunt nefondate.
În ce priveşte greşita achitare a inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani, din probele de la dosar rezultă că sumele de bani transferate din România nu provin din săvârşirea de infracţiuni, întrucât transferul banilor a fost anterioară momentului în care s-a reţinut a fi fost săvârşită infracţiunea de trafic de droguri.
Astfel, sumele de bani au fost transferate din România în cursul lunilor februarie - martie 2001, iar traficul de droguri a fost dovedit pentru inculpatul S.D. spre sfârşitul lunii martie 2001 iar pentru inculpatul R.G. începând cu luna mai 2001.
Câtă vreme infracţiunea principală aceea de trafic de droguri, în urma căreia s-au realizat sumele de bani ce constituie produsul ce trebuie spălat a fost săvârşită ulterior infracţiunii subsecvente - aceea de spălare de bani - nu putem vorbi de existenţa acesteia din urmă.
Referitor la critica privind schimbarea încadrării juridice din trafic de droguri în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului S.D. într-o singură infracţiune de trafic de droguri, aceasta este neîntemeiată întrucât probele administrate în cauză au făcut dovada faptului că acest inculpat a săvârşit un singur act material iar nu patru acte materiale cum s-a reţinut prin actul de trimitere în judecată.
Dacă probele administrate demonstrează fără dubiu că inculpatul a cumpărat de la condamnata F.F.a cantitatea de 500 grame cocaină contra sumei de 12.000 DM, sumă pe care a predat-o la data efectuării tranzacţiei, în ce priveşte cumpărarea unor sticle de wisky ce conţineau cocaină, deşi s-a făcut dovada că inculpatul S.D. a cumpărat de la P.V. şi F.F.a, trei sticle de wisky, trimise de condamnatul P.D., niciuna din probele administrate nu au făcut dovada faptului că în acele sticle s-ar fi aflat cocaină disimulată.
Câtă vreme la dosarul cauzei nu există niciun raport de analiză sau alte probe din care să rezulte că în conţinutul celor trei sticle de wisky era disimulată cocaină, în mod corect Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) cu referire la art. 12 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) într-o singură infracţiune.
Nici critica formulată în recursul parchetului privitor la reţinerea circumstanţelor atenuante nu este întemeiată întrucât instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 72 şi 52 C. pen., a avut în vedere pe lângă gravitatea şi pericolul social al faptelor săvârşite de inculpaţi şi circumstanţele personale ale acestora constând în aceea că inculpatul R.G. nu are antecedente penale, este căsătorit, are un copil minor în întreţinere, iar inculpatul S.D., deşi cu antecedente penale, este un element tânăr cu posibilităţi de reeducare şi reintegrare socială, ceea ce justifică aplicarea circumstanţelor atenuante.
Criticile inculpaţilor în ce priveşte reţinerea în sarcina lor a infracţiunii de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (2) cu raportare la art. 12 din Legea nr. 143/2000 sunt neîntemeiate întrucât, probele administrate în cauză au făcut dovada faptului că, începând cu luna mai 2001 în mai multe rânduri inculpatul R.G. a primit de la inculpata P.D. cocaină, pe care a valorificat-o, iar drogurile fuseseră trimise de inculpatul P.V.D. Acelaşi inculpat i-a trimis pe coinculpaţii M.S. şi P.D. la domiciliul condamnatei F.F.a de unde au ridicat cantitatea de 5 grame cocaină pe care coinculpatul M.S. a transportat-o la Arad şi a predat-o unei persoane ce-i fusese indicată de inculpatul R.G. Inculpatul M.S. a recunoscut săvârşirea faptei şi a autodenunţat faptul că a primit cocaină de la R.G.
Inculpatul M.S. declară în amănunt despre împrejurările concrete în care s-au petrecut faptele, inclusiv împrejurarea că inculpata F.F.a la care fusese trimis de inculpatul R.G. zis „R.”, păstra cocaina pregătită în pungi.
Aceleaşi probe au făcut dovada faptului că, în cursul lunii aprilie 2001, la indicaţiile inculpatului P.V.D., inculpatul S.D. s-a deplasat la domiciliul inculpatei F.F.a, unde în prezenţa inculpatei P.D.D. cea dintâi i-a predat cantitatea de 500 grame cocaină în schimbul sumei de 12.000 D.M. Inculpata P.D.D. l-a identificat şi recunoscut imediat pe inculpatul S.D.
Reţinând că probele administrate fac pe deplin dovada vinovăţiei inculpaţilor pentru infracţiunile ce le-au fost reţinute, susţinerile acestora apar ca neîntemeiate.
Apreciind ca temeinică şi legală decizia recurată, urmează ca în baza art. 38515 pct. 1 C. proc. pen., recursul să fie respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de inculpaţii R.G. şi S.D. împotriva Deciziei penale nr. 37/A din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Constată că recurentul inculpat S.D. este arestat în altă cauză.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 250 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 29 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2705/2010. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 2711/2010. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
