ICCJ. Decizia nr. 474/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 474/2010
Dosar nr. 568/1/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, având pe rol spre soluţionare apelurile declarate de inculpaţii L.P., T.V. şi P.M.C. împotriva sentinţei penale nr. 908 din 16 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, primii doi cercetaţi pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi complicitate la săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, prev. de art. 26 raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fapte în concurs real, totul cu aplic art. 75 lit. a) C. pen., inculpatului L.P. reţinându-i-se şi disp. art. 37 lit. a) C. pen., la termenul din 6 ianuarie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3002 combinat cu art. 160b C. proc. pen., starea de arest a inculpaţilor L.P. şi T.V.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpaţilor L.P. şi T.V., reţinând că în mod legal şi temeinic atât prima instanţă cât şi instanţa de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior este legală şi temeinică, fiind luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă şi în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluţii.
Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul T.V., constatând că arestarea preventivă a acestui inculpat a fost dispusă de prima instanţă ,în conformitate cu art. 148 lit. b) C. proc. pen., care a apreciat că existau date că în mod indirect, prin intermediul membrilor familiei, a ameninţat pe inculpatul P.M. să nu dea declaraţii incriminatoare în ceea ce-l priveşte, ameninţându-l şi pe inculpatul L.P.
Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, referitor la inculpatul T.V., se menţine temeiul arestării preventive prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen., întrucât acesta a beneficiat în faza de urmărire penală de dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen. şi nu s-a achitat de obligaţiile impuse de către instanţa de judecată, apreciindu-se, totodată, că este lipsită de fundament legal o nouă cerere în aceleaşi condiţii.
S-a mai relevat că, pe de o parte, inculpaţii L.P. şi T.V. au fost reţinuţi legal, pe baza condamnării pronunţată de un tribunal competent Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, care prin sentinţa penală nr. 908/F din 16 octombrie 2009, printre altele, l-a condamnat pe inculpatul T.V. la o pedeapsă rezultantă de 17 închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000( prin schimbarea încadrării juridice) ambele cu aplic. art. 75 lit. a) şi în concurs real, iar pe inculpatul L.P. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, ambele în concurs real , cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) şi art. 76 C. pen., la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare, iar pe de altă parte, că există motive verosimile de a bănui că inculpaţii apelanţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor pentru care au fost cercetaţi şi condamnaţi, în speţă fiind îndeplinite cumulativ dispoziţiile art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen. S-a mai relevat că, în cauza dedusă judecăţii, există probe certe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, existând indicii temeinice de vinovăţie atât pentru inculpatul L.P. [art. 160b C. proc. pen. art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen.) cât şi pentru inculpatul T.V. [art. 160b C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. b) C. proc. pen.,] iar infracţiunile pentru care inculpaţii au fost cercetaţi (complicitate şi respectiv, instigare la trafic ilicit şi internaţional de droguri de mare risc în concurs real), sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, iar faţă de natura şi gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, de împrejurările şi modalităţile în care se reţine că au acţionat, de cantităţile de droguri presupus a fi fost traficate, de scopul urmărit (obţinerea unor venituri ilicite), de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a apreciat, justificat, că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică. S-a conchis în sensul că în cauză sunt îndeplinite deopotrivă şi prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) şi paragraful 3 din CEDO.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a considerat că nu poate cenzura încheierea prin care a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului L.P. , reţinând, în considerente, că apărătorul ales al acestuia critică încheierea de şedinţă din 9 decembrie 2009, invocând nulitatea absolută a acesteia, faţă de împrejurarea că la acel termen inculpatul nu a fost asistat de apărător, apreciind că acesta avea deschisă calea recursului în termen de 24 de ore de la comunicarea copiei de pe dispozitivul încheierii la locul de deţinere, faţă de dispoziţiile art. 160b alin. (4) rap. la art. 160a alin. (2) C. proc. pen.
Totodată, referitor la cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de apărătorul inculpatului L.P., instanţa de prim control judiciar a constatat că, pe de o parte, în raport de dispoziţiile art. 1391 C. proc. pen., inculpatul L.P. poate urma tratamentul medical sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii, în cazul în care nu ar putea fi tratat în reţeaua medicală a ANP, iar pe de altă parte , în speţă, nu au fost îndeplinite condiţiile cerute de art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva încheierii mai sus-menţionate, în termen legal, au formulat recurs inculpaţii L.P. şi T.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
La termenul fixat pentru soluţionarea cauzei, recurenţii inculpaţi, prin apărătorii aleşi, în esenţă, au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a acestora, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la luarea acestei măsuri faţă de aceasta. Suplimentar, recurentul inculpat L.P., prin apărător, a mai susţinut că atât încheierea de şedinţă din 9 decembrie 2009, pe care n-a recurat-o, cât şi încheierea subsecventă, cea din 6 ianuarie 2010, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât inculpatului nu i-a fost asigurată asistenţa juridică la termenul când s-a pus în discuţie starea de arest preventiv.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că inculpaţii L.P. şi T.V. au fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, emis la data de 11 iunie 2008, sub nr. 291/D/P/2007, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 şi art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), art. 75 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen. (pentru inculpatul L.P.).
În esenţă, s-a reţinut, că în fapt, în noapte de 17/18 martie 2008 inculpaţii L.P. şi T.V. au intermediat, respectiv, instigat transportul de droguri pe calea rutieră Istambul (Turcia) - Bulgaria-România (PTF Giurgiu) urmând să recepţioneze droguri de mare risc pe raza municipiului Bucureşti, ajutându-l şi înlesnind astfel inculpatului P.M.C. să deţină şi să transporte cantitatea de 3,2 kg heroină .
Prin sentinţa penală nr. 908/F din 16 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, i-a condamnat pe inculpaţii L.P. şi T.V. la câte o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare, şi respectiv 17 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor astfel cum au fost reţinute în sarcina lor.
De asemenea, se mai reţine că prima instanţă, corect şi justificat a constatat că faptele pentru care inculpaţii au fost cercetaţi şi deduşi judecăţii sunt grave şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora, iar pedepsele prevăzute de legea penală pentru infracţiunile reţinute în actul de inculpare sunt mai mari de 4 ani închisoare.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, corect, a apreciat că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaţilor în libertate, s-a relevat urmare modalităţii în care aceştia au acţionat, cu atât mai mult cu cât inculpatul T.V. s-a sustras de la arestare şi chiar i-a ameninţat şi avertizat indirect sau direct pe ceilalţi doi inculpaţi P.M. şi L.P. să nu dea declaraţii incriminatoare la adresa sa, în fata instanţei de judecată.
Prin urmare, în speţă, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen. (în cazul inculpatului L.P.) şi respectiv, art. 148 lit. b) C. proc. pen. (în cazul inculpatului T.V.) dispunându-se, întemeiat, menţinerea măsurii arestării preventive a ambilor inculpaţi.
Înalta Curte mai constată că, deşi pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul ca trăsătură esenţială a infracţiunii, nu se poate face abstracţie de natura şi gravitatea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, de împrejurările şi modalitatea în care au acţionat aceştia, amploarea activităţii desfăşurate şi perioada infracţională, folosindu-se de coinculpatul P.M., care la rândul său a apelat la mijloace de transport internaţional rutier ( autocar) şi a disimulat în bagaje o cantitate importantă de heroină (2930,6 g).
S-a mai reţinut, corect, că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpaţilor şi au avut ca rezultat o stare de temere şi nesiguranţă în rândul societăţii, aşa încât lăsarea acestora în libertate creează un impact negativ la nivelul societăţii civile şi insecuritate socială.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din CEDO, câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de 1 an şi 2 luni (inculpatul T.V. fiind arestat preventiv din 16 ianuarie 2009), nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar inculpatul L.P. este în prezent arestat şi într-o altă cauză, având în vedere complexitatea cauzei, dată de împrejurarea că inculpaţii făceau parte dintr-o grup de traficanţi de droguri, unii dintre ei cetăţeni turci, care, de asemenea, s-au bucurat de încrederea celorlalţi traficanţi, câtă vreme Ie-a fost încredinţată spre transportare o cantitate atât de importantă de heroină.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi de gravitatea acestora, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acesteia în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen., pentru inculpatul L.P. şi respectiv, dispoziţiilor art. 148 lit. b) C. proc. pen. pentru inculpatul T.V., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluţionării apelurilor în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu termen fixat la 17 februarie 2010.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât toate infracţiunile pentru care a fost cercetată şi dedusă judecăţii sunt, prin ele însele, fapte grave ce au adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: viaţa şi sănătatea persoanei.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a ambilor inculpaţi, constatând motivat, că există indicii temeinice că aceştia au săvârşit faptele deduse judecăţii, fapte care, prin modalităţile prin care s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică.
De altfel, corect şi justificat s-a apreciat de către instanţa de prim control judiciar că nu este întemeiată nici cererea formulată de apărătorul ales al inculpatului T.V. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât instanţa de prim control judiciar a constatat că acesta a beneficiat anterior, în faza de urmărire penală, de dispoziţiile art. 1451 C. proc. pen., însă nu s-a conformat cerinţelor impuse de instanţă, motiv ce a şi determinat revocarea acestei măsuri şi, pe cale de consecinţă, arestarea preventivă a acestui inculpat, fiind deci incidente dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpaţilor L.P. şi T.V. exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii. De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că ,, se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpaţii, este actual şi concomitent cu cel al posibilităţii influenţării probelor, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. a) şi f) C. proc. pen. ( pentru inculpatul L.P. ) şi respectiv a disp. art. 148 lit. b) C. proc. pen. în cazul inculpatului T.V.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se de fiecare dată că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinută susţinerea apărătorului ales al recurentului inculpat L.P. că această măsură nu se mai impune, urmând a fi revocată şi nici că, eventual, s-ar impune, constatarea nulităţii absolute a încheierii de şedinţă din 6 ianuarie 2010, urmare a constatării nulităţii absolute a încheierii precedente, din 9 decembrie 2009, întrucât, analizând actele dosarului cele susţinute de apărare în sensul că inculpatului nu i-a fost asigurată asistenţa juridică la momentul când s-a pus în discuţie menţinerea stării de arest, nu este susţinută de nici un suport real, în cauză formulând concluzii, pe acest aspect, un avocat, singura nelămurire, cauzată de înregistrarea ,,slabă" a şedinţei de la acea dată, fiind calitatea apărătorului - ales sau desemnat din oficiu.
De asemenea, persistenţa şi suficienţa acestor motive au fost apreciate de instanţa de prim control judiciar în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportări la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a fiecăruia dintre inculpaţi.
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpaţii în stare de arest, cel puţin până la acest moment, va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.P. şi T.V. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 22669/3/2008 (nr. 2628/2009).
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-i obliga pe recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariilor apărătorului desemnat din oficiu pentru aceştia, până la prezentarea apărătorilor aleşi, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.P. şi T.V. împotriva încheierii din 6 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 22669/3/2008 (nr. 2628/2009).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariile apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1456/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1461/2010. Penal → |
|---|
