ICCJ. Decizia nr. 478/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 478/2010
Dosar nr. 964/1/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, având pe rol spre soluţionare apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Piteşti şi de inculpatul M.F. cercetat pentru complicitate la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., la termenul din 26 ianuarie 2010, a luat în examinare, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3002 combinat cu art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul M.F.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul M.F., măsură pe care a menţinut-o în continuare, reţinând că la dosarul cauzei se află suficiente probe de natura celor la care se referă art. 143 raportat la art. 681 C. proc. pen. din care rezulta presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa de prim control judiciar a respins, ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul M.F., constatând că arestarea preventivă a acestui inculpat a fost dispusă de prima instanţă, în conformitate cu art. 148 lit. f) C. proc. pen., temeiuri care subzistau şi la momentul soluţionării cererii. A mai apreciat că nici o altă măsură preventivă nu ar fi suficientă pentru a justifica admiterea unei astfel de cereri faţă de pericolul concret pe care-l reprezintă comportamentul inculpatului, faţă de reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor imputate şi urmările acestora, precum şi faţă de sentimentul de insecuritate în rândul membrilor societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracţiuni cu urmări grave ar fi cercetate şi judecate în stare de libertate.
S-a mai menţionat, în considerente, că în mod legal şi temeinic atât prima instanţă cât şi instanţa de control judiciar au constatat că măsura arestării preventive dispusă anterior faţă de inculpat este legală şi temeinică, fiind luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, iar motivele care au stat la baza luării ei, subzistă şi în prezent, neintervenind elemente noi care să determine adoptarea altei soluţii.
S-a mai relevat că inculpatul M.F., pe de o parte, a fost reţinut legal, pe baza condamnării pronunţată de un tribunal competent, Tribunalul Argeş, secţia penală, care prin sentinţa penală nr. 381 din 10 decembrie 2009, l-a condamnat pe inculpatul M.F. la o pedeapsă de 3 închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar pe de altă parte, că, în cauza dedusă judecăţii, există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, existând indicii temeinice de vinovăţie pentru inculpat art. 160b C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar faptele comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale pentru care inculpatul a fost cercetat, sunt pedepsite cu închisoare mai mare de 4 ani, iar faţă de natura şi gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul, de împrejurările şi modalităţile în care se reţine că a acţionat, de cantităţile de droguri presupus a fi fost traficate, de scopul urmărit (obţinerea unor venituri ilicite), de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, s-a apreciat, justificat, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
S-a conchis în sensul că în cauză sunt îndeplinite deopotrivă şi prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) şi paragraful 3 din CEDO şi art. 23 din Constituţie, întrucât măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Împotriva încheierii mai sus-menţionate, în termen legal, a formulat recurs inculpatul M.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.
La termenul fixat pentru soluţionarea cauzei, recurentul inculpat, prin apărătorul desemnat din oficiu, în esenţă, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a acestuia, arătând că nu mai subzistă temeiurile ce au fost avute în vederea la luarea acestei măsuri faţă de aceasta.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (39 C. proc. pen. combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160a alin. (1) C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa, poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În speţa dedusă judecăţii, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, constată că inculpatul M.F. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Piteşti, emis sub nr. 42/D/P/2008, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, modificată prin Legea nr. 522/2004, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen.
În esenţă, s-a reţinut, că în fapt, în perioada 11 martie 2009 -20 martie 2009, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpatul a vândut colaboratorului desemnat în cauză droguri de risc (rezină de cannabis) în cantitate totală de 3,85 g, în schimbul sumei de 150 lei, fiind surprins în flagrant de organul de urmărire penală.
Prin sentinţa penală nr. 381 din 10 decembrie 2009, Tribunalul Argeş, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul M.F. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare.
De asemenea, se mai reţine că prima instanţă, corect şi justificat a constatat că faptele pentru care inculpatul a fost cercetat şi dedus judecăţii sunt gravă şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii în formă continuată, reţinută în sarcina acestuia, iar pedeapsa prevăzută de legea penală pentru infracţiunea reţinută în actul de inculpare este mai mare de 4 ani închisoare.
Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, corect, a apreciat că existenţa pericolului concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării inculpaţilor în libertate, s-a relevat urmare modalităţii în care aceştia au acţionat, cu atât mai mult cu cât inculpatul T.V. s-a sustras de la arestare şi chiar i-a ameninţat şi avertizat indirect sau direct pe ceilalţi doi inculpaţi P.M. şi L.P. să nu dea declaraţii incriminatoare la adresa sa, în fata instanţei de judecată.
Prin urmare, în speţă, justificat, s-a apreciat că sunt îndeplinite atât cerinţele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. cât şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., dispunându-se, întemeiat, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte mai constată că, deşi pericolul concret pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul ca trăsătură esenţială a infracţiunii, nu se poate face abstracţie de natura şi gravitatea faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, de împrejurările şi modalitatea în care a acţionat, cantitatea de drog traficată şi perioada infracţională relativ scurtă, dar şi de împrejurarea că inculpatul ar fi putut continua să trafice droguri persistând în activitatea ilicită, dacă nu ar fi fost surprins în flagrant de organele de poliţie.
S-a mai reţinut, corect, că toate aceste împrejurări au reliefat periculozitatea inculpatului şi au avut ca rezultat o stare de temere şi nesiguranţă în rândul societăţii, aşa încât, lăsarea acestora în libertate, justificat s-a apreciat că ar crea un impact negativ la nivelul societăţii civile şi insecuritate socială.
De asemenea, Înalta Curte mai constată că măsura arestării preventive s-a impus a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din CEDO, câtă vreme s-a bazat pe motive pertinente şi suficiente a o justifica, mai ales că o detenţie preventivă de aproximativ 11 luni de zile inculpatul fiind reţinut şi apoi arestat preventiv din 19 martie 2009, nu depăşeşte un termen rezonabil în sensul art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptei şi de gravitatea acesteia, dar mai ales efectul negativ resimţit de societatea civilă în cazul lăsării acestuia în libertate, constată că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect incidenţa, dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât cauza se află încă în faza soluţionării apelurilor în faţa Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
De asemenea şi condiţia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică este evident îndeplinită, întrucât infracţiunea pentru care a fost cercetat şi dedus judecăţii este, prin ea însăşi, o faptă gravă ce a adus atingere unor valori sociale importante ocrotite de lege: viaţa şi sănătatea persoanei.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat corect atunci când a menţinut, justificat, măsura arestării preventive a inculpatului, constatând motivat, că există indicii temeinice că acesta au săvârşit fapta dedusă judecăţii, faptă care, prin modalitatea prin care s-a comis, conduce la concluzia existenţei pericolului concret pentru ordinea publică, inculpatul fiind surprins în flagrant.
Totodată, Înalta Curte mai constată că, lăsarea în libertate a inculpatului M.F. exclude atingerea dezideratelor impuse de legea penală chemată să ocrotească adevăratele valori ale statului de drept, creându-se un climat de insecuritate socială şi de neîncredere al cetăţenilor oneşti în actul de justiţie.
Mai mult decât atât, manifestările nejustificate de clemenţă ale instanţei nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial şi să afecteze nivelul încrederii societăţii în instituţiile statului, chemate să vegheze la respectarea şi aplicarea legii. De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că ,,se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia", constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
În speţă, pericolul concret pentru ordinea publică, pe care-l reprezintă inculpatul este actual, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reţinând corect îndeplinirea cumulativă a dispoziţiilor art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.
De altfel, legalitatea şi temeinicia acestei măsuri a fost succesiv verificată, constatându-se, de fiecare dată, că temeiurile ce au fost avute în vedere nu s-au schimbat, neputând fi reţinută susţinerea apărătorului ales al recurentului inculpat M.F. că această măsură nu se mai impune, urmând a fi revocată şi nici că, eventual, s-ar impune înlocuirea acesteia cu oricare altă măsură preventivă.
De asemenea, persistenţa şi suficienţa acestor motive au fost apreciate de instanţa de prim control judiciar în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportări la prevederile art. 136 C. proc. pen., apreciind că, pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Pentru considerentele mai sus-enunţate şi constatând că judecarea cauzei cu inculpatul în stare de arest, cel puţin până la acest moment, va asigura celeritatea şi buna desfăşurare a procesului penal, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1321/109/2009.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 1321/109/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1461/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1465/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
