ICCJ. Decizia nr. 2268/2011. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 611 din 25 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. si art. 37 lit. a) C. pen., luându-se act că inculpatul a fost arestat preventiv de la 30 iunie 2006 la 17 iulie 2006.
In baza art.11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) si art. 37 lit. a) C. pen., luându-se act ca inculpatul a fost arestat preventiv de la 30 iunie 2006 la 17 iulie 2006.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut, următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - DNA nr. 125/P/2005 au fost trimiși in judecata inculpații M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influenta, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. si art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) si C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influenta prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. si art. 37 lit. a) C. pen.
Prin același rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penala a învinuiților C.P.C.V., D.I. și L.M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mita prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, neînceperea urmăririi penale fata de numiții R.A. și D.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mita, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 si disjungerea cauzei si continuarea cercetărilor fata de numiții R.A., D.P. și M.F. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mita către consilierii comunei Pantelimon, instigare la mărturie mincinoasa si mărturie mincinoasa, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000,art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) si respectiv art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), față de numiții R.A. și C.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de instigare la mărturie mincinoasa si mărturie mincinoasa prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) si respectiv art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), față de numitul R.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasa prevăzută de art. 261 alin. (1) C. pen. in raport de aspectele prezentate de către martorul S.S.M., fata de numiții C.N., M.M. și A.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13/1 din Legea 78/2000, fata de primarul C.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de mita prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, constând in aceea ca a remis in perioada 17 august 2005 - 29 august 2005 diverse sume de bani în valuta, precum si alte bunuri, unui secretar de stat din cadrul Guvernului României pentru a obține, in mod ilegal, doua terenuri având fiecare o suprafață de 2.700 mp într-o localitate aflata in județul Prahova.
Prin actul de inculpare s-a reținut, în fapt, ca cei doi inculpați C.N., M.M. au pretins suma de 260.000 Euro pentru a face demersurile necesare la Consiliul Local Pantelimon în sensul obținerii unei hotărâri de consiliu favorabile firmei SC T.V.E.I. din București, în sensul încheierii unei tranzacții prin care să se stingă toate litigiile existente intre firmă si Consiliul Local si, totodată, sa fie, reactivat un contract de leasing imobiliar privind ferma de pe teritoriul comunei Pantelimon.
Din denunțurile formulate de numiții R.A. și D.P. la data de 4 iulie 2005 rezultă că în lunile februarie si martie 2005, mai mulți funcționari din cadrul Primăriei Consiliului Local Pantelimon, respectiv primarul C.P., viceprimarul C.V. și consilierii locali D.I. și L.M. ar fi pretins suma de 260.000 Euro, din care ar fi primit suma de 60.000 Euro, prin intermediarii C.N. și M.M., pentru a fi de acord cu tranzacția prin care să se stingă toate litigiile existente între Consiliul Local și firma patronată de denunțător, precum și reactivarea unui contract de leasing imobiliar încheiat între aceleași părți.
S-a reținut că în luna martie 2005 denunțătorul R.A. a remis suma de 60.000 Euro, prin intermediarii C.N. și M.M., obținând astfel Hotărârea de Consiliu nr. 7 din 1 martie 2005, în baza căreia s-a perfectat tranzacția din 18 martie 2005.
S-a mai reținut în fapt că la data de 01 martie 2005 a avut loc ședința Consiliului local al Comunei Pantelimon, având ca unic punct al ordinii de zi, "discutarea și aprobarea Contractului de Tranzacție între Consiliul local și SC T.V.I.E. SRL. în cuprinsul procesului-verbal de ședință, s-a consemnat, în primul rând, situația cvorumului, menționându-se că dezbaterile au avut loc în prezența a 13 din totalul de 17 consilieri, fiind redate și intervențiile denunțătorului R.A. care și-a susținut cererea, în fața consilierilor.
Cererea, înregistrată sub nr. 2270 din 11 februarie 2005 la Primăria Comunei Pantelimon era adresată Consiliului Local, cu rugămintea de a se aproba tranzacția prin care să înceteze toate litigiile juridice existente între cele două părți, și de a se suplimenta cu încă 84 miliarde lei finanțarea unei investiții deja începute, având ca obiect crearea unui centru comercial tip Antrefrig.
în urma dezbaterilor, tranzacția a fost aprobată cu votul a 10 consilieri din totalul celor 13 prezenți, fiind emisă Hotărârea nr. 7 din 01 martie 2005 care cuprinde două articole, primul prin care se aprobă încheierea "contractului de tranzacție, in forma în care este întocmit și anexat ...el devenind astfel parte integrantă din hotărâre" și al doilea, prin care primarul este obligat cu aducerea la îndeplinire a acestuia.
Tranzacția în discuție, la capitolul obiectul contractului, conține două prevederi, prima se referă la stingerea litigiilor prezente, în baza art. 1704 C. civ. și "preîntâmpinarea tuturor celor ce ar putea să se nască, de orice natură sau orice nivel s-ar afla la ele", iar a doua prevedere vizează "repunerea pe rol a contractului de leasing imobiliar nr. 1723 din 31 martie 1999" și modificarea acestuia printr-un act adițional. între clauzele finale ale tranzacției se stipulează că aceasta va intra în vigoare după ce va fi confirmată de către Judecătorul sindic și după ce va primi avizul de legalitate din partea Prefecturii Județului Ilfov. Confirmarea judecătorului sindic era necesară deoarece firma denunțătorului - SC T.V.E.I. SRL intrase în procedura de lichidare judiciară, fiind reprezentată la perfectarea tranzacției de către lichidatorul judiciar SC G.C. SRL.
Prima instanță a reținut faptul că tranzacția și actul adițional au fost semnate de părți la data de 18 martie 2005, pentru Primăria Pantelimon semnând primarul C.P. și viceprimarul C.V.
Ulterior la data de 04 aprilie 2005, Judecătorul sindic, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. 6248/2001 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, a admis cererea lichidatorului judiciar SC G.C. SRL și a confirmat tranzacția dintre Consiliul Local al Comunei Pantelimon și SC T.V.E.I. SRL, încheiată la data de 18 martie 2005.
Conformându-se clauzei finale a tranzacției, Primăria Pantelimon a trimis spre avizare Prefecturii județului Ilfov, cu adresa nr. 7175 din mai 2005, Hotărârea nr. 7 din 01 martie 2005 adoptată de Consiliul Local Pantelimon. La această adresă de înaintare, s-a mai făcut o revenire înregistrată sub nr. 7429 din 18 mai 2005, prin care se dau în completare detalii referitoare la întrunirea cvorumului de ședință.
După efectuarea controlului de legalitate, Prefectura județului Ilfov a transmis Consiliului Local al comunei Pantelimon, cu adresa nr. 6860/IN din 20 mai 2005 un răspuns prin care solicita revocarea Hotărârii nr. 7 din 01 martie 2005 "deoarece nu a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege pentru adoptarea acesteia" în conținutul aceleiași adrese, prefectul atrăgând atenția și asupra faptului că "imobilul ce face obiectul hotărârii se află într-un proces de revendicare astfel încât până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile de către instanțele judecătorești, consiliul local nu poate adopta nici o hotărâre cu privire la acesta". Mai mult, prefectura a atenționat că temeiul juridic avut în vedere la adoptarea hotărârii este incorect și în cazul în care aceasta nu va fi revocată, se va proceda la sesizarea instanței de contencios administrativ.
Ulterior, Consiliul Local al Comunei Pantelimon, prin Hotărârea nr. 14 din 30 mai 2005, a revocat Hotărârea nr. 7 din 01 martie 2005, pentru motivele invocate în adresa prefecturii.
Instanța de fond a apreciat ca din probatoriul administrat nu rezultă existența faptelor reținute în rechizitoriu, în sensul că nu există alte mijloace de probă în afara declarațiilor celor care se retine ca ar fi participat la evenimentele cu conotație infracționala si chiar declarațiile celor doi denunțători sunt contrazise in privința elementelor esențiale ce interesează calificarea juridica de către declarațiile celor indicați, ca participanți direct sau indirect la eveniment.
Susținerile martorilor denunțători R.A. si D.P. au fost apreciate de instanță ca fiind neadevărate (chiar în rechizitoriu reținându-se ca denunțurile au in mare măsură elemente de detaliu, neconcordante care pot îndreptăți o bănuială legitima de fictivitate), chiar si in fata instanței martorii denunțători dând declarații contradictorii și care nu s-au coroborat cu întreg materialul probator. Credibilitatea martorilor denunțători a fost pusă la îndoiala și prin afirmațiile făcute in fata instanței (respectiv la cea de-a doua declarație unde se precizează ca inculpatul M.M. nu a fost angajat al martorului, aspect contrazis de actul depus la dosar). S-a reținut că între declarațiile celor doi denunțători exista contradicții care nu se pot concilia in ceea ce privește solicitarea unor sume de bani: R.A. declarând ca viceprimarul C. i-a solicitat suma de 200.000 Euro, in timp ce D.P. declara ca a fost contactata de "cei doi intermediari" care i-au cerut suma de 200.000 Euro.
Cu privire la depozițiile martorei D.P. instanța de fond a constatat că exista numeroase neconcordante întrucât deși, inițial, a susținut ca inculpatul M.M. a pretins de la aceasta o suma de bani ce urma a fi distribuita mai multor funcționari ai Primăriei, ulterior în declarația dată la data de 12 iulie 2005 precum si in declarația dată in fata instanței, aceasta a arătat ca nu inculpatul M.M. este cel care a pretins aceasta suma, ci în februarie 2005 la o întâlnire cu reprezentanții primăriei - primarul C., viceprimarul C., consilierii locali B. si L., de comun acord, s-a stabili ca R. să onoreze așa zisele pretenții după ce va fi obținută hotărârea consiliului local împreună cu avizele de legalitate ale Prefecturii Ilfov.
Instanța de fond a reținut că din declarațiile date de cei doi martori denunțători a rezultat ca nu inculpatul M.M. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, martora D.P. afirmând ca acesta nu a avut un rol activ, ci doar l-a însoțit pe inculpatul Constantin Nicolae, iar referitor la înregistrările audio video invocate in rechizitoriu ca mijloace de proba, a reținut că acestea sunt post factum întrucât descriu niște comportamente după data de 4 iulie 2005 data depunerii denunțurilor si finalizării activității infracționale, necoroborându-se cu nici o alta proba decât cu declarațiile denunțătorilor.
Așa cum a rezultat din declarațiile martorilor cuprinși în rechizitoriu, respectiv a consilierilor locali, singurii care au încercat prin toate mijloacele să obțină voturile în consiliul local au fost denunțătorul R.A. sprijinit de asociata sa, denunțătoarea D.P.
Pe baza probelor administrate în cauză, instanța de fond și-a format convingerea ca afirmațiile celor doi inculpați corespund adevărului, în sensul ca faptele si împrejurările la care se refera rechizitoriul nu au avut loc in realitate.
In raport de aceste considerente, instanța de fond a dispus achitarea inculpaților.
împotriva acestei sentințe a formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție DNA Secția Judiciară, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul soluției de achitare a inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina lor, arătându-se că declarațiile martorilor denunțători au fost constante pe tot parcursul procesului penal, în ceea ce privește activitatea infracțională a celor doi inculpați și că toate aspectele prezentate de R.A. și D.P. au fost confirmate, iar când acestea nu au fost confirmate de probele administrate, procurorul le-a înlăturat, iar aprecierea instanței că denunțurile celor doi sunt neadevărate, neavând suport.
S-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și condamnarea celor doi inculpați M.M. și N.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin decizia penală nr. 219/A din 26 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a II a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 611 din 25 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 43608/3/2006, constatând că prima instanță a reținut corect situația de fapt, în urma unei analize judicioase a mijloacelor de probă.
A constatat instanța de apel că împrejurările reținute de instanța de fond corespund realității fiind dovedite cu înscrisurile depuse în dosarul de urmărire penală vol. II filele 1-34. De altfel, aceste date au fost confirmate într-o variantă personală atât de martorii denunțători, cât și de martorii audiați în cauză, C.P., V.C., M.F., L.M., A.T., B.A.
Instanța de apel a constatat că nu există probe care că conducă la concluzia, dincolo orice dubiu rezonabil, că inculpații M.M. și C.N. au săvârșit infracțiunea de trafic de influenta prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.
împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție și a solicitat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. , condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu reținerea art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și confiscarea sumei de 60.000 Euro, arătând că, din probele administrate, aflate la dosarul cauzei, rezultă că inculpații au pretins și au primit, în cursul lunii martie 2005, suma de 60.000 Euro și că instanțele au comis două erori, una cu privire la faptul că au considerat susținerile martorilor fictive și cea de-a doua cu privire la înregistrările efectuate, considerând că, fiind ulterioare datei de 4 iulie 2005, nu se coroborează cu nici un mijloc de probă, însă, declarațiile martorilor și denunțul se coroborează cu înregistrările efectuate, care confirmă vinovăția celor doi inculpați.
Examinând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate, dar și din oficiu conform prevederilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385/6 alin. (1) și art. 385/7 din același cod, înalta Curte constată că recursul declarat Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorulție este nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza materialului probator administrat în cauză, se constată că soluția dată de prima instanță confirmată de instanța de apel este legală și temeinică și în mod corect s-a reținut că inculpații M.M. și C.N. nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.
Deși, prin actul de sesizare s-a reținut că în conținutul infracțiunii intră două acte materiale, primul săvârșit la începutul lunii martie 2005, imediat după ședința Consiliului Local al comunei Pantelimon, din data de 01 martie 2005, când cei doi inculpați au pretins și primit de la denunțătoarea D.P., suma de 60.000 Euro, drept răsplată pentru intermedierea făcută de aceștia, din probele administrate în cauză nu au rezultat dovezi concludente care sa ateste că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina lor.
Cu privire la fapta ce ar reprezenta cel de-al doilea act material al infracțiunii, înalta Curte, constată că nu există alte mijloace de probă în afara declarațiilor denunțătorilor, care sunt contradictorii, în legătură cu pretinderea de către inculpați a sumei de 200.000 Euro, drept garanție pentru obținerea avizării hotărârii consiliului local privitoare la semnarea tranzacției.
Din probele administrate, în afara declarațiilor denunțătorilor, între care există diferențe semnificative, respectiv între declarațiile martorului R.A. și martora D.P., atât în declarațiile date în faza de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată, în legătură cu pretinderea și primirea sumei de 60.000 Euro de către cei doi inculpați și nu există alte mijloace de probă care să dovedească susținerile acestora. Astfel, după cum declară denunțătoare D.P., modalitatea în care s-ar fi predat suma de bani inculpaților (60.000 Euro înmânați sub formă de împrumut de la inculpatul C.N., care și-a recuperat 32.000 Euro plus 10.000 Euro) este total diferită de cea expusă de către denunțătorul R.A. Rezultă că, nici măcar cele două declarații ale denunțătorilor, deși se pare că au asistat și chiar au participat la aceleași evenimente, nu se coroborează.
Astfel, denunțătoarea D.P. precizează în fața instanței de fond că cei 60.000 Euro au fost luați de inculpatul C.N. de la cumpărătorul terenului și dați primarului comunei Cernica, care la rândul lui i-a dat celor de la Primăria Comunei Pantelimon, în timp ce denunțătorul R.A. precizează că cei doi (inculpații M.M. și N.C.) mi-au cerut să le achit suma de 60.000 Euro pe care îi "împrumutaseră denunțătoarei D.P. "n-am avut încotro și am dat acestora 50.000 Euro, respectiv i-am dat numitului N.C. în fața locuinței mele și acesta venind singur. Restul sumei de 10.000 Euro i-a dat asociata mea din contul său personal".
De asemenea, denunțătoarea D.P. precizează în fața instanței de fond că martorul C.V. a fost cel care a cerut suma de 200.000 Euro între sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, la telefon denunțătorului R.A., însă acesta precizează că a convenit cu cei doi inculpați că ar mai avea de achitat încă 200.000 de Euro diferența de bani pentru C.P., viceprimarul C.V. și pentru cei doi consilieri, B.L. și restul consilierilor.
De asemenea, în mod corect instanța de fond a constatat că din că elementul material al infracțiunii de trafic de influenta îl reprezintă primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase, direct sau indirect iar dovada pretinderii acestei sume trebuie sa se facă în mod concret fără echivoc; realizarea contactului direct intre mituitor si mituit exclude traficul de influenta întrucât infracțiunea de trafic de influenta nu poate fi concomitenta cu infracțiunea de dare-luare de mita, ea convertindu-se intr-o infracțiune de complicitate la dare de mita, de altfel, prin rechizitoriu dispunându-se neînceperea urmăririi penale fata de cei doi denunțători pentru dare de mita si nu pentru cumpărare de influenta, astfel încât, trimiterea in judecata nu putea fi făcută decât pentru infracțiunea respectiva de dare, respectiv complicitate la dare de mita, ceea ce demonstrează încă o data confuzia probatorie.
Elementul material al infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. constă în "primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu".
Infracțiunea de trafic de influență se săvârșește numai cu intenție directă, deoarece inculpatul își dă seama, că se prevalează de influența sa asupra unui funcționar pentru a pretinde și primi banii ori alte foloase și urmărește realizarea în acest mod a faptei implicit crearea unei stări de pericol. Infracțiunea se consumă în momentul în care inculpatul, care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pretinde sau primește bani ori alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l determina pe acel funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Potrivit art. 62 C. proc. pen., instanța este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Art. 65 alin. (1), stipulează că sarcina administrării probelor, în procesul penal, revine organului de urmărire penală și instanței de judecată.
Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că inculpații C.N. și M.M. au săvârșit infracțiunea de trafic de influență, așa cum a fost reținută în rechizitoriu.
Vinovăția inculpaților nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.
Astfel, susținerilor martorilor denunțători au în mare măsură elemente neconcordante și pot îndreptăți o bănuială legitimă de fictivitate.
în legătură cu procesele-verbale de redare a convorbirilor purtate în mediu ambiental de către inculpați cu martorii denunțători, după formularea denunțurilor de către aceștia din urmă, înalta Curte constată că nu se pot reține ca mijloace de probă în dovedirea infracțiunilor pentru care sunt cercetați inculpații, întrucât nu sunt însoțite de săvârșirea vreunui act care să confirme susținerile denunțătorilor și nu se coroborează cu nici o altă probă.
De asemenea, din înregistrările convorbirilor din mediul ambiental purtate de către martorii denunțători cu inculpații, rezultă că se vorbește despre niște sume de bani și despre niște persoane, însă, fără a se putea stabili vreo legătură certă între acestea și actele pe care le reclamă denunțătorii, având în vedere și faptul că au avut loc în luna iulie 2005, după aproximativ 5 luni de la momentul adoptării hotărârii de către Consiliul Local.
Art. 345 alin. (2) C. proc. pen. precizează ca soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai daca instanța constată că fapta există, constituie infracțiune si a fost săvârșită de inculpat.
Din economia acestor texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanța de judecată pronunță condamnarea inculpaților numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită de aceștia.
Pe de alta parte, in raport de dispozițiile art. 62,art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1,art. 200,art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza penala dedusa judecății trebuie sa apară ca o concluzie, susținuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lanț deductiv, fără discontinuitate.
Jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului a statuat în sensul că "principiul prezumției de nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligația de a arăta învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție.
De asemenea, conform art. 1 C. proc. pen., scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.
Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
în Codul de procedură penală, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52statuându-se că "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă."
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte "erga omnes";
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Se poate observa că instanța de fond, pentru a-și forma propria convingere cu privire la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpaților, a administrat un probatoriu, complex a audiat inculpații și a dispus admiterea de probe noi, fata de cele administrate în faza de urmărire penală. Acest probatoriu a fost evaluat în lumina dispozițiilor art. 63 C. proc. pen. Potrivit art. 66 C. proc. pen. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.
înfăptuirea justiției penale solicită instanțelor de judecată sa nu își fundamenteze o hotărâre pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândita pe bază de probe decisive, complete și sigure, care să reflecte realitatea obiectivă.
Cum din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod indubitabil că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dubiu cu privire la probele administrate din care nu rezultă existența faptei, a vinovăției inculpaților, dubiu care profită inculpaților, înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că în speță nu există infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și a dispus achitarea inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) din același cod, soluție confirmată și menținută și de instanța de apel ca fiind legală și temeinică.
înalta Curte, ținând seama de aceste împrejurări precum și de administrarea legală și completă a probelor de către prima instanță și de instanța de apel, constatând că nu există niciun alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, a respins recursul ca nefondat declarat de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, potrivit dispozițiilor art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2290/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2285/2011. Penal → |
|---|
