ICCJ. Decizia nr. 23/2011. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 23/2011
Dosar nr. 32/1/2010
Şedinţa publică din 5 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă:
Examinând actele dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, având pe rol soluţionarea apelului formulat de apelantul inculpat M.V., împotriva sentinţei penale nr. 649 din 19 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 1653/3/2010, la termenul din 30 noiembrie 2010, din oficiu, a pus în discuţie, măsura arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 3002 C. proc. pen., rap. la art.160b C. proc. pen.
Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, în temeiul art. 160b C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 2721/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul M.V., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc, în formă continuată, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), iar în urma administrării materialului probator al cauzei, s-a dispus condamnarea inculpatului, prin sentinţa penală nr. 649 din 19 august 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, la o pedeapsă de , soluţie împotriva căreia inculpatul a exercitat calea de atac a apelului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, investită cu soluţionarea apelului, examinând legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, potrivit art. 3002 C. proc. pen. a apreciat cu privire la subzistenţa temeiurilor ce au fost avute în vedere la luarea măsurii, arătând că există indicii temeinice, probe, în sensul prev. de art. 143 C. proc. pen., ce justifică în continuare presupunerea rezonabilă în sensul vinovăţiei inculpatului, anume: procese - verbale de verificări şi investigaţii, de sesizare din oficiu ale Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Bucureşti, de redare ale rapoartelor întocmite de investigatori, procese – verbale privind constatarea flagrantă a traficului ilicit de droguri precum şi declaraţiile inculpatului.
Totodată, Curtea a stabilit şi îndeplinite prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta, în raport de natura şi gravitatea faptelor de modalitatea concretă de comitere, împrejurare în care a acţionat, precum şi de pericolul social crescut ce caracterizează faptele de trafic de droguri de mare risc, pericolul pentru societate publică pe care-l generează punerea în circulaţie a unor asemenea substanţe, urmările produse.
S-a mai susţinut, de către instanţă că, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului tulbură nu numai ordinea publică, dar şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, creând o stare de primejdie pentru raporturile sociale, o stare de nelinişte aptă să justifice menţinerea arestării preventive, fiind îndeplinite şi prevederile art. 5 paragraf 1 lit. c) şi paragraf 3 din CEDO.
Împotriva încheierii din 30 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi punerea sa în libertate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat este nefondat, în virtutea următoarelor considerente:
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 5 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus în conformitate cu art. 143, art. 148 lit. d), f), art. 1491 şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului M.V. pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 5 decembrie 2009, până la 3 ianuarie 2010, inclusiv, reţinându-se în sarcina sa, la acel moment procesual, că există indicii ce justifică presupunerea rezonabilă că în data de 4 decembrie 2009, inculpatul împreună cu coinculpatul C.A.G. au intermediat vânzarea de către inculpatul P.N.I. către investigatorul sub acoperire cu nume de cod „G.A.” şi „G.E.” a cantităţii de 490,15 gr, substanţă, având conţinutul de haşiş pentru suma de 2000 Euro.
Ulterior, prin rechizitoriul nr. 272/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul M.V. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, cu art. 41 alin. (2), art. 75 lit. a) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), iar instanţa fondului, rezolvând acţiunea penală în cauză l-a condamnat pe inculpat la ani închisoare.
Fiind nemulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul M.V. a declarat apel, iar la termenul din 30 noiembrie 2010, instanţa de control judiciar, procedând la verificarea din oficiu a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a menţinut starea de arest a inculpatului.
Cu privire a această dispoziţie a instanţei.
În conformitate cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a dispoziţiilor fundamentale, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile ce au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi ce justifică privarea de libertate dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”
Potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi privată de libertate, inculpatul a fost arestat iniţial, în vederea aducerii în faţa autorităţilor judiciare competente - existând motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune [lit. c)], ulterior măsura arestării preventive fiind menţinută pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a)] din Convenţie.
Chiar dacă sentinţa nu a rămas încă definitivă, menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, acesta fiind, trimis în judecată pentru infracţiunea caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurarea comiterii şi îndeosebi urmările produse impune menţinerea detenţiei provizorii. Trecerea unei anumite perioade de la luarea măsurii arestării preventive, aproximativ 1 an nu este de natură a înlătura pericolul social concret pe care–l prezintă inculpatul pentru ordinea publică în raport şi de circumstanţele personale ale acestuia .
Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acţionat .
În cauza de faţă, stabilirea pericolului social al faptei şi persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficienţă existenţa unei probe ce justifică bănuiala puternică legitimă că inculpatul a comis infracţiunea în formă continuată, pentru care a fost deja condamnat chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei împrejurările de săvârşire, importanţa valorilor puse în pericol, rezonanţa lor.
Constatând, aşadar, că sunt întrunite cerinţele art. 3002 şi ale art. 160b C. proc. pen., cât şi prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) şi c) şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpat, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, incluzând şi onorariul apărător desemnat din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 30 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 1653/3/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 5 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 163/2011. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 278/2011. Penal → |
|---|
