ICCJ. Decizia nr. 2309/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2309/2011
Dosar nr.27626/3/2008
Şedinţa publică din 8 iunie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Sentinţa penală nr. 413/F din 14 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, s-au respins, ca nefondate, cererile de revizuire formulate de revizuentele Ş.V., domiciliată în str. B. sector 5, I.E., domiciliată în Bucureşti, str. V.L. sector 6 şi M. (fosta C.) M.L., domiciliată în Bucureşti, str. S.
Au fost obligate petentele revizuente la câte 100 RON cheltuieli judiciare statului, în contul IBAN-R062TREZ 7045032XXX003561, Cod fiscal 4340633 deschis la Trezoreria sector 4 Bucureşti, beneficiar Tribunalul Bucureşti.
S-a reţinut că, prin cererea înregistrată, revizuentele Ş.V., I.E. şi M. (fosta C.) M.L. au solicitat revizuirea Deciziei penale nr. 1560/2008, pronunţată în Dosarul nr. 3003/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În motivarea cererii de revizuire petentele au precizat că cererea de revizuire este în principiu admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv descoperirea unor împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Au motivat, totodată, revizuentele că la momentul în care s-a început urmărirea penală împotriva revizuentelor nu exista un cadru legal care să reglementeze drepturile şi obligaţiile organelor fiscale în materia rambursării de T.V.A., astfel cum rezultă din adresa nr. X/2008, emisă de Ministerul Finanţelor, depusă în dosarul cauzei.
Este evident că în perioada 1998 - 1999 actele normative în vigoare în materia rambursărilor de T.V.A. nu cuprindeau normele procedurale privind drepturile şi obligaţiile organului fiscal în exercitarea controlului. Ordinul M.F. nr. 2627/1998 conţinea numai documentaţia pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenţilor economici ce solicitau rambursări de taxa pe valoare adăugată. Cu privire la realitatea operaţiunilor nu existau prevederi exprese în actele normative date în aplicarea OG nr. 3/1992 republicată, care stabilea cadrul legal privind taxa pe valoarea adăugată.
Au susţinut petentele că toate aceste aspecte au în cauză caracterul unei împrejurări noi, fiind aduse la cunoştinţa petentelor prin adresa nr. X/2008.
De asemenea, au precizat petentele că în perioada anilor 1998 - 1999 cadrul legal general aflat în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptelor nu prevedea interacţiunea din art. 36 din Legea nr. 345/2002, adică exact faptele pentru care petentele au fost condamnate, aceasta fiind abrogată în mod expres prin Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2004.
Inexistenţa faptelor calificate drept infracţiuni, dată fiind împrejurarea nesemnării de către revizuenţi a proceselor verbale de control cu propunerea de rambursare de T.V.A. rezultă din adresa nr. Y/2000 emisă de D.G.F.P.S. Prin acest înscris doveditor organul fiscal competent recunoaşte împrejurarea inexistenţei unor procese-verbale de control semnate de revizuenta Ş.V. şi care au stat la baza rambursărilor de T.V.A. către mai multe societăţi comerciale. Relevantă este împrejurarea că revizuenta Ş.V. nu a semnat procesele verbale de control menţionate în actul de inculpare şi pe baza cărora s-a stabilit vinovăţia şi respectiv condamnarea sa.
S-a solicitat ca instanţa să aibă în vedere imposibilitatea obiectivă a revizuentelor de a stabili caracterul real sau fals al documentelor justificative prezentate de contribuabili în cadrul controlului fiscal, în vederea obţinerii rambursărilor de T.V.A., astfel cum au rezultat din conţinutul adresei nr. Z/2001, emisă de Ministerul Finanţelor.
O altă împrejurare nouă ce urmează a fi avută în vedere de instanţă constă în stabilirea recuperării sumei de 11.470.640 RON în sarcina administratorului SC S. SRL, în cadrul procedurii insolvenţei acestei societăţi comerciale, cu consecinţa înlăturării răspunderii revizuentelor în ceea ce priveşte plata acestei sume. Această împrejurare dovedeşte netemeinicia hotărârilor de condamnare a revizuentelor pentru un prejudiciu al cărui cuantum este incert, ce urmează a fi recuperat de la administratorul societăţii aflat în procedura insolvenţei.
De asemenea, urmează ca instanţa să aibă în vedere că deşi prin actul de sesizare revizuentele nu au fost trimise în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), în primă instanţă acestea au fost achitate, ulterior condamnate, pentru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să menţină această dispoziţie din Decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Examinând cererile de revizuire formulate de petente, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 1206/2005, pronunţată în Dosarul nr. 5781/2001, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus, în baza prevederilor art. II pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatelor Ş.V., I.E. şi M.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 C. pen. în baza prevederilor art. 334 C. proc. pen., a schimbat calificarea încadrării juridice din art. 2151 alin. (1) şi (2) cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) şi (2) cu art. 41 alin. (2) în art. 36 din Legea nr. 345/2002 şi respectiv art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata Ş.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 C. proc. pen. cu art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) şi respectiv art. 249 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpata I.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) art. 41 alin. (2) şi art. 249 alin. (1) C. pen.
În baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata M.L. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu art. 41 alin. (2) şi art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 249 alin. (1) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 261/A/2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus condamnarea celor trei inculpate la câte o pedeapsă de cate patru ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 71 - 64 C. pen. şi la câte o pedeapsă de câte 3 ani închisoare pentru fiecare inculpată pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 36 din Legea nr. 345/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-au constatat graţiate integral pedepsele aplicate.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pentru inculpate sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Prin Decizia penală nr. 1560/2008 pronunţată în Dosarul nr. 300/3/2001 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au admis recursurile inculpatelor, s-a casat Decizia penală nr. 261/2007, numai cu privire la greşita condamnare a inculpatelor pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 C. pen., s-au descontopit pedepsele rezultante şi s-a menţinut soluţia achitării inculpatelor conform prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., dispusă prin Sentinţa penală nr. 1206/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
În fapt, din ansamblul probator administrat în cauză a rezultat că în luna august 1999, urmare unui control efectuat de Ministerul Finanţelor, au fost constatate o serie de nereguli privitoare la rambursările de T.V.A. acordate de Administraţia Financiară a sectorului 5 Bucureşti, a căror angajate erau petentele.
În raport de împrejurarea că s-au invocat în cauză dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constând în mai multe adrese, dar şi de complexitatea cauzei, potrivit dispoziţiile art. 403 C. proc. pen., după ascultarea concluziilor procurorului şi ale părţilor, tribunalul a constatat că cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, iar din actele depuse a concluzionat că sunt date suficiente, dispunând admiterea în principiu a acesteia.
S-a procedat la studierea detaliată şi de fond a adreselor nr. X/2008, nr. Y/2008, nr. Z/2001, emise de D.G.F.M.P. şi respectiv Direcţia de Legislaţie în Domeniul T.V.A. a Ministerului de Finanţe, tribunalul constatând următoarele:
Adresa nr. Z/2001 emisă de Administraţia Financiară sector 5 către Direcţia de audit Intern din cadrul D.G.F.P.C.F.S. - M.B. - consemnează rezultatele constatate în urma controalelor efectuate la Administraţia Financiară sector 5 Bucureşti, adresă care se regăseşte în dosarul de fond. În acest context, această adresă şi mai exact conţinutul ei nu poate fi reţinută de instanţă ca reprezentând o împrejurare nouă în sensul art. 394 lit. a) C. proc. pen., nefiind deci o probă nouă.
De asemenea, tribunalul a constatat că analiza normelor de lucru şi a reglementărilor aplicabile în cauză se regăsesc şi în motivarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, considerent în raport de care tribunalul va aprecia că aceasta apărare a fost avută în vedere de instanţa de apel ca şi apărare a fondului, fiind analizată în detaliu şi cuprinsă în considerentele deciziei, ca atare.
Deşi, şi din acest punct de vedere, apărarea revizuentelor-petente în sensul ca ar fi apărut elemente noi legate de existenţa faptei penale şi a vinovăţiei inculpatelor, nu poate fi primită de instanţă.
Mai mult decât atât, susţinerea petentelor, în sensul că s-ar fi avut în vedere de către instanţele de apel şi respectiv de recurs, un prejudiciu care nici măcar nu a fost stabilit în concret, nu reprezintă de asemenea o împrejurare nouă în sensul dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., ci cel mult o critică adusă soluţiilor în apel şi respectiv în recurs, dar care de asemenea a fost avută în vedere de instanţe la momentul soluţionării cailor de atac.
Tribunalul va constata, de asemenea, că susţinerea petentelor privind lipsa probelor care să ateste vinovăţia acestora a constituit, de asemenea, o apărare de fond ce nu mai poate fi avută în vedere la soluţionarea cererii de revizuire.
Categoric au existat o serie de modificări de acte normative şi în special cele cuprinse în Legea nr. 345/2002, iar OG nr. 11/1996 a fost ulterior modificată prin Legea nr. 108/1996 şi ulterior prin OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, dar aceasta a fost şi raţiunea pentru care instanţele de apel şi de recurs au reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
De altfel, se impune menţiunea că în practica judiciară în materie s-a stabilit opinia, constând în ideea că probele noi ce constituie temei de revizuire pot fi avute în vedere numai în măsura în care acestea dovedesc netemeinicia hotărârii atacate.
În acest context, instanţa are în vedere că deşi adresa nr. X/2008 formal este o împrejurare nouă, neregăsindu-se în dosarul cauzei, ea reprezintă o apărare de fond, iar lipsa cadrului care să fi stabilit normele procedurale privind drepturile şi obligaţiile organului fiscal în exercitarea controlului nu este de natură a înlătura vinovăţia sau măcar un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii, de vreme ce ordinul M.F. nr. 2627/1998 stipula în mod expres documentaţia pe care inspectorul fiscal trebuia să o solicite agenţilor economici ce solicitau rambursări de casă pe valoarea adăugată.
Pentru toate considerentele reţinute mai sus, tribunalul va aprecia că cererile de revizuire formulate de petentele Ş.V., I.E. şi M. (fosta C.) M.L. urmează a fi respinse ca atare.
II. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel revizuentele Ş.V., I.E. şi M. (fostă C.) M.L., care au susţinut că sentinţa de fond este susţinută de o motivare contradictorie, având în vedere că a admis în principiu cererea de revizuire. S-a apreciat că în cauză s-au descoperit împrejurări noi, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având în vedere adresele emise de către organele fiscale între timp şi nedepuse la dosar, astfel că inculpatele nu se fac vinovate de comiterea infracţiunii pentru care au fost condamnate.
Curtea, luând spre examinare sentinţa penală pronunţată de Tribunalul Bucureşti sub aspectul motivelor de apel invocate cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că prima instanţă a stabilit bine că adresele provenite de la autoritatea financiară competentă nu pot fi apreciate ca fiind probe noi într-o cauză diferită şi unde revizuentele au fost condamnate.
Şi în opinia curţii de apel nu a fost invocată nici o împrejurare nou, necunoscută de instanţa de fond la acel moment, fiind doar reluate aspecte ce ţin de fondul cauzei.
Într-adevăr, Tribunalul Bucureşti a admis în principiu cererea de revizuire, aspect care nu trebuie privit ca o admitere a cererii de revizuire atâta vreme cât şi în practica judiciară în materie s-a stabilit opinia, constând în aceea că probele noi ce constituie temei de revizuire pot fi avute în vedere numai în măsura în care acestea dovedesc netemeinicia hotărârii atacate.
Astfel, adresele nr. Z/2001 şi nr. X/2008 ale Direcţiei de Audit Intern din cadrul D.G.F.P.C.F.S. - M.B. formal sunt o împrejurare nouă, nu pot fi reţinute ca împrejurări noi în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. şi, deci, privită ca probă nouă care au făcut obiectul apărării pe fond şi nu mai pot fi avute în vedere la soluţionarea cererii de revizuire.
Faţă de aceste împrejurări apelul revizuentelor este nefondat şi se respinge ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. l lit. b) C. proc. pen.
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 253/A din data de 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de revizuentele Ş.V., I.E. şi M. (fostă C.) M.L. împotriva Sentinţei penale nr. 413/F din 14 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală.
Au fost obligate apelantele la câte 200 lei cheltuieli judiciare statului.
III. Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs revizuentele I.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V., criticând-o ca nemotivată, întrucât nu s-a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care a apreciat că aspectele învederate în cererea de revizuire nu au caracterul unor împrejurări noi.
În acest sens, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., apreciind că se impune o soluţie de casare cu trimitere.
A susţinut că modul superficial în care instanţa de apel a examinat pricina rezultă şi din faptul că în considerente nu a ţinut seama de toate înscrisurile doveditoare depuse şi de expertiza extrajudiciară, care se referea la nişte aspecte pe care nu le-a avut în vedere expertiza efectuată în cadrul urmăririi penale.
A mai menţionat că un al doilea motiv de recurs se referă la faptul că există o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că în considerente se arată în mod expres că instanţa constată existenţa unor împrejurări noi, formal, iar ulterior, se ajunge la concluzia că acestea nu ar fi existat.
În al treilea rând, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., respectiv aplicarea greşită a legii.
A menţionat că adresa din 15 mai 2008 emisă de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Direcţia de legislaţie în domeniul T.V.A a arătat care sunt acele împrejurări noi care nu au fost avute în vedere de către instanţe la momentul pronunţării tuturor hotărârilor, din această adresă rezultând în mod expres că în perioada 1988 - 1989 nu au existat prevederi legale care să stabilească obligaţiile agenţilor fiscali cu privire la soluţionarea cererilor de rambursare de T.V.A.
Astfel, a apreciat că nu există o bază legală a stabilirii vinovăţiei şi a condamnării recurentelor revizuente, fapta nefiind prevăzută de legea penală.
A arătat că aceasta este o împrejurare nouă, de care s-a luat cunoştinţă prin adresa menţionată, după pronunţarea hotărârii instanţei de apel.
A susţinut, totodată, că, în raport de faptele pentru care au fost condamnate recurentele revizuente, nu există prevederi legale care să stabilească vreo încălcare a unui text de lege.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Decizia re curată, în raport de motivele de critică invocate cât şi de cazurile de casare sus-indicate, Înalta Curte, cu opinie majoritară, are în vedere ca fiind fondată prima din criticile iterate relativă la nemotivarea deciziei instanţei de apel, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. (consecinţă pentru care nu va mai proceda la analiza şi a celorlalte motive de recurs invocate) şi, ca urmare, recursurile de faţă declarate de cele trei revizuente se privesc ca fondate şi urmează a se dispune casarea deciziei recurate, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) teza III C. proc. pen. şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
În propriul demers analitic, înalta Curte, cu opinie majoritară, are în vedere că motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional. Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză, necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, urmare a unor raţionamente logice făcute de instanţă şi care îşi găsesc exponenţialul în motivarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe judecător să adopte soluţia dispusă în cauză.
Instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea instanţei de fond ci, printr-o nouă examinare a cauzei, trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi.
Instanţa de prim control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă îşi însuşeşte concluziile şi motivele instanţei a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza Boldea împotriva României, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia. în îndeplinirea obligaţiei de motivare, instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea primei instanţe, ci, procedând la o examinare proprie a cauzei, trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările invocate de părţi.
Revenind la datele speţei, Înalta Curte are în vedere că, instanţa de apel, într-o unică frază, inserează o manifestă contradicţie logico-formală şi juridică, stabilind că, „adresele nr. Z/2001 şi nr. X/2008 ale Direcţiei de Audit Intern din cadrul D.G.F.P.C.F.S. - M.B. formal sunt o împrejurare nouă, nu pot fi reţinute ca împrejurări noi în sensul dispoziţiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. şi, deci, privită ca probă nouă care au făcut obiectul apărării pe fond şi nu mai pot fi avute în vedere la soluţionarea cererii de revizuire".
Cercetând cauza prioritar, exclusiv pentru cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., se constată că instanţa de apel nu a analizat punctual criticile analizate şi anume că la momentul în care s-a început urmărirea penală împotriva revizuentelor nu exista un cadru legal care să reglementeze drepturile şi obligaţiile organelor fiscale în materia rambursării de T.V.A., astfel cum rezultă din adresa nr. X/2008, emisă de Ministerul Finanţelor, depusă în dosarul cauzei.
De asemenea, nu a fost analizat motivul de revizuire distinct, al constatării imposibilităţii obiective a revizuentelor de a stabili caracterul real sau fals al documentelor justificative prezentate de contribuabili în cadrul controlului fiscal, în vederea obţinerii rambursărilor de T.V.A., astfel cum au rezultat din conţinutul adresei nr. Z/2001 emisă de Ministerul Finanţelor.
Pentru o soluţionare legală şi temeinică a apelurilor declarate de revizuente se va proceda la o analiză în triadă care urmează să stabilească admisibilitatea şi temeinicia pe fond a cererilor de revizuire:
a) fapte probatorii, reţinând în acest sens că legiuitorul se referă la „fapte" şi „împrejurări" ca făcând parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapte probatorii).
Semnifică probe, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, ori de câte ori o întâmplare, situaţie, stare, în mod autonom sau în colaborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
b) să fie noi pentru instanţa de judecată;
Faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de revizuire, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă.
c) faptele şi împrejurările noi să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare;
Spre deosebire de condiţia secundă examinată, care se referea la caracterul formal al „faptelor sau împrejurărilor" (noutatea lor) această condiţie vizează caracterul lor substanţial (eficienţa lor probatorie) şi urmează a fi examinată sub un dublu aspect:
- al obiectului (adică al importanţei faptelor ce urmează a fi dovedite); aprecierea faptelor sau împrejurărilor noi trebuind să aibă ca rezultat certitudinea cu privire la existenţa obiectului probei;
- al evaluării (adică al gradului de certitudine ce trebuie realizat).
Urmează ca instanţa de apel de trimitere spre rejudecare să aibă în vedere în mod corespunzător şi celelalte motive de critică susţinute în recursurile de faţă.
Urmează ca onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 100 RON, să se suporte din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Opinie majoritară:
Admite recursurile declarate de revizuentele I.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V. împotriva Deciziei penale nr. 253/A din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceiaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti.
Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 100 RON, se vor suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iunie 2011.
Cu opinia separată a doamnei judecător R.C. în sensul respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de revizuentele I.E., M. (fostă C.) M.L. şi Ş.V. împotriva Deciziei penale nr. 253/A din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi obligării recurentelor - revizuente la plata sumelor de câte 275 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În cauză se impune respingerea recursurilor declarate de revizuentele condamnate I.E., M.M.L. şi Ş.V. ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
Revizuirea, ca şi cale extraordinară de atac, este îndreptată contra hotărârilor judecătoreşti definitive şi are ca scop înlăturarea erorilor judiciare.
Prin reglementarea acestei căi de atac, legiuitorul a încercat să păstreze un echilibru între cele două necesităţi - respectul lucrului judecat şi înlăturarea erorilor judiciare - şi, în acelaşi timp, să împiedice ca această cale de atac să devină un pretext pentru părţile de rea-credinţă de a repune mereu în discuţie cauzele definitiv judecate. De aceea, revizuirea a fost concepută ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat: înlăturarea erorii judiciare săvârşite de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
Din analiza dispoziţiilor legale enunţate rezultă că revizuirea - în acest caz - este subordonată unei duble condiţii: a) descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Relativ la prima condiţie, faptele sau împrejurările la care se referă textul de lege enunţat trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui; nu constituie probe de această natură, dovezile care nu diferă de cele administrate anterior şi care conduc numai la un surplus de argumente noi, jurisprudenţa în materie fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor de revizuire promovate în vederea prelungirii probaţiunii ori reexaminarea probatoriului pe baza căruia a fost judecată iniţial.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie - dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, cum este cazul în speţă - faptele sau împrejurările invocate în revizuire trebuie să aibă caracterul unor probe principale, deoarece au ca obiect dovedirea unor elemente esenţiale în soluţionarea cauzei (vinovăţia revizuenţilor condamnaţi). Faptele sau împrejurările invocate nu pot tinde la stabilirea unor situaţii de natură a atenua răspunderea penală a condamnatului (dintr-o infracţiune mai gravă într-una mai uşoară) sau prin constatarea unor cauze de atenuare a pedepsei. Cu alte cuvinte revizuirea, pe acest motiv, poate fi cerută în vederea pronunţării unei soluţii radical opuse celei date în hotărârea supusă revizuirii: achitare, în loc de condamnare.
În considerarea celor arătate anterior, concluzia instanţei de fond, respectiv apel privind netemeinicia cererii de revizuire formulată de condamnatele Ş.V., I.E. şi M.M.L. este pe deplin justificată.
Revizuentele condamnate au invocat în sprijinul cererii de revizuire următoarele aspecte:
- la momentul declanşării urmăririi penale nu exista un cadru legal care să reglementeze drepturile şi obligaţiile organelor fiscale şi natura rambursării T.V.A., astfel cum rezultă din adresa nr. X/2008 emisă de Ministerul Finanţelor;
- în perioada 1998 - 1999 cadrul legal general prevedea infracţiunea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 345/2002, aceasta fiind abrogată expres prin Legea nr. 572/2003 privind Codul fiscal intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004;
- nesemnarea de către revizuente a proceselor-verbale de control cu programarea de rambursare T.V.A. aspect ce rezultă din adresa nr. Y/2000 emisă de D.G.F.P.;
- adresa nr. Z/2001 emisă de Ministerul Finanţelor din care rezultă imposibilitatea stabilirii caracterului fals al documentelor ce prezintă interes în cauză;
- stabilirea de către instanţa de fond a unui prejudiciu incert;
- deşi nu s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, revizuentele au fost greşit condamnate pentru această infracţiune prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- adresa din 3 noiembrie 1999 emisă de Ministerul Finanţelor, care face referire la interpretarea O.M.F. nr .2627/1998.
Niciuna din împrejurările invocate de revizuentele condamnate nu satisfac exigenţele cerute de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., analizate anterior.
Se observă că recurentele au fost condamnate prin Sentinţa penală nr. 1206/2005 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1560/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 300/3/2001, astfel că întreaga legislaţie aplicabilă în materie a fost examinată în căile ordinare de atac, aspect ce a condus la aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Faptul că revizuentele dau o altă interpretare dispoziţiilor aplicabile în materia rambursurilor T.V.A., în perioada în care s-a reţinut că au fost săvârşite infracţiunile, nu constituie un motiv de natură a permite anularea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat.
În raport de aspectele enunţate anterior şi criticile invocate în recurs sunt neîntemeiate.
În fine, atât sentinţa, cât şi Decizia sunt motivate în fapt şi în drept, permiţând instanţei de recurs să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate.
Aşa fiind, apreciez că se impunea, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de revizuentele condamnate I.E., M.M.L. şi Ş.V. împotriva Deciziei penale nr. 253/A din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2291/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 231/2011. Penal → |
|---|
