ICCJ. Decizia nr. 2324/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

Prin încheierea de ședință din 27 mai 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosar, în conformitate cu disp. art. 300²rap. la art. 160^b alin. (1) C. proc. pen. a constatat legalitatea și temeinicia luării și menținerii măsurii arestării preventive față de inculpații O.R. și G.I.

în baza art. 300²rap. la art. 160^b alin. (3), art. 136,art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen. a menținut măsura arestării preventive luată față cei doi inculpați.

A respins cererea formulată de apărătorul inculpatului G.I. privind revocarea măsurii arestării preventive. Pentru a dispune astfel instanța a reținut următoarele: Inculpatul O.R. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)¹lit. a), alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), fiind condamnat de prima instanță la pedeapsa de 18 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menținându-se starea de arest preventiv a inculpatului.

Procedând la verificarea legalității măsurii arestării preventive și oportunității menținerii inculpatului O.R. în stare de arest preventiv, potrivit dispozițiilor art. 300²C. proc. pen., prin prisma materialului probator administrat în cauză, s-a reținut că măsura privativă de libertate a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, de către autoritatea judiciară competentă, ulterior prelungită și apoi menținută până în prezent cu respectarea condițiilor de fond și formă impuse de lege.

S-a apreciat că sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat penal și există o hotărâre judecătorească nedefinitivă de condamnare a inculpatului în care s-au analizat probele care conturează bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat.

Instanța a apreciat că și la acest moment procesual subzistă temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. ce au dus la luarea măsurii arestului preventiv, aceste temeiuri nefiind modificate, cerințele acestui text de lege fiind îndeplinite cumulativ, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina acestora este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Pentru aceste motive, s-a dispus menținerea în continuare a măsurii arestului preventiv față de inculpatul O.R., în conformitate cu dispozițiile art. 300²raportat la art. 160^b C. proc. pen.

Inculpatul G.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)¹lit. a), alin. (3) C. pen., fiind condamnat de către prima instanță la pedeapsa de 18 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menținându-se starea de arest preventiv a inculpatului.

Procedând la verificarea legalității măsurii arestării preventive și oportunității menținerii inculpatului G.I. în stare de arest preventiv, potrivit dispozițiilor art. 300²C. proc. pen., prin prisma materialului probator administrat în cauză, s-a reținut că măsura privativă de libertate a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în materie, de către autoritatea judiciară competentă, ulterior prelungită și apoi menținută până în prezent cu respectarea condițiilor de fond și formă impuse de lege.

S-a apreciat că sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen., respectiv există indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat penal, acesta a recunoscut comiterea infracțiunii și există o hotărâre judecătorească nedefinitivă de condamnare a inculpatului în care s-au analizat probele care au conturat bănuiala legitimă că inculpatul a comis fapta pentru care este cercetat.

împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând recursul declarat de inculpatul G.I. sub toate aspectele, conform art. 385⁶alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că inculpatul G.I. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș pentru comiterea infracțiunii prev. și ped. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)¹ lit. a), alin. (3) C. pen., fiind condamnat de către prima instanță la pedeapsa de 18 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) C. pen., menținându-se starea de arest preventiv a inculpatului.

înalta Curte, a reținut că din probatoriul administrat în cauză până la acest moment a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță, și față de care s-a și dispus măsura arestării preventive. La acest moment, înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală și nici în primă instanță, și nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăția sau nevinovăția inculpatului întrucât s-ar fi antepronunțat.

înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe inculpatul G.I., subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 300²C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanța este datoare să verifice din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța Curții de Apel Târgu Mureș s-a conformat acestor dispoziții după înregistrarea dosarului la instanța de apel. De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Conform dispozițiilor art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Prin încheierea atacată, instanța de fond, constatând că aceste dispoziții procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul G.I. a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, respectiv infracțiuni, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,a dispus menținerea arestării preventive a inculpatului.

înalta Curte reține că încheierea instanței de fond este legală și justificată.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul G.I. a fost inițial reținut în vederea aducerii în fata autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârșit o infracțiune [lit. c)].

Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunțate de un tribunal competent [art. 5 pct. 1 lit. a)] din Convenție), în speță în temeiul încheierilor pronunțate de către Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș prin care s-a verificat legalitatea măsurii preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunțată în dosar.

Așadar, înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cerea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este neîntemeiată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este în faza apelului - înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.

în aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie a inculpatului este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în raport de interesul privat al inculpatului - iar arestarea preventivă nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul G.I.

în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat G.I. a fost obligat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

← ICCJ. Decizia nr. 2328/2011. Penal		ICCJ. Decizia nr. 2304/2011. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 2324/2011. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2324/2011. Penal