ICCJ. Decizia nr. 3598/2011. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3598/2011
Dosar nr.5382/87/2010
Şedinţa publică din 17 octombrie 2011
Deliberând asupra recursului penal de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 26 din data de 04 martie 2011, Tribunalul Teleorman, secţia penală a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.G. din infracţiunile prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. şi art. 180 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. în infracţiunile prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. şi art. 180 alin. (2) C. pen., ambele cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. a fost condamnat inculpatul C.G., la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare.
În baza art. 180 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de l(un) an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. - art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 8 (opt) ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a computat din pedeapsa aplicată acestuia durata prevenţiei (reţinere şi arestare preventivă) de la 20 septembrie 2010 la zi, respectiv 04 martie 2011.
S-a luat act ca părţile vătămate C.N. şi I.N. nu s-au constituit părţi civile în procesul penal.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 581,8 RON reprezentând cheltuieli de transport sanitar la care se adaugă dobânda aferentă acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii până la achitarea integrală a debitului către partea civilă Serviciul Judeţean de Ambulanţă Teleorman.
A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria a sumei de 2502,03 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare, la care s-a adăugat dobânda aferentă acestei sume calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii până la achitarea integrală a debitului.
S-a dispus restituirea către inculpat a unei perechi de papuci din plastic de culoare albastră, mărimea 41, la data rămânerii definitive a hotărârii.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 2500 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman nr. 251/P/2010 din 11 octombrie 2010 a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul C.G., pentru săvârşirea infracţiunii prev. şi ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. (faptă comisă asupra părţii vătămate I.N.) şi art. 180 alin. (2) C. pen. (faptă comisă asupra părţii vătămate C.N.), cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.
Analizând probatoriul administrat în cauză, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 28 iulie 2010 inculpatul C.G. a consumat alcool la un parastas până în jurul orei 1800, când a plecat spre domiciliu.
Întrucât, mai mulţi copii i-au adresat injurii şi cuvinte indecente, inculpatul a luat un lanţ cu care a intenţionat să-l lovească pe minorul M.I.C., care s-a refugiat în curtea părţii vătămate I.N., iar partea vătămată C.N. i-a luat apărarea minorului. în jurul orei 19,30 inculpatul a mers la un magazin unde se aflau şi martorul B.A. căruia inculpatul i-a spus că ar fi fost bătut de nişte băieţi pe care „nu-i iartă".
În jurul orei 2200 partea vătămată C.N. a plecat spre domiciliul martorului C.N.
Trecând pe lângă domiciliul părţii vătămate I.N., l-a întrebat dacă merge cu el şi au plecat amândoi spre locuinţa martorului.
În apropierea domiciliului martorului C.N., cele două părţi vătămate s-au întâlnit cu inculpatul care fără niciun cuvânt l-a lovit cu un cuţit pe partea vătămată C.N. şi apoi l-a lovit şi pe partea vătămată I.N.
Inculpatul a fugit apoi de la locul unde agresase părţile vătămate abandonându-şi papucii cu care era încălţat.
Ca urmare a agresiunii inculpatului, partea vătămată I.N. a suferit leziuni ce au necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie, iar partea vătămată C.N. a suferit leziuni ce au necesitat 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.
Faţă de apărarea inculpatului care nu a recunoscut că a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa şi a susţinut că el este cel care a fost agresat de cele două părţi vătămate, tribunalul a constatat că adeverinţa medicală din 01 august 2010 eliberată de medicul B.M. nu îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru a face dovada unor agresiuni, considerând că numai certificatul medico-legal eliberat de medicul legist ar fi putut determina instanţa să constate că şi inculpatul a fost agresat.
S-a apreciat că eliberarea unei adeverinţe medicale prin care se constată „politraumatism prin lovire cu un corp contondent. Fractură costală hemitorace drept - multiple contuzii" nu era o atribuţie ce îi revenea unui medic de familie şi nu poate produce niciun efect atâta timp cât nici măcar nu se coroborează cu alte acte medicale, respectiv o radiografie pentru fractura costală şi nici nu rezultă modalitatea în care acest medic (care nu are specializarea medicină legală) a ajuns la concluzia că politraumatismul i-a fost cauzat inculpatului prin lovire cu un corp contondent şi nu prin altă modalitate (spre exemplu căzătură sau alt mod).
Tribunalul a constatat că vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost cercetat rezultă fără nicio îndoială prin coroborarea probatoriilor cauzei, respectiv declaraţiile martorului B.A. care a arătat că inculpatul i-a spus că ar fi fost bătut de părţile vătămate şi că „nu îi va lăsa aşa pe cei care l-au agresat"; declaraţiile martorei M.P. căreia inculpatul i-a spus că „îl va înţepa" pe fiul ei şi pe partea vătămată C.N.; declaraţiile celor două părţi vătămate, dar şi recunoaşterea de către martora M.D. a perechii de papuci cu care inculpatul a fost încălţat în seara respectivă şi pe care i-a abandonat la locul infracţiunii.
Întrucât din probatoriul cauzei nu a rezultat că inculpatul a fost provocat în vreun fel de cele două părţi vătămate, Tribunalul a considerat că se impune respingerea ca nefondată a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpatului prin reţinerea disp. art. 73 lit. b) C. pen.
În drept, s-a constatat de către instanţa fondului că faptele inculpatului care în seara zilei de 28 iulie 2010, aflându-se pe un drum public, a aplicat cu un cuţit lovituri părţilor vătămate C.N. şi I.N. cărora le-a cauzat leziuni ce au necesitat 11 - 12 zile îngrijiri medicale - C.N., respectiv 25 - 30 zile îngrijiri medicale - I.N. căruia i-a fost pusă în primejdie viaţa, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 180 alin. (2) C. pen. şi art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., în concurs real.
La individualizarea pedepsei Tribunalul a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv, gradul de pericol social ridicat al faptelor, modalitatea în care inculpatul a acţionat, antecedentele penale ale inculpatului - care a suferit mai multe condamnări pentru fapte de violenţă fizică şi verbală, poziţia procesuală nesinceră a inculpatului.
A apreciat Tribunalul că scopul prev. de art. 52 C. pen. va fi atins numai prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar, cuantumul pedepselor fiind orientat deasupra minimului special prevăzut de lege, respectiv, spre maximum special în cazul infracţiunii de lovire şi alte violenţe, în favoarea inculpatului nefiind posibilă reţinerea vreunei circumstanţe atenuante.
Împotriva hotărârii în termen legal a formulat apel inculpatul C.G. criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeinciei pe motiv că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, întrucât în dosarul cauzei nu există probe certe din care să rezulte fără urmă de dubiu că s-ar face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, considerent pentru care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi pronunţarea unei soluţii de achitare a sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În dezvoltarea motivului de apel astfel invocat, apărătorul inculpatului a precizat că declaraţiile martorilor C.N., L.M., M.P. şi M.D. sunt probe indirecte, aceştia arătând că nu au văzut în mod direct că apelantul ar fi comis fapta.
Prin Decizia penală nr. 164 din 26 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5382/87/2010 (1291/2011) a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul C.G. împotriva Sentinţei penale nr. 26 din 04 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman.
S-a dedus din pedeapsa aplicată durate reţinerii şi arestării preventive de la 20 septembrie 2010 la zi şi a fost obligat inculpatul să plătească suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul avocatului din oficiu în sumă de 200 RON urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că, instanţa de fond a administrat, nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, toate probele necesare aflării adevărului şi realizând o evaluare judicioasă şi obiectivă a acestora, a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt dedusă judecăţii şi vinovăţia inculpatului, iar în raport cu elementele de fapt ce caracterizează activitatea infracţională a acestuia, a determinat în mod corespunzător încadrarea juridică a infracţiunilor reţinute în sarcina sa.
Astfel, procedând la reevaluarea materialului probator existent în cauză, în virtutea caracterului integral devolutiv al apelului, consacrat prin disp. art. 371 C. proc. pen., întocmai ca şi instanţa de fond, Curtea a constatat că este în afara oricărui dubiu că apelantul inculpat C.G. se face vinovat de aceea că, în seara zilei de 28 iulie 2010, în jurul orei 2200, în timp ce se afla pe un drum public din localitatea de domiciliu - Talpa Ogrăzile din judeţul Teleorman, acţionând pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi al unui conflict anterior avut cu minorul M.I.C. în apărarea căruia au intervenit părţile vătămate I.N. şi C.N., le-a aplicat acestora din urmă câte o lovitură cu un cuţit, în urma acestor lovituri partea vătămată I.N. care a fost agresată în zona abdomenului suferind leziuni traumatice care au necesitat 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare şi i-au pus viaţa în primejdie, iar partea vătămată C.N. care a fost înţepată în zona hemitoracelui stâng suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale.
Deşi, inculpatul a negat în permanenţă, inclusiv cu ocazia judecării apelului, faptul că el ar fi autorul agresiunilor suferite de părţile vătămate în seara zilei de 28 iulie 2010, probatoriul cauzei relevă exact contrariul acestor susţineri.
În acest sens s-au avut vedere în primul rând plângerile şi declaraţiile constante şi concordante ale părţilor vătămate I.N. şi C.N. care au descris în detaliu împrejurările şi modalitatea în care în seara zilei de 28 iulie 2010 au fost agresate cu un cuţit de către inculpatul C.G., neexistând niciun motiv plauzibil pentru a considera că aceste susţineri acuzatoare la adresa inculpatului ale celor două victime ale agresiunii nu ar exprima adevărul, de vreme ce ele se coroborează, potrivit art. 75 C. proc. pen., cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.
Astfel, din procesul-verbal de cercetare la faţa locului rezultă că la locul comiterii agresiunii au fost identificaţi nişte papuci din material plastic de culoare albastră, despre care cele două părţi vătămate au afirmat că au fost abandonaţi în locul respectiv de către inculpatul C.G. care a plecat în fugă de la locul faptei, imediat după ce i-a lovit cu cuţitul.
Împrejurarea că respectivii papuci ridicaţi cu prilejul cercetării la faţa locului au fost purtaţi de către inculpatul C.G. este confirmată şi de martora M.D. care a recunoscut aceste obiecte de încălţăminte ca fiind cele cu care în cursul aceleiaşi seri, mai înainte cu 2 - 3 ore de comiterea faptei, îl ajutase pe inculpat să se încalţe în urma altercaţiei avută cu minorul M.I.C.
De asemenea, certitudinea săvârşirii faptelor de către inculpat este întărită şi de declaraţiile martorilor C.N. şi L.M. care le-au acordat ajutor părţilor vătămate imediat după comiterea agresiunii, aflând de la acestea că cel cere le-a lovit cu cuţitul este numitul „G. al lui V.", adică inculpatul C.G.
Nu în ultimul rând pentru stabilirea vinovăţiei inculpatului prezintă relevanţă şi depoziţiile martorilor M.P. şi B.A. faţă de care cu puţin timp înainte de săvârşirea agresiunilor deduse judecăţii inculpatul şi-a exprimat în mod neechivoc intenţia de a exercita violenţe asupra minorului M.I.cu care avusese altercaţia din cursul aceleiaşi seri, precum şi asupra celor ce îi oferiseră acestuia ajutor.
În ceea ce priveşte adeverinţa medicală prezentată de inculpat în apărare, s-a apreciat de către instanţa de apel că aceasta nu este eliberată de un medic specialist în medicină legală, iar leziunile traumatice atestate prin aceasta nu sunt confirmate de nicio altă investigaţie clinică de specialitate. Documentul depus de inculpat în susţinerea apărării că singular nu este în măsură a face dovada că respectivele leziuni sunt rezultatul unor acte de agresiune sau că acestea ar fi fost produse de către părţile vătămate I.N. şi C.N., cum pretinde inculpatul.
Referitor la probele administrate la solicitarea inculpatului în cursul judecării apelului - depoziţiile martorilor J.M. şi M.J. - Curtea a constatat că acestea nu sunt apte a modifica în vreun fel situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond.
Astfel, prin declaraţiile acestor martori inculpatul tinde să demonstreze că în seara când au fost agresate părţile vătămate, acesta, după ce s-a întors de la un parastas, a rămas în permanenţă la domiciliu, împreună cu minorul M.J.
Trecând peste faptul că în niciuna dintre declaraţiile pe care le-a dat pe parcursul procesului penal inculpatul nu a făcut referire în apărarea sa la împrejurările pe care cei doi martori le relatează, Curte a observat, în plus, că susţinerile celor doi martori sunt total lipsite de credibilitate. Pe de o parte, datorită faptului că acestea nu sunt concordante, iar pe de altă parte, pentru că fac trimitere la anumite aspecte care exclud posibilitatea ca evenimentele relatate să se fi petrecut în sera zilei de 28 iulie 2010.
În concret, sub aspectul contradictorialităţii dintre depoziţiile celor doi martori, s-a reţinut că în timp ce martora J.M. povesteşte că fiul său M.J., a rămas peste noapte, în locuinţa inculpatului cam cu o lună două înainte ca acesta din urmă să fie arestat în toamna anului 2010, martorul minor M.J. precizează, că acest lucru s-ar fi întâmplat cândva într-o seară de iarnă; mai apoi, martora J.M. precizează că a doua zi de dimineaţă, a mers personal la locuinţa inculpatului şi l-a îmbrăcat pe fiul său pentru şcoală, pe când fiul acesteia, martorul M.J., susţine că a doua zi, mama sa nu a mai venit în locuinţa inculpatului, ci a plecat singur acasă la el de unde apoi a mers la şcoală.
S-a mai constatat că, atât martora J.M., cât şi fiul acesteia M.J., fac referire la o dată în care erau deschise cursurile şcolare, ambii precizând că după ce şi-a petrecut noaptea în locuinţa inculpatului, minorul M.J. a mers a doua zi la şcoală, or, la data de 28 iulie 2010 când au fost săvârşite faptele pentru care este judecat inculpatul elevii se aflau în vacanţa de vară, astfel încât, este exclus ca întâmplările relatate de cei doi martori să se fi petrecut la acea dată.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că, pe baza unui probatoriu concludent şi legal administrat, a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, condiţii în care hotărârea instanţei de fond, de condamnare a acestuia se înfăţişează ca fiind legală şi temeinică, iar solicitarea sa de achitare pe motiv că fapta nu ar fi fost comisă de el, apare ca fiind lipsită de un suport probator convingător.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor, în raport cu aspectele faptice evidenţiate de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că, în mod corect, instanţa de fond a stabilit că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă de omor prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 şi 175 lit. i) C. pen. şi loviri şi alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., aflate în concurs real conform art. 33 lit. a) C. pen.
Cât priveşte pedepsele aplicate inculpatului, Curtea a apreciat că acestea au fost în mod just individualizate, la stabilirea întinderii lor şi a modalităţii de executare dându-se în mod corespunzător eficienţă tuturor criteriilor legale prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În acest sens, Curtea a observat că pedepsele respective - de 8 ani închisoare pentru infracţiunea de tentativă la omor şi 1 an închisoare pentru infracţiunea de loviri şi alte violenţe - sunt proporţionale cu gravitatea sporită a faptelor, împrejurările şi modalitatea concretă de săvârşire a acestora (fiind vorba de agresarea victimelor cu un cuţit, în loc public, pe fondul consumului excesiv de băuturi alcoolice şi fără nicio motivaţie), urmările grave produse (cauzarea unor leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 11 - 12 zile de îngrijiri medicale în cazul victimei C.N., respectiv 25 - 30 de zile de îngrijiri medicale în cazul victimei I.N., acestuia din urmă fiindu-i şi viaţa pusă în primejdie), dar şi cu datele care circumstanţiază persoana inculpatului (care în pofida probelor evidente de vinovăţie nu a înţeles să-şi asume responsabilitatea comportamentului său antisocial, manifestând în mod constant o atitudine ostilă stabilirii adevărului judiciar şi nu se află la primul conflict cu legea penală, ci anterior a mai fost condamnat definitiv pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat, insultă, ameninţare şi loviri şi alte violenţe, condamnări care chiar dacă nu atrag starea de recidivă, constituie totuşi o realitate juridică ce evidenţiază un potenţial limitat al inculpatului de a se îndrepta din punct de vedere social şi moral, precum şi predispoziţia acestuia către acte de violenţă, în special pe fondul consumului de băuturi alcoolice).
Drept urmare, Curtea a constatat că pedepsele aplicate inculpatului corespund tuturor criteriilor legale de individualizare judiciară şi sunt în măsură să asigure realizarea scopului lor punitiv, dar şi educativ-preventiv, astfel cum este definit în art. 52 C. pen.
Împotriva ambelor hotărâri a formulat recurs inculpatul C.G. criticându-le sub aspectul nelegalităţii şi netemeinciei.
În susţinerea motivelor de recurs inculpatul a criticat soluţiile adoptate de cele două instanţe sub aspectul cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 3859 pct. 18 şi 14 C. proc. pen., arătând că, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au interpretat, în mod eronat, probatoriile administrate respectiv, relatări ale martorilor C.N., D.M., M.P. şi B.A., care nu au văzut cum inculpatul a lovit cele două părţi vătămate, înlăturând în mod nejustificat apărările sale. Prin urmare, a solicitat achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât, din probatorii nu rezultă comiterea faptelor de către inculpat, pentru care acesta a şi fost condamnat.
În subsidiar, recurentul inculpat a criticat hotărârile şi sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor, în sensul că nu au fost reţinute dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., inculpatul fiind provocat de către partea vătămată C.N. care i-a adresat cuvinte şi expresii indecente.
Examinând hotărârile recurate prin prisma motivelor invocate de către recurentul inculpat C.G., care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen., dar şi din oficiu, în condiţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Se reţine că situaţia de fapt a fost bine stabilită de instanţele de fond şi apel în urma unei analize coroborate a întregului material probator administrat în cauză, încadrarea juridică dată faptelor este justă şi corespunde situaţiei de fapt reţinute, în mod corect apreciind instanţa de fond că sunt îndeplinite în cauză condiţiile tragerii la răspundere penală a inculpatului sub aspectul infracţiunilor ce i s-au reţinut în sarcină, respectiv, tentativă de omor calificat şi loviri şi alte violenţe.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în sensul că ambele instanţe au comis grave erori de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare menţinută de prima instanţă de control judiciar, nu este incident în cauză.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că inculpatul C.G. a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea, în concurs, a infracţiunilor de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) şi art. 175 lit. i) C. pen. şi loviri şi alte violenţe, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Probele administrate atât în faza de urmărire penală cât şi a cercetării judecătoreşti (fond şi apel) dovedesc în mod cert că inculpatul se face vinovat de comiterea faptelor.
Pentru a fi reţinută „eroarea gravă de fapt" trebuie să se constate că această eroare a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv, cu privire la soluţionarea laturii civile.
Înalta Curte constată că în cauză nu a fost comisă o gravă eroare de fapt.
Examinând probatoriul administrat în cauză prin prisma apărărilor formulate de inculpat, Înalta Curte apreciază ca nefondate apărările inculpatului C.G., în sensul că nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor de tentativă la omor calificat şi loviri şi alte violenţe comise asupra părţilor vătămate I.N. şi C.N. şi că s-a comis o gravă eroare de fapt.
Probele administrate în cauză, corect evaluate şi interpretate de către instanţele de fond şi apel, dovedesc că la data de 28 iulie 2010, în jurul orelor 2200, în timp ce se deplasa pe drumul public din localitatea Talpa Ogrăzile, jud. Teleorman, unde locuia, fiind sub influenţa băuturilor alcoolice şi pe fondul unui conflict anterior avut cu minorul M.I.C. pentru care au intervenit părţile vătămate C.N. şi I.N., inculpatul C.G. a aplicat acestora din urmă câte o lovitură de cuţit, în momentul în care au trecut pe lângă inculpat.
În urma loviturilor aplicate de inculpat, partea vătămată I.N. a suferit leziuni traumatice în zona abdomenului ce au necesitat pentru vindecare 25 - 30 zile de îngrijiri medicale, fiindu-i pusă în pericol viaţa (certificat medico-legal din 03 august 2010 al S.M.L. Teleorman), iar partea vătămată C.N. a suferit leziuni traumatice în zona hemitoracelui stâng care au necesitat pentru vindecare un număr de 11 - 12 zile de îngrijiri medicale (certificat medico-legal din 03 august 2010 al S.M.L. Teleorman).
După comiterea faptei inculpatul a fugit, abandonându-şi papucii din material plastic, primiţi cu câteva ore înainte de incident de la martora M.D., iar părţile vătămate au fost ajutate de către martorii C.N. şi L.M. fiind transportate, de urgenţă, la Spitalul Judeţean Alexandria.
Relevante în acest sens sunt declaraţiile părţilor vătămate C.N. şi I.N. care au arătat în mod constant împrejurările în care au fost lovite de către inculpat la data de 28 iulie 2010, relatând, totodată, şi incidentul petrecut jurul orelor 1800 când inculpatul trecând pe lângă un loc viran, folosit de copii ca teren de fotbal, fiind în stare de ebrietate, minorii i-au adresat cuvinte indecente, după care inculpatul a revenit cu un lanţ, context în care minorul M.I.C. l-a îmbrâncit. în această împrejurare a intervenit partea vătămată C.N. care i-a cerut să plece acasă iar minorul M.I.C. s-a refugiat în curtea părţii vătămate I.N., vărul său.
În susţinerea declaraţiilor părţilor vătămate sunt şi declaraţiile martorilor M.P. şi B.A. care s-au întâlnit cu inculpatul cu puţin timp înainte de comiterea faptei şi care au declarat că inculpatul era foarte supărat afirmând că se va răzbuna pe minorul M.I. şi pe părţile vătămate care l-au ajutat. În acest context, martora M.P. s-a dus după minor şi l-a luat acasă de la domiciliul vărului său.
Susţinerile inculpatului că nu el este autorul faptelor sunt infirmate şi de menţiunile din procesul-verbal de cercetare a locului faptei din care rezultă că a fost identificată o pereche de papuci de plastic de culoare albastră, care potrivit susţinerilor părţilor vătămate ar fi aparţinut inculpatului C.G. şi care ar fi fost abandonaţi de acesta după comiterea faptei.
Faptul că încălţămintea din plastic (papuci) aparţinea inculpatului este confirmat şi de martora M.D. care i-a recunoscut din planşele foto prezentate de organele judiciare ca fiind papucii pe care, în aceeaşi seară, i-a dat inculpatului, în momentul în care acesta se afla căzut pe terenul viran unde a avut loc incidentul iniţial cu minorul M. şi nu se mai putea ridica datorită stării de ebrietate în care se afla.
În stabilirea vinovăţiei inculpatului nu pot fi ignorate nici declaraţiile martorilor C.N. şi L.M. care au dat ajutor părţilor vătămate imediat după comiterea faptelor şi au aflat de la acestea că au fost tăiate de către inculpatul C., cunoscut în localitate sub porecla de „G. a lui V.".
Cele două instanţe în mod justificat au înlăturat ca probă adeverinţa medicală emisă de medicul de familie la data de 1 august 2010 şi prezentată de inculpat în apărare, prin care se constată existenţa unui „politraumatism prin lovire cu un corp contondent; fractură costală hemitorace drept -multiple contuzii" întrucât, nu este eliberată de un medic specialist de medicină legală şi nici nu face dovada că leziunile descrise au fost produse de către părţile vătămate, astfel cum a susţinut inculpatul în apărarea sa.
De asemenea, instanţa de apel în mod întemeiat a înlăturat şi declaraţiile martorilor J.M. şi M.J. ca fiind lipsite de credibilitate şi fără a susţine apărarea inculpatului, întrucât, cele două depoziţii conţin elemente contradictorii pe situaţia de fapt relatată, atât cu privire la prezenţa inculpatului în seara de 28 iulie 2010 la domiciliu său cât şi la plasarea în timp a evenimentului descris care nu se circumscrie datei comiterii faptei.
Înalta Curte apreciază că cele două instanţe au expus pe larg modalitatea de comitere a faptelor, probele administrate în cauză dovedind indubitabil că inculpatul a comis cele două infracţiuni de tentativă de omor calificat asupra părţii vătămate I.N. şi, respectiv, loviri şi alte violenţe asupra părţii vătămate C.N., astfel că, solicitarea recurentului inculpat în sensul achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. nu este întemeiată.
Referitor la critica inculpatului privind nereţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării de către cele două instanţe, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., scuza provocării există atunci când infracţiunea a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Rezultă că pentru reţinerea scuzei provocării trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv, infracţiunea să fi fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, stare care să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate.
De asemenea, este necesar ca provocarea să fi fost produsă de victimă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, iar riposta infractorului la acţiunea provocatoare a victimei trebuie să fie îndreptată împotriva acesteia, iar nu împotriva altei persoane.
În cauză se poate reţine că inculpatul a săvârşit infracţiunile într-o stare de încărcare nervoasă însă pe fondul consumului de alcool, din probele administrate în cauză nu rezultă că această stare de tulburare a fost determinată de faptele provocatoare ale victimelor care în momentul când au fost agresate de inculpat cu cuţitul se deplasau pe un drum public.
Faptul că partea vătămată C.N. a intervenit în conflictul inculpatului cu minorul M.I.şi l-a apărat pe acesta din urmă care era ameninţat de inculpat cu un lanţ, solicitându-i inculpatului să plece acasă, iar partea vătămată I.N. l-a primit pe minor în curtea sa, nu poate fi apreciată ca o acţiune provocatoare a acestora.
Probele administrate în cauză nu au făcut dovada că inculpatul a fost provocat de cele două victime, mai ales că iniţiativa acestora de a-l apăra pe minor s-a datorat acţiunii inculpatului care fiind în stare avansată de ebrietate şi deranjat de cuvintele minorilor care jucau fotbal, a revenit în acel loc, cu un lanţ pe care intenţiona să-l folosească. Prin urmare, acţiunea părţilor vătămate de aplanare a unui conflict în care a implicat şi inculpatul nu poate fi considerată o comportare care să cauzeze inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea unei infracţiuni.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, cele două instanţe nu au reţinut în favoarea inculpatului C.G. circumstanţa atenuantă a provocării.
Înalta Curte constată că în raport cu natura infracţiunilor săvârşite (tentativă de omor calificat şi loviri şi alte violenţe), gradul de pericol social sporit al acestora (deosebit de ridicat în cazul infracţiunii contra vieţii), determinat şi de urmările socialmente periculoase ale faptelor (în cazul părţii vătămate I.N. fiindu-i pusă în pericol viaţa, numărul mare de îngrijiri medicale în cazul lui C.N.), cu împrejurările în care acestea au fost săvârşite (pe fondul consumului exagerat de alcool, fără o motivaţie şi într-un loc public) şi modul violent în care a acţionat inculpatul care nu a ezitat să folosească cuţitul cu care se înarmase, nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate inculpatului C.G., orientate spre minimul limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de tentativă la omor calificat (8 ani închisoare) şi spre maximum limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de loviri şi alte violenţe (un an închisoare), Înalta Curte reţine că pe lângă circumstanţele reale arătate, au fost avute în vedere de cele două instanţe şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv, că nu a recunoscut comiterea faptelor chiar în faţa unor probatorii care dovedeau contrariul, a avut un comportament simulat astfel cum rezultă şi raportul de constatare tehnico-ştiinţifică al Serviciului de Criminalistică din cadrul I.P.J. Teleorman, deşi, nu este recidivist, nu este la primul conflict cu legea penală, anterior, fiind condamnat definitiv pentru săvârşirea de infracţiuni contra patrimoniului, integrităţii corporale, împrejurări care relevă predispoziţia inculpatului la comiterea de infracţiuni prin violenţă pe fondul consumului de alcool.
În consecinţă, raportat şi la circumstanţele personale favorabile ale inculpatului (care este căsătorit, are un nivel mediu de pregătire, deşi nu are un loc de muncă obţine venituri din activităţi ocazionale la diferite persoane în gospodărie), Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate corespund, atât prin cuantum, cât şi prin modalitatea de executare, dublului scop educativ şi coercitiv al pedepsei, astfel cum este prevăzut în art. 52 C. pen.
Prin urmare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reducerea pedepselor aplicate recurentului inculpat C.G.
Constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, niciunul dintre cazurile de casare invocate de inculpat, circumscrise art. 3859 alin. (1) punctele 14 şi 18 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.
În temeiul art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., din pedeapsa aplicată va deduce prevenţia inculpatului de la 20 septembrie 2010 la zi.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, Înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva Deciziei penale nr. 164/A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 20 septembrie 2010 la 17 octombrie 2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 octombrie 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3594/2011. Penal. Revocarea măsurii... | ICCJ. Decizia nr. 3605/2011. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
