ICCJ. Decizia nr. 4059/2011. Penal. Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4059/2011
Dosar nr. 12/100/2009
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2011
Asupra recursurilor penale de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 139/A/2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-au admis apelurile declarate de D.N.A - Serviciul Teritorial Cluj şi de inculpaţii C.V. şi Ţ.I., împotriva Sentinţei penale nr. 151 din 18 martie 2010 a Tribunalului Maramureş pe care a desfiinţat-o parţial, doar sub aspectul pedepselor accesorii şi complementare aplicate inculpaţilor şi, rejudecând:
În baza art. 71 C. pen., a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii, pe timp de un an, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi necontestată de inculpaţi, că în mod corect a fost încadrată în drept fapta comisă de inculpaţi, întrucât aceasta realizează elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
S-a reţinut, de asemenea, că pedepsele aplicate inculpaţilor au fost corect individualizate, ţinându-se seama de faptul că aceştia au recunoscut săvârşirea infracţiunilor şi că nu au antecedente penale, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, reţinute în favoarea ambilor inculpaţi.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată solicitarea parchetului de a aplica inculpaţilor şi pedeapsa prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., referitoare la dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-au folosit pentru săvârşirea infracţiunii, întrucât inculpaţii nu mai lucrează în domeniul vamal.
De asemenea, instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea inculpatului C.V. de a se dispune confiscarea de la acesta doar a sumelor de 1.918,5 RON şi 37,5 euro, sume de care a beneficiat în mod efectiv, deoarece celelalte persoane cu care inculpatul a împărţit sumele obţinute nu au fost trimise în judecată, iar cuantumul acestor sume a fost stabilit pe baza declaraţiilor date de martorii audiaţi în cauză, care nu aveau cunoştinţă ce s-a întâmplat cu sumele de bani predate inculpaţilor.
S-a apreciat, însă, că sunt întemeiate criticile vizând pedepsele accesorii şi complementare aplicate inculpaţilor în sensul că, din conţinutul dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. rezultă că doar reglementarea de la litera „a)” are două teze, respectiv „dreptul de a alege şi de a fi ales”, iar cea de la lit. b) are o singură teză „dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat”.
Împotriva deciziei sus-menţionate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, precum şi inculpaţii Ţ.I. şi C.V.
Criticile D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj vizează netemeinicia hotărârii recurate sub aspectul menţinerii cuantumului pedepselor, al modalităţii de executare a acestora, al reţinerii dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 faţă de inculpatul Ţ.I. şi al neaplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen.
În acest sens, cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor este disproporţionat în raport cu activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi, scopul pedepsei vizând prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
S-a mai învederat că, raportat la modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, la scopul urmărit de inculpaţi, la împrejurările comiterii faptelor, infracţiunile săvârşite de inculpaţi au un grad ridicat de pericol social, fapt ce impune ca sancţiunile penale aplicate acestor inculpaţi să fie mai aspre.
Astfel, activitatea infracţională a inculpaţilor C.V. şi Ţ.I. s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, începând cu anul 2003 şi s-a finalizat în anul 2006, la intervenţia organelor de urmărire penală.
Din probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi confirmat în faza de cercetare judecătorească, a rezultat că exista o oarecare obişnuinţă în a pretinde bani sau bunuri, ori de a accepta asemenea valori pentru derularea procedurilor vamale în afara orelor de program, independent de sumele de bani pe care declarantul vamal le plătea pentru acest serviciu în contul bugetului de stat.
S-a mai susţinut că acţiunile ilicite ale inculpatului dobândiseră caracter de notorietate, cuantumul mitei fiind cunoscut de reprezentanţii societăţilor comerciale ori de angajaţii acestora care se ocupau cu depunerea declaraţiilor vamale.
Deşi s-a invocat valoarea relativ redusă a sumelor sau bunurilor primite de inculpaţi pentru fiecare faptă în parte, o asemenea apărare nu poate fi primită în condiţiile în care actele de corupţie aveau caracter repetat şi se refereau la îndeplinirea unor acte simple ce intrau în atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor.
În aceste condiţii, procurorul a apreciat că se impune majorarea cuantumului pedepsei aplicate inculpaţilor pentru ca scopul şi funcţiile pedepsei ce trebuie aplicate pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie să fie atinse.
Reţinând aceleaşi argumente cu referire la pericolul social real al infracţiunilor comise, s-a apreciat că se impunea să se dispună executarea efectivă a pedepselor ori instanţa să facă aplicarea dispoziţiilor art. 861 - 866 C. pen. şi să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepselor sub supraveghere.
În raport de motivele invocate, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, majorarea cuantumului pedepselor aplicate inculpaţilor, înlăturarea dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 aplicate inculpatului Ţ.I. şi aplicarea fiecărui inculpat a pedepselor complementare, prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen.
Recurentul-inculpat C.V. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea cuantumului pedepsei întrucât, în perioada de timp scursă de la săvârşirea faptei şi până în prezent, a manifestat o atitudine corespunzătoare, a dobândit un loc de muncă, a absolvit mai multe cursuri, a devenit student în anul I la o facultate cu profil tehnic.
Recurentul-inculpat Ţ.I. a criticat hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi reţinând circumstanţe atenuante în favoarea sa, cu eficienţă maximă, aplicarea unei sancţiuni într-un cuantum orientat spre minimul general prevăzut de lege, cu aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca modalitate de executare.
În acest sens, a susţinut că în favoarea sa pot fi reţinute dispoziţiile art. 74 lit. a) şi c) şi art. 76 lit. d) C. pen., având în vedere atitudinea înainte de săvârşirea infracţiunii, faptul că se află la primul impact cu legea penală, că a cooperat cu organele judiciare, că a avut o atitudine sinceră şi a contribuit la aflarea adevărului.
A mai arătat că, în mod corect, s-au reţinut dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 în raport de care însă instanţa nu a făcut o justă individualizare a pedepsei, întrucât nu a aplicat circumstanţele atenuante la limita nou stabilită după reţinerea acestor dispoziţii.
Totodată, a mai arătat că Sentinţa penală nr. 151/2010 a Tribunalului Maramureş, menţinută prin Decizia penală nr. 139/A/2010 a Curţii de Apel Cluj, este nelegală şi netemeinică întrucât aduce atingere principiului „non reformatio in pejus”, consacrat de dispoziţiile art. 372 C. proc. pen., fiind condamnat de instanţa de rejudecare la o pedeapsă mai mare decât cea iniţială.
Recursurile sunt fondate doar pentru motivele ce se vor arăta:
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (2) şi 3 C. proc. pen., constată că în cauză sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 172 şi 14 C. proc. pen.
Astfel, referitor la criticile formulate de parchet, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt întemeiate doar în ceea ce priveşte reţinerea în favoarea inculpatului Ţ.I. a dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa D.N.A., iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Textul de lege menţionat condiţionează reducerea la jumătate a limitelor pedepselor de faptul ca în cursul urmăririi penale inculpatul să denunţe şi să faciliteze tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, condiţiile fiind reglementate cumulativ.
Din analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală reiese faptul că în urma poziţiei avute de inculpatul Ţ.I. nu s-a reuşit tragerea la răspundere penală a altor persoane, chiar dacă acest inculpat a avut o atitudine sinceră.
De altfel, acest inculpat nu s-a autodenunţat, ci a fost trimis în judecată, ca urmare a declaraţiilor făcute de inculpatul C.V. în contextul celorlalte probatorii administrate în cauză.
Cum condiţiile aplicării/reţinerii dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt cumulative şi imperative, raportat la cele reţinute, se apreciază că, în mod greşit, s-au aplicat beneficiile acestei reglementări inculpatului Ţ.I.
În aceste condiţii doar inculpatului C.V. i s-au reţinut, în mod corect, dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Faţă de această împrejurare, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa în parte atât decizia, cât şi sentinţa, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 reţinute în favoarea inculpatului Ţ.I.
Referitor la motivele de recurs formulate de parchet vizând netemeinicia pedepselor aplicate inculpaţilor Ţ.I. şi C.V., sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare dispuse, precum şi cele vizând nereţinerea dispoziţiilor art. 64 lit. c) C. pen. pentru ambii inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate.
Corelativ, criticile formulate de inculpaţi sub acest aspect sunt întemeiate.
Potrivit art. 245 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., fapta funcţionarului care direct sau indirect pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Fapta prevăzută în alin. (1), dacă a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Din dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 rezultă că fapta de luare de mită prev. la art. 254 C. pen., dacă a fost săvârşită de o persoană care are potrivit legii atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, se sancţionează cu pedeapsa prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. privind săvârşirea infracţiunii de către un funcţionar cu atribuţii de control.
Inculpaţilor li s-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani închisoare, ţinându-se seama de faptul că aceştia au recunoscut săvârşirea infracţiunii şi nu au antecedente penale.
În considerarea textelor legale menţionate, având în vedere modalitatea concretă de săvârşire a faptelor de către inculpaţi, împrejurările comiterii acestora, persoana inculpaţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pedepsele aplicate acestora sunt prea aspre sub aspectul cuantumului stabilit.
Cât priveşte modalitatea de executare a pedepselor, cu aplicarea art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta a fost corect individualizată raportat la comportamentul inculpaţilor în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, la atitudinea de recunoaştere şi regret a faptelor comise, la situaţia familială a fiecărui inculpat, la starea de sănătate în ceea ce-l priveşte pe inculpatul Ţ., precum şi la întreaga activitate infracţională desfăşurată de inculpaţi.
Pentru aceste considerente se apreciază că nu se impune schimbarea modalităţii de executare a pedepselor în sensul suspendării acestora sub supraveghere potrivit art. 861 şi urm. C. pen., însă se impune reducerea cuantumului acestora pentru a se da eficienţă dispoziţiilor art. 52 C. pen.
Solicitarea D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj de a aplica inculpaţilor pedeapsa prev. de art. 64 lit. c) C. pen., referitoare la dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, este neîntemeiată, întrucât inculpaţii nu mai lucrează în domeniul vamal.
Inculpatul C.V. este angajat la SC T.M. SA, cu contract de muncă pe durată nedeterminată, începând cu data de 19 februarie 2007, având funcţia de Inspector de protecţia muncii, iar inculpatul Ţ.I. este pensionar pe motive de sănătate şi ca urmare niciunul dintre inculpaţi nu mai are posibilitatea de a ocupa o funcţie de natura aceleia de care s-a folosit la comiterea infracţiunii.
Mai mult, încadrarea într-o asemenea funcţie este interzisă de lege în situaţia în care hotărârea atacată rămâne definitivă, întrucât inculpaţii vor figura în cazierul judiciar cu antecedente penale.
Susţinerile inculpatului Ţ.I. referitoare la faptul că hotărârea instanţei de fond este nelegală pe considerentul că i s-a aplicat o pedeapsă de 3 ani închisoare, iar la primul ciclu procesual a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendare condiţionată, nu sunt întemeiate.
Într-adevăr, inculpatul Ţ.I. a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, însă Sentinţa penală nr. 213 din 10 aprilie 2008 a Tribunalului Maramureş a fost apelată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj şi de cei doi inculpaţi, iar prin Decizia penală nr. 122 din 25 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj s-au admis apelurile şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea clarificării stării de fapt, astfel încât nu se poate vorbi de „non reformatio in pejus” în acest caz.
Într-adevăr, D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj, după primul ciclu procesual a apelat sentinţa pronunţată de instanţa de fond, solicitând aplicarea unor pedepse mai mari, precum şi schimbarea modalităţii de executare a acestora, însă prin admiterea şi a apelurilor inculpaţilor nu înseamnă că pedepsele aplicate acestora în primul ciclu procesual au intrat în puterea lucrului judecat; sentinţa fiind desfiinţată în întregime; în acest caz nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 372 C. proc. pen. privind neagravarea situaţiei în propria cale de atac.
Considerând această critică neîntemeiată pentru aspectele arătate, reapreciind totuşi în contextul probator criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt aspre sub aspectul cuantumului stabilit, motiv pentru care va proceda la reducerea lor astfel încât să fie atins scopul preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Pentru considerentele arătate, văzând că din oficiu nu s-au ivit alte motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj şi de inculpaţii C.V. şi Ţ.I., va casa, în parte, atât decizia penală atacată, cât şi sentinţa şi, rejudecând, va dispune în sensul celor reţinute în considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj şi de inculpaţii C.V. şi Ţ.I. împotriva Deciziei penale nr. 139/A din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează în parte atât decizia penală atacată, cât şi Sentinţa penală nr. 151 din 18 martie 2010 a Tribunalului Maramureş şi, rejudecând, înlătură dispoziţiile art. 19 din O.U.G. 43/2002 reţinute în favoarea inculpatului Ţ.I.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului Ţ.I. de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului C.V., de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen. coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Menţine modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor Ţ.I. şi C.V. pe durata termenului de încercare de 4 ani pentru fiecare inculpat.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului C.V., în sumă de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu inculpatului Ţ.I., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 75 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4197/2011. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 4026/2011. Penal. Pornografia infantilă... → |
|---|
