ICCJ. Decizia nr. 107/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 107/2012
Dosar nr. 6070/1/2011
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra plângerii de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 martie 2011 petentul I.D.G. a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva intimaţilor R.F., M.D.S., S.A. şi I.M. cu motivarea că în Dosarul penal cu nr. 35/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, în care a avut calitatea de învinuit pentru comiterea unei infracţiuni de corupţie, ofiţerul de poliţie judiciară R.F. a întocmit procesul-verbal de cercetare la faţa locului din data de 17 mai 2005 în care ar fi făcut consemnări topografice mincinoase, de care a ţinut apoi cont procurorul S.A., reţinând în soluţia adoptată o stare de fapt inexactă şi prejudiciatoare. A mai susţinut că, pentru aceste motive, în anul 2006, a formulat plângere penală împotriva atât a ofiţerului de poliţie judiciară care a întocmit procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cât şi a procurorului care a soluţionat cauza. Plângerea a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică sub nr. 1234/P/2006 şi prin rezoluţia din 08 ianuarie 2007, semnată de procurorul M.D.S., a fost soluţionată prin neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fără a se pronunţa şi asupra principalului aspect al sesizării, respectiv infracţiunile prev. şi ped. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., legate de procesul-verbal de cercetare la faţa locului. A mai arătat că a atacat această ultimă soluţie cu plângere pe motiv de nelegalitate şi netemeinicie, dar procurorul-şef, I.M., a respins-o ca neîntemeiată prin rezoluţia cu nr. 811/357/2007 din 01 februarie 2007, favorizând astfel persoanele vinovate de modul defectuos în care au efectuat urmărirea penală în cauza în care a fost cercetat şi din pricina căreia a fost destituit din Poliţie.
Prin rezoluţia nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în baza art. 228 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa magistratului-procuror S.A. şi a subcomisarului de poliţie judiciară R.F., ambii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti, sub aspectul infracţiunilor prev. şi ped. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., întrucât în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale şi în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale în privinţa magistraţilor I.M., procuror-şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi M.D.S., fost procuror în cadrul secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambii sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., întrucât faptele penale, aşa cum au fost reclamate, nu există.
S-a reţinut că prin autodenunţul din 11 martie 2005, A.N.A. a sesizat organele de urmărire penală că, la acea dată, a dat cu titlu de mită suma de 30 RON agentului-şef adjunct de poliţie I.D.G. şi agentului principal de poliţie M.M., cu scopul de a nu-l sancţiona contravenţional în legătură cu transportul fără documente a unor deşeuri rezultate din dezmembrarea mai multor computere. Fapta a constituit obiect al Dosarului penal cu nr. 35/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti.
Prin rezoluţia cu acelaşi număr din 1 aprilie 2005 împotriva celor doi poliţişti a fost începută urmărirea penală sub aspectul comiterii infracţiunii prev. şi ped. de art. 254 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 din Legea nr. 78/2000. Apreciind că i s-a făcut o nedreptate, petentul I.D.G. a adresat memorii directorului general al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti - rămase fără rezultat - iar la data de 30 ianuarie 2006 a formulat la D.N.A. - Serviciul Teritorial Bucureşti plângere împotriva soluţiei adoptate în Dosarul penal nr. 35/P/2005, considerând-o netemeinică şi nelegală. Deşi tardivă, plângerea împotriva soluţiei a fost analizată pe fond şi, în final, prin ordonanţa nr. 512/II-2/2006 din 17 august 2006 a fost respinsă ca nelegală şi neîntemeiată.
Cu privire la procesul-verbal încheiat la 17 martie 2005 s-a reţinut că în Dosarul penal cu nr. 35/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, procurorul anchetator a dat dispoziţie inspectorului principal de poliţie judiciară, R.F., să verifice apărările petentului, în legătură cu identificarea unui magazin alimentar, invocat ca existent la locul comiterii faptei. În acest sens, prin procesul-verbal datat 17 martie 2005, ofiţerul de poliţie judiciară a atestat că s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că nu a fost identificat niciun magazin, cu excepţia unei farmacii. În continuare, ofiţerul a consemnat: „Având în vedere că în locul indicat nu a fost identificat niciun magazin, cu excepţia farmaciei arătate, mi-am continuat deplasarea (...), a fost identificat magazinul alimentar ce aparţine SC D. SRL. După ce am identificat persoana care a vândut în magazin în ziua de vineri, 11 septembrie 2005, în persoana numitei A.S.E., am procedat la citarea acesteia pentru audiere, în ziua de 17 martie 2005, la sediul Parchetului Naţional Anticorupţie".
Astfel, verificarea nu a avut ca punct principal cercetarea la faţa locului, ce ar fi presupus efectuarea unei schiţe, a fotografiilor judiciare, toate întocmite în prezenţa unor martori, ci identificarea magazinului alimentar SC D. SRL şi a lucrătorului comercial care a fost în serviciu în acel magazin la data comiterii faptei (11 martie 2005), spre a fi audiat în calitate de martor în apărare. Acel obiectiv a fost îndeplinit, fiind de mai mică importanţă dacă de la acel magazin până la intersecţie sunt „150-200 m", cum susţine persoana vătămată I.D.G. sau „aproximativ 800 m" cum reţine ofiţerul de poliţie judiciară în procesul-verbal de verificare a apărării.
Petentul a formulat plângere împotriva numiţilor S.A. şi R.F. şi prin rezoluţia nr. 1234/P/P2006 din 8 ianuarie 2007 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa acestora sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), pe motiv că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii.
Împotriva rezoluţiei nr. 259/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen legal, petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior şi prin rezoluţia nr. 3567/1133/II-2/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 16 mai 2011, plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.
S-a reţinut cu privire la săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, că în mod corect a fost reţinută aplicarea dispoziţiilor art. 10 lit. g) C. proc. pen., întrucât infracţiunile reţinute sunt pedepsite de lege cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi, respectiv, de la 3 luni la 3 ani, în raport de data întocmirii procesului-verbal 17 martie 2005 de către intimatul R.F., a referatului şi a ordonanţei nr. 35/P/2005 din 08 februarie 2006, acte aparţinând intimatului S.A.
Cu privire la magistraţii I.M. şi M.D.S., de asemenea, s-a constatat că în mod corect s-a reţinut de către procuror inexistenţa faptelor sesizate, întrucât actele dosarului nu au relevat indicii în sensul exercitării abuzive a atribuţiilor de serviciu de către magistraţi în contextul instrumentării Dosarului nr. 1234/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, sau al acordării unui ajutor persoanelor cercetate, în înţelesul dispoziţiilor art. 264 C. pen. Legalitatea şi temeinicia soluţiei dispuse în Dosarul nr. 1234/P/2006 au fost, de altfel, constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), aceasta nu a format obiectul plângerilor formulate de petent.
La data de 17 mai 2011, petentul I.D.G. a formulat plângere, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 37488/3/2011 şi prin sentinţa penală nr. 568 din 4 august 2011 în baza art. 42 rap. la art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., art. 29 pct. 1) lit. e) C. proc. pen., s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii formulată de petentul I.D.G., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 08 aprilie 2011, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 259/P/2011, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut faţă de conţinutul adresei nr. 267/C/2011 că i s-a comunicat petentului faptul că memoriul formulat de către acesta, prin care îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a plângerilor înregistrate sub nr. 14/C2/2011, a fost apreciat ca reprezentând o plângere împotriva ordonanţei nr. 512/II-2/2006 emise în data de 17 august 2006 de către procurorul-şef al Serviciului Teritorial Bucureşti, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii contra soluţiei de scoatere de sub urmărire penală dispusă prin ordonanţa nr. 35/P/2005 din 01 aprilie 2005 a Serviciului Teritorial Bucureşti. În consecinţă, plângerea fiind greşit îndreptată, în baza art. 2781 alin. (1)-(3) C. proc. pen., a fost trimisă pe cale administrativă Tribunalului Bucureşti, ca organ judiciar competent.
La data de 23 mai 2011, la dosar a fost primit răspunsul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bucureşti, prin care s-a comunicat faptul că la data de 19 mai 2011, Dosarul nr. 35/P/2005 a fost trimis la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, ca urmare a adresei cu nr. 34103/3/2011, pentru termenul de judecată din 26 mai 2011.
La termenul din 23 iunie 2011 acordat în dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu nr. 34103/3/2011, petentul şi-a precizat poziţia în sensul că în cauza înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu nr. 37488/3/2011, a înţeles să formuleze plângere împotriva rezoluţiei nr. 259/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, implicit, împotriva rezoluţiei 3567/1133/II-2/2011 a aceeaşi unităţi de parchet, astfel că instanţa a respins conexarea dosarului Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu nr. 37488/3/2011 la dosarul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu nr. 34103/3/2011 şi trimiterea dosarului mai întâi menţionat completului iniţial învestit.
Urmare acestor măsuri, în cauza cu nr. 37488/3/2011 înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost fixat termen la data de 04 august 2011, termen la care petentul şi-a menţinut poziţia exprimată, în sensul că obiectul plângerii sale îl reprezintă rezoluţia nr. 259/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că trei dintre persoanele cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluţia atacată aveau, la momentul la care se invocă săvârşirea faptelor, calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei, calitate pe care doi dintre ei o deţineau şi la momentul dării rezoluţiei atacate, având în vedere prev. art. 29 pct. 1) lit. e) C. proc. pen., dar şi art. 40 C. proc. pen., Tribunalul Bucureşti a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei are competenţa de a judeca în primă instanţă cauza, şi în consecinţă, faţă de disp. art. 2781 C. proc. pen., şi competenţa de a soluţiona plângerea.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 37488/3/2011 la data de 30 august 2011, cu termene de judecată la data de 16 ianuarie 2012 şi 24 ianuarie 2012.
În acelaşi timp, la data de 8 iunie 2011, petentul a formulat plângere împotriva aceleiaşi rezoluţii, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 46723/3/2011, şi prin sentinţa penală nr. 595 din 11 iulie 2011, în baza art. 42 C. proc. pen., a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe petentul I.D.G. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin rezoluţiile atacate, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire şi la un magistrat, procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că în conformitate cu art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc. pen., competenţa soluţionării cauzei aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 22 iulie 2011, sub nr. 6070/1/2011, cu termene de judecată la 18 octombrie 2011 şi 24 ianuarie 2012.
La termenul din 24 ianuarie 2012, în baza art. 32-34 C. proc. pen., Înalta Curte a dispus reunirea Dosarul nr. 37488/3/2011 la Dosarul nr. 6070/1/2011, constatând că obiectul ambelor dosare îl constituie plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluţiei nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, privindu-i pe aceiaşi intimaţi S.A., R.F., I.M. şi M.D.S.
Petentul a solicitat, în esenţă, admiterea plângerii şi trimiterea cauzei la parchet, arătând că plângerea a rămas nesoluţionată şi era necesar să fie ataşate dosarele la care a făcut referire în plângerea formulată. De asemenea, a susţinut că se impune audierea sa, audierea intimaţilor şi a martorilor A.S., R.V.M. si P.M., depunerea de înscrisuri şi alte acte care au fost păstrate în secret.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse să facă plângere împotriva acestora, ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal.
În concepţia legiuitorului poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dispusă se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petentul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Se constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţii S.A. şi R.F., sub aspectul infracţiunilor prev. şi ped. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 291 C. pen., dispusă în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., întrucât în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale şi neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii I.M. şi M.D.S. în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., ambii sub aspectul infracţiunilor prev. şi ped. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 264 C. pen., întrucât faptele penale, aşa cum au fost reclamate, nu există, este legală şi temeinică.
De altfel, Înalta Curte constată că petentul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate şi nu a făcut referire la aspecte concrete, ce ţin de elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate, fiind simple afirmaţii lipsite de orice fundament real.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum lucrătorul de poliţie şi procurorii au acţionat cu prilejul desfăşurării anchetei, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală a intimaţilor, atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către parchet a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.
Referitor la infracţiunile de fals şi uz de fals reclamate prev. şi de art. 289 şi art. 291 C. pen., în ceea ce îi priveşte pe intimaţii S.A. şi R.F., în mod corect s-a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie având în vedere că procesul-verbal a fost întocmit de către numitul R.F. la data de 17 martie 2005, şi faţă de dispoziţiile art. 122 lit. d) C. pen. a intervenit prescripţia răspunderii penale la data de 17 martie 2010, faţă de limitele de pedeapsă prevăzute art. 289 (6 luni-5 ani), art. 291 (3 luni-3 ani) şi faţă de disp. art. 13 alin. (1) C. proc. pen.
Referitor la infracţiunile prev. de art. 264 şi art. 246 reclamate, privindu-i pe intimaţii I.M. şi M.D.S., susţinerile petentului nu se confirmă şi nu există date sau indicii că intimaţii cu prilejul desfăşurării anchetei, ar fi săvârşit vreuna din infracţiunile reclamate, respectiv art. 246, art. 264 C. pen., astfel, Înalta Curte constată că rezoluţia atacată este legală şi temeinică.
Îndeplinirea de către intimaţi a atribuţiilor de serviciu, în lipsa unor elemente de natură a le pune la îndoială buna credinţă nu poate constitui temei pentru începerea urmăririi penale, aceasta fiind condiţionată de existenţa unor temeiuri suficiente, care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârşirea unei infracţiuni.
De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei, în acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 a prevăzut „Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă."
Împrejurarea că intimaţii au dat o soluţii ce au fost defavorabile petentului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 264 C. pen.
Înalta Curte constată că în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petentului şi nu există infracţiunile reclamate.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie a emis o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluţiei nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E:
Reuneşte Dosarul nr. 37488/3/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la Dosarul nr. 6070/1/2011 al aceleiaşi instanţe.
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul I.D.G. împotriva rezoluţiei nr. 259/P/2011 din 8 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Obligă petentul să plătească suma de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 994/2012. Penal. Contestaţie la executare... → |
|---|
