ICCJ. Decizia nr. 1321/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1321/2012
Dosar nr. 1421/87/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra recursurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 23 din 22 februarie 2011, Tribunalul Teleorman - Secţia Penală i-a condamnat pe inculpaţii O.F. şi O.I.C. la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., cu executare în regim de detenţie şi la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen., deducând prevenţia de la 29 iulie 2009 la 09 octombrie 2009.
În baza art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998, art. 999, art. 1003 C. civ. inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, la plata sumelor de 4.732,58 lei plus dobânda legală către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria şi 10.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă P.M.
În baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpaţi autoturismele.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul O.F. locuia împreună cu familia, soţia (martora O.G.L.) şi fiii săi (inculpatul O.I.C. şi martorul O.M.V.) la cantonul de apărare împotriva inundaţiilor din comuna Seaca, unde era angajat ca agent hidro, fiind cunoscut ca o fire agresivă pe fondul consumului de alcool şi având conflicte cu diferiţi consăteni, cărora le interzicea să circule pe digul de protecţie.
La data de 7 iunie 2009, în jurul orelor 23,00 - 23,30, inculpatul O.F., care se deplasa cu autoturismul proprietate, a observat-o pe partea vătămată P.M. cu oile la păşunat, în apropierea digului de protecţie, iar la intrarea în comună s-a întâlnit cu fiul său, inculpatul O.I.C., aflat la volanul autoturismului, cei doi hotărând să se meargă la locul unde se afla partea vătămată.
Ajuns pe miriştea unde era partea vătămată, inculpatul O.F., conducând autoturismul, a ameninţat-o cu moartea, motiv pentru care P.M. a luat-o la fugă fiind prins din urmă de inculpat a fost lovit cu maşina, suferind o fractură la gamba piciorului stâng şi căzând la pământ, moment în care la îndemnul tatălui său, inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste acesta, care de teamă, şi-a acoperit capul cu mâna şi s-a lipit de sol într-un loc unde era o denivelare, fiindu-i cauzat un traumatism cranio cerebral şi un hematom periorbitar stâng.
Acţiunile celor doi inculpaţii au fost văzute de martora P.M., concubina victimei şi de martorul O.N., iar faptul că la volanul autoturismelor, în noapte incidentului, s-au aflat inculpaţii a fost confirmat de martorii M.D.C., M.A. şi M.R.L. şi inculpatul O.I.
Ulterior lovirii părţii vătămate, martora P.M. l-a contacta telefonic pe martorul C.N., proprietarul animalelor, relatându-i cele întâmplate, iar la insistenţele acestuia s-au deplasat la faţa locului martorii M.I.S., U.M. şi V.S.D., cărora P.M. le-a spus că a fost lovit de maşinile conduse de inculpaţii O.I.C. şi O.F.
Lovirea părţii vătămate de autoturismele conduse de cei doi inculpaţi a rezultat şi din depoziţia martorului G.I., care, aflat în apropierea locului faptei, a auzit un ţipăt şi o persoană spunând „m-a omorât", iar ulterior deplasându-se la locul incidentului s-a întâlnit cu martora P.M., care i-a povestit ce s-a întâmplat.
Concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară au stabilit că hainele purtate de victimă la momentul incidentului prezentau urme de contact cu obiecte metalice ruginite şi urme de lubrifiant, apariţia acestora putând fi determinată de contactul cu partea inferioară a autoturismelor implicate (planşee ruginite, eşapament ruginit, pierderi de lubrifiant la motor şi cutia de viteze).
Potrivit adresei nr. 1730 din 3 august 2009 a Primăriei comunei Seaca rezultată că suprafaţa de teren unde a avut loc incidentul se află în inventarul Agenţiei Domeniilor Statului, fiind administrată de SC „I." SA., motiv pentru care s-a constatat că nu se poate înlătura agravanta săvârşirii faptei în public, în condiţiile în care de faţă au fost prezenţi martorii P.M. şi O.N.
Având în vedere modul în care au acţionat inculpaţii, obiectele folosite (autoturisme), apte să producă urmări letale, lovirea repetată a victimei, zonele anatomice vizate şi leziunile constatate (traumatism cranio cerebral, hematom periorbitar stâng, fractură cominutivă 1/3 media ambele oase gamba stângă) s-a constatat că activitatea infracţională nu se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 182 C. pen., ci celei de tentativă la omor calificat, nerealizarea rezultatului letal datorându-se unor elemente independente de voinţa inculpaţilor.
S-a apreciat că infracţiunea a fost comisă în coautorat, întrucât inculpaţii au acţionat împreună, lovind victima fiecare cu autoturismele, activitatea acestora fiind indivizibilă şi având ca scop realizarea rezultatului letal.
Din probele administrate în cauză a rezultat în mod neechivoc că O.I.C. s-a aflat împreună cu tatăl său în seara incidentului la locul faptei, lovind pe partea vătămată cu autoturismul condus.
În drept, tribunalul a apreciat că faptele comise de inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social ridicat al faptelor, împrejurările în care s-au comis (preexistenta unor conflicte mai vechi între inculpatul O.F. şi partea vătămată), circumstanţele personale ale inculpaţilor, care deşi nu au recunoscut faptele, nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, împrejurare care a impus condamnarea la pedepse orientate sub minimul special prevăzut de lege, cu executare însă în regim de detenţie dată fiind gravitatea faptelor şi poziţia oscilantă, din timpul procesului penal.
În raport de faptele comise s-a apreciat că inculpaţii sunt nedemni a exercita drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a şi b) C. pen.
Pe latura civilă s-a constatat că părţii vătămate i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial, constând în suferinţa produsă de faptele inculpaţilor, şi imposibilitatea acesteia de a se deplasa o perioadă îndelungată de timp şi de a munci ca îngrijitor de animale, motiv pentru care inculpaţii au fost obligaţi în solidar la plata de daune morale în cuantum de 10.000, dar şi la achitarea cheltuielilor de spitalizare aferente însănătoşirii victimei.
Având în vedere că la săvârşirea activităţii infracţionale inculpaţii s-au folosit de autoturismele proprietate s-a dispus confiscarea acestora.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi inculpaţii O.I.C. şi O.F.
Parchetul a invocat omisiunea stabilirii duratei pedepsei complementare aplicate inculpaţilor, obligarea în solidar a acestora la plata cheltuielilor judiciare, greşita individualizare a pedepselor aplicate care sunt prea blânde în raport de pericolul social ridicat al faptelor, natura şi circumstanţele de comitere, urmările produse şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor.
Inculpatului O.F. a criticat încadrarea juridică a faptei, întrucât activitatea sa se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Inculpatul O.I.C. a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât din economia probelor nu rezultă că a participat la incident.
Prin decizia penală nr. 289/A din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Ii-a Penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, a desfiinţat, în parte, hotărârea atacată şi rejudecând, i-a condamnat pe inculpaţi la câte o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., cu executare în regim de detenţie şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Ii-a şi b) C. pen.,după executarea pedepsei principale, obligându-i la plata a câte 500 lei către partea vătămată P.M., reprezentând cheltuieli judiciare făcute de aceasta, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale şi a respins ca nefondate apelurile inculpaţilor O.F. şi O.I.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că în mod corect a stabilit prima instanţă situaţia de fapt pe baza materialului probator administrat care a fost judicios analizat, rezultând indubitabil că, la data de 07 iunie 2009, în jurul orei 23,30, inculpaţii au lovit-o pe partea vătămată, fiecare cu autoturismele pe care Ie conduceau, cu intenţia de a o ucide, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 90 - 100 zile de îngrijiri medicale.
Împrejurarea că partea vătămată P.M. a fost lovită şi de autoturismul condus de inculpatul O.I.C., acţiunea acestuia fiind conjugată cu cea a inculpatului O.F., în vederea rezultatului urmărit, s-a constatat că este probată cu declaraţiile martorilor P.M. şi O.N., prezenţi la locul producerii faptei, ce se coroborează cu cele ale părţii vătămate, cu rapoartele de expertiză medico - legală şi tehnică judiciară, precum şi cu depoziţiile martorilor G.I., M.I.S., U.M. şi V.S.D.
S-a apreciat că tribunalul justificat a înlăturat declaraţiile inculpaţilor şi cele ale martorului M.D.C., acestuia din urmă fiindu-i testată sinceritatea, iar conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 12 noiembrie 2009, la întrebările relevante ale cauzei au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat.
Sub aspectul laturii subiective, inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, prevăzând rezultatul faptelor, urmărind producerea lor, având în vedere modul în care au realizat activitatea infracţională (lovirea repetată a victimei cu autoturismele), intensitatea loviturilor, leziunile suferite de partea vătămată, astfel că în mod corect s-a respins cererea inculpatului O.F. de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că faptele au fost săvârşite în public, în raport de dispoziţiile art. 152 lit. c) C. pen., modalitatea şi împrejurările în care au acţionat inculpaţii denotă că au intenţionat ca acţiunile lor să fie auzite şi văzute, de faţă fiind martorii P.M. şi O.N.
Hotărârea instanţei de fond s-a considerat că este nelegală întrucât nu s-a stabilit durata pedepselor complementare aplicate inculpaţilor şi nu s-a individualizat cuantumul cheltuielilor judiciare ce reveneau să fie plătite de fiecare inculpat în parte.
S-a apreciat ca fiind greşită reţinerea beneficiul circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., în raport de pericolul social ridicat al infracţiunilor, natura şi împrejurările în care au fost comise, urmările produse şi datele ce caracterizează persoana inculpaţilor, care deşi nu au antecedente penale au manifestat un comportament violent şi în alte daţi faţă de persoanele care păşunau animalele în apropierea digului, iar pe parcursul procesului au avut poziţii nesincere, oscilante.
Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen, recurs inculpaţii O.I.C. şi O.F.
Inculpatul O.I.C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a solicitat achitarea întrucât probele administrate în cauză îi dovedesc nevinovăţia sub aspectul infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Inculpatul O.F. a criticat greşita încadrare juridică dată faptei, arătând că din probele administrate rezultă că activitatea sa infracţională se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă, precum şi caracterul sever al pedepsei care nu reflectă circumstanţele atenuante favorabile care caracterizează propria sa persoană.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare invocate şi prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 18 şi 14 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte apreciază că recursurile inculpaţilor O.I.C. şi O.F. ca nefondate, pentru următoarele considerent:
Atât infracţiunea de omor cât şi cea de vătămare corporală gravă se comit numai cu intenţie directă sau indirectă, circumscrierea acţiuni de lovire conţinutului constitutiv al uneia dintre cele două infracţiuni făcându-se în raport de poziţia psihică a făptuitorului.
La stabilirea intenţiei cu care se acţionează trebuie avute în vedere, între altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de violenţă, numărul şi intensitatea acestora, raporturile dintre infractor şi victimă, precum şi atitudinea infractorului după comiterea faptei.
În speţă, în raport de împrejurările comiterii infracţiunii, înalta Curte constată că inculpatul O.F. a acţionat cu intenţia de a o ucide pe partea vătămată P.M., acesta având reprezentarea rezultatului faptei sale şi care a fost evitat numai datorită unui element independent de voinţa sa, respectiv denivelările suprafeţei de teren.
Astfel, inculpatul O.F. nemulţumit de faptul că partea vătămate ieşise cu turma de oi la păşunat pe un teren ce se afla în apropierea digului de protecţie, a urmărit-o şi a lovit-o cu autoturismul, provocându-i o fractură la gamba piciorului stâng, după care l-a îndemnat pe fiul său, inculpatul O.I.C. care se afla la volanul altei maşini să treacă peste victimă care căzuse la pământ, cauzându-i astfel un traumatism cranio cerebral şi un hematom periorbitar stâng.
Împrejurarea că leziunile produse prin activitatea infracţională, deşi au necesitat pentru vindecare un număr de 90 - 100 zile de îngrijiri medicale, nu au pus în pericol viaţa părţii vătămate P.M. nu prezintă relevanţă pentru încadrarea juridică a faptei, intenţia de a ucide fiind determinată de folosirea unui obiect apt să producă rezultatul letal şi anume un autoturism, iar pe de altă parte de zona lovită, respectiv a feţei, a capului şi a corpului şi intensitatea loviturilor aplicate.
În plus, modul în care au acţionat inculpaţii, tată şi fiu, prin desfăşurarea unor activităţi materiale concordante, aflate într-o unitate indivizibilă, fiecare contribuind nemijlocit la săvârşirea infracţiunii face dovada existenţei participaţiei în forma coautoratului.
Chiar dacă doar inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste partea vătămată, înalta Curte constată ca fiind indispensabilă comiterii infracţiunii de tentativă la omor activitatea inculpatului O.F. de punere a părţii vătămate în imposibilitate de a se apăra, împrejurare care dovedeşte dincolo de orice dubiu că sub aspect subiectiv acest inculpat a urmărit să ucidă victima şi a acţionat nemijlocit pentru realizarea rezultatului letal.
Pe de altă parte, reţinerea agravantei săvârşirii faptei în loc public este corectă, deşi locul unde s-a derulat incidentul făcea parte din domeniu privată, întrucât în momentul în care partea vătămată a fost lovită au fost faţă de mai mult de două persoane, pe lângă subiecţii activi şi pasivi ai infracţiunii, respectiv martorii P.M., concubina victimei, O.N. şi M.D.C.
În aceste condiţii, inculpatul O.F. a avut reprezentarea rezultatului acţiunii sale, ceea ce pe plan subiectiv caracterizează activitatea sa infracţională ca o tentativă la omor calificat, dat fiind şi locul accesibil publicului şi nu ca infracţiune de vătămare corporală gravă.
Aşadar, înalta Curte apreciază că nu este fondată critica inculpatului O.F. privind greşita încadrare juridică a faptei reţinute în sarcina acestuia, împrejurare care face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., la speţa de faţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul O.I.C., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în scris şi în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestuia că nu a săvârşit infracţiunea de tentativă la omor calificat.
Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal şi însuşite de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti - declaraţiile părţii vătămate P.M. care a susţinut că inculpatul O.I.C. a trecut cu autoturismul peste el, confirmate de susţinerile martorilor M.I.S., U.M. şi V.S.D. cărora victima le-a povestit imediat după incident că a fost lovit de maşinile conduse de cei doi inculpaţi, ce se coroborează cu depoziţiile martorilor oculari P.M. şi O.N. care au văzut când inculpatul O.I.C. a călcat partea vătămată cu autoturismul P.M., precum şi cu concluziile raportului de constatare medico-legal potrivit cărora leziunile suferite de victimă s-au putut produce prin lovire cu corp dur, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăţia inculpatului O.I.C., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că autorul infracţiunii este o altă persoană în scopul sustragerii de la răspunderea penală.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că infracţiunea de omor pentru care a fost condamnat a fost comisă de un vecin, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a proporţionalizat în mod corect pedeapsa aplicată inculpatului O.F. pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat, luând în considerarea toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
La stabilirea cuantumului pedepsei s-a ţinut seama, cu precădere, de natura şi importanţa valorilor sociale ocrotite de lege (integritatea corporală şi viaţa persoanei) şi puse în pericol prin acţiunea ilicită, caracterul şi gravitatea faptei şi a urmărilor care s-ar fi putut produce (lovirea şi călcarea părţii vătămate cu autoturismul, obiect vulnerant apt să producă moartea acesteia, în zone vitale ale corpului), limitele de pedeapsă stabilite de lege, precum şi caracterul agresiv al acestuia cu membrii comunităţii, fără să se acorde o eficienţă sporită celorlalte circumstanţelor personale favorabile inculpatului O.F., respectiv lipsa antecedentelor penale şi vârsta, care au fost însă valorificate în operaţiunea de individualizare judiciară a tratamentului sancţionator, fiind reflectate într-o pedeapsă aproape egală cu minimul special prevăzut de lege.
De altfel, înlăturarea în apel a dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. se justifică, în opinia, înaltei Curţii în raport de gravitatea faptei, lipsa antecedentelor penale nereprezentând un element suficient pentru coborârea pedepsei sub limita specială prevăzută de lege.
Ca atare, toate aceste consideraţi exclud aplicare unei pedepse mai blânde, întrucât tratamentul sancţionator pe lângă rolul de constrângere, are şi o finalitate de exemplaritate, iar felul şi modalitatea de executare trebuie individualizate în aşa fel încât să convingă inculpatul O.F. de necesitate respectării legii şi a evitării în viitor a comiteri altor fapte penale.
În consecinţă, faţă de toate aceste considerente, înalta Curte apreciază că se impune menţinerea cuantumului pedepsei de 8 ani închisoare, întrucât numai o asemenea sancţiune penală este în măsură să asigure reeducarea inculpatului O.F. şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17, 18 şi 14 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi O.I.C. şi O.F.
Având în vedere că recurenţii inculpaţi sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi O.I.C. şi O.F. împotriva deciziei penale nr. 289/A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 575 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1322/2012. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 1320/2012. Penal → |
|---|
