ICCJ. Decizia nr. 1322/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1322/2012
Dosar nr. 26483/3/2010
Şedinţa publică din 26 aprilie 2012
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 291/A din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 26483/3/2010 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi apelanta-parte civilă M.F.M. împotriva Sentinţei penale nr. 213 din 21 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
A fost respins, ca tardiv, apelul declarat de apelanta-parte civilă M.M. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.
A fost obligată fiecare parte civilă la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 213 din 21 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 26483/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus următoarele:
În temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptei inculpatului C.N. din art. 183 C. pen. în art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
În temeiul art. 183 C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. a), c) C. pen. cu aplic. art. 76 lit. b) C. pen, a fost condamnat inculpatul C.N., la o pedeapsă de 4 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen, pedeapsă accesorie pe durata executării pedepsei închisorii.
În temeiul art. 861 alin. (1) C. pen. şi art. 862 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare, pe un termen de încercare de 9 ani.
În temeiul dispoziţiilor art. 863 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de încercare, inculpatul s-a supus următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte în ultima zi a fiecărei luni la judecătorul desemnat cu supravegherea;
b) să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţa.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În temeiul dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen. comb. cu art. 14 C. proc. pen. în referire la art. 998 şi urm. C. civ. a fost admisă în parte acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul C.N. la plata următoarelor sume: 1.479,44 RON despăgubiri materiale către partea civilă M.M., 20.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii către partea civilă M.M., cu titlu de daune morale, 20.000 euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii către partea civilă M.F.M., cu titlu de daune morale, 2.077,83 RON cu dobândă legală aferentă acesteia de la data de 22 august 2009 până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon.
A fost obligat inculpatul C.N. la plata unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 134 RON către partea civilă minoră M.F.M. de la data de 22 august 2009 şi până la majorat, respectiv până la data de 05 noiembrie 2012.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 16 august 2009, în jurul orelor 22:00, inculpatul C.N. a sosit la şantierul de construcţii situat în Bucureşti, sectorul 2, de la locuinţa sa din comuna Făcăieni, judeţul Ialomiţa. În incinta şantierului erau amenajate barăci, unde muncitorii locuiau temporar pe timpul lucrărilor de construcţii. Într-o astfel de baracă locuia şi inculpatul C.N. (ce lucra ca muncitor necalificat la SC D.C. SRL) împreună cu martorul B.D. De menţionat că paza şantierului era asigurată de firma SC D.P.G.A. SRL Bucureşti, unde victima M.C. era angajată ca agent de pază.
Revenind la cele întâmplate la data de 16 august 2009, inculpatul C.N. ajungând în incinta şantierului, s-a întâlnit cu victima M.C. (în vârstă de 41 de ani) ce se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi care a început să-i aducă reproşuri inculpatului legate de faptul că ajunsese prea târziu, spunându-i să plece şi să revină a doua zi. Inculpatul, fără să-i dea atenţie, a intrat în baraca sa unde se afla şi martorul B.D., fiind urmat de victimă. Atunci inculpatul a scos-o pe victimă din baracă, însă aceasta din urmă l-a lovit pe inculpat cu pumnul la nivelul feţei. Atunci, C.N., la rândul său i-a dat victimei trei palme peste faţă, iar aceasta fiind sub influenţa băuturilor alcoolice s-a dezechilibrat, a căzut şi s-a lovit cu capul mai întâi de tocul uşii şi apoi de pavajul din beton. A fost ajutată să se ridice de inculpat, iar a doua zi de dimineaţă, în jurul orelor 6:30 când s-au întâlnit, inculpatul C.N. i-a propus victimei să meargă la poliţie unde să relateze cele întâmplate. Victima a refuzat şi a plecat acasă. Ajuns acasă, M.C. a început să se simtă din ce în ce mai rău, acuzând dureri de cap, ameţeli, astfel că a fost transportat de urgenţă la spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Pantelimon. A fost internat în perioada 18 august 2009 - 22 august 2009, suferind şi o intervenţie chirurgicală, însă la data de 22 august 2009 a decedat.
Potrivit Raportului medico-legal de necropsie din 25 ianuarie 2010 al Institutului Naţional de Medicină Legală a rezultat faptul că moartea victimei M.C. a fost violentă, producându-se prin hemoragie meningo-cerebrală, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral cu hematom subdural acut (evacuat neurochirurgical la data de 18 august 2009), în cadrul unui politraumatism în care s-au mai constatat leziuni traumatice elementare.
S-a stabilit că leziunile traumatice constatate necroptic s-au putut produce prin lovire cu corp dur, urmată de cădere şi lovire de plan dur, poziţia victimă-agresor cea mai probabilă fiind faţă în faţă.
Între leziunile traumatice cranio-cerebrale, tanato-generatoare şi deces există legătură de cauzalitate directă, condiţionată de fondul patologic preexistent (steatoză hepatică).
Situaţia de fapt reţinută de instanţă a fost stabilită din coroborarea depoziţiilor martorului prezent la incidentul petrecut la data de 16 august 2009 (date atât în cursul urmăririi penale, cât şi al cercetării judecătoreşti), cu concluziile raportului medico-legal de necropsie, procesului-verbal de cercetare la faţa locului, planşelor foto depuse la dosarul cauzei, inclusiv cu depoziţiile inculpatului date în cursul urmăririi penale.
În drept, instanţa de fond a reţinut că fapta săvârşită de inculpatul C.N. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. întrucât, sub aspect obiectiv, a existat o acţiune intenţionată de lovire a victimei, urmarea mai gravă produsă (şi anume moartea victimei) fiindu-i imputabilă inculpatului pe baza culpei, întrucât nu a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Totodată, instanţa de fond a reţinut incidenţa circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., deoarece din probele administrate în cauză, a rezultat că victima a manifestat o comportare agresivă, lovind prima inculpatul cu pumnul la nivel feţei, după ce iniţial îi adusese reproşuri legate de faptul că ajunsese prea târziu pe şantier, deşi nu avea nicio competenţă în acest sens, spunându-i să plece şi să revină a doua zi. Cu toate că inculpatul l-a ignorat, victima l-a urmat, fiind cea care a declanşat incidentul. Toate aceste împrejurări au fost de natură să pricinuiască inculpatului o stare de puternică tulburare sau emoţie, sub stăpânirea căreia a comis infracţiunea.
La individualizarea pedepsei aplicate, instanţa a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei, împrejurările comiterii acesteia, dar şi incidenţa circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 lit. a), c) C. pen., respectiv conduita bună avută de inculpat anterior comiterii faptei, atitudinea procesuală sinceră, lipsa antecedentelor penale, situaţia familială şi profesională a inculpatului, dar şi disponibilitatea acestuia de a achita despăgubirile civile în măsura posibilităţilor sale financiare.
Pe latură civilă, în ceea ce priveşte despăgubirile materiale, au fost probate prin înscrisurile depuse la dosar, în cuantum de 1.972,52 RON. Însă, aşa cum mai sus s-a arătat victima este cea care l-a provocat pe inculpat, lovindu-l, fiind cea care a declanşat incidentul, inculpatul acţionând într-o stare de tulburare. Rezultă astfel că şi victima are o culpă ce diminuează, în mod corespunzător, culpa inculpatului. Având în vedere situaţia, de fapt, aşa cum a fost reţinută, Tribunalul a apreciat că victima nu are însă o culpă determinantă, deoarece urmările grave s-au datorat inculpatului, care avea posibilitatea de a le evita. De aceea s-a apreciat că victimei îi revine o culpă de 1/4, iar inculpatului o culpă de 3/4. În consecinţă, Tribunalul a avut în vedere această culpă concurentă cu ocazia soluţionării acţiunilor civile exercitate de părţile civile, cuantumul despăgubirilor la care va fi obligat inculpatul urmând a fi diminuat corespunzător culpei concurente.
Drept urmare, Tribunalul în temeiul dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen. comb cu art. 14 C. proc. pen. în ref. la art. 998 şi urm. C. civ., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.479,44 RON cu titlu de daune materiale, către partea civilă M.M.
De asemenea, se impunea obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare către copilul mior al victimei până la majoratul acesteia, ce are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorei M.F.M. prin lipsirea acesteia de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lui. Prestaţia bănească lunară este datorată de la data 22 august 2009 când a survenit decesul victimei pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de minor, paguba devenind efectivă de la acea dată. În ceea ce priveşte cuantumul, este în sumă de 134 RON, avându-se în vedere că din relaţiile comunicate de SC D.P.G.A. SRL, unde victima M.C. a lucrat ca agent de pază în perioada mai 2009 - august 2009 venitul mediu obţinut de aceasta este de 536 RON, iar 1/4 din această sumă, cât se cuvine minorului reprezintă 134 RON.
În consecinţă, Tribunalul a dispus obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 134 RON către partea civilă M.F.M. de la data de 22 august 2009 şi până la majorat, respectiv până la data de 05 noiembrie 2012.
În privinţa daunelor morale, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale, fapta săvârşită de inculpat cauzând părţilor civile un prejudiciu moral afectiv complex, pentru a cărui reparare se impune acordarea unei sume de bani rezonabile, de natură a constitui o reparaţie echitabilă.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi părţile civile M.M. şi M.F.M., care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor scrise de apel, Ministerul Public a susţinut, sub un prim aspect, că omisiunea instituirii sechestrului asigurător afectează legalitatea hotărârii atacate, deoarece o astfel de măsură este obligatorie în cauză, având în vedere prevederile art. 163 alin. (6) lit. b) C. proc. pen.
Un al doilea motiv de apel a vizat greşita reţinere a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. a), c) C. pen., ce au condus la aplicarea unei pedepse disproporţionate faţă de gradul de pericol social al faptei şi de persoana inculpatului. Analizându-se pe larg declaraţiile succesive ale inculpatului şi ale martorului B.D., s-a apreciat că nu s-a probat comiterea de către inculpat a faptei pe fondul unei puternice stări de emoţie generate de acţiunile victimei, starea de ebrietate a acesteia din urmă fiind o simplă alegaţie.
Ministerul Public a apreciat, de asemenea, că nu se justifică reţinerea incidenţei circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., având în vedere maniera de comitere a infracţiunii şi atitudinea ulterioară a inculpatului, respectiv conduita procesuală a acestuia (care a încercat să denatureze adevărul) şi disponibilitatea sa condiţionată de a achita despăgubiri părţilor civile.
În cursul dezbaterilor orale, nu a mai fost susţinut motivul de apel referitor la greşita reţinere a circumstanţei provocării, solicitându-se reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare din perspectiva celorlalte critici.
Apelantele-părţi civile M.M. şi M.F.M. au criticat, sub un prim aspect, lipsa de temeinicie a situaţiei de fapt reţinute prin hotărârea apelată, apreciind că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile scuzei provocării. În acest sens, părţile civile au arătat că pretinsul comportament agresiv al victimei rezultă exclusiv din declaraţiile inculpatului, iar nu din alte probe obiective, care să ateste eventualele urme lăsate pe chipul acestuia de pumnul ce i-ar fi fost aplicat de victimă în zona feţei.
Pe de altă parte, părţile civile au apreciat că reproşurile adresate de către victimă inculpatului, ca urmare a ajungerii cu întârziere la locul de muncă, nu constituie atingeri grave ale demnităţii intimatului şi nu justificau infracţiunea gravă comisă. În consecinţă, părţile civile au solicitat înlăturarea scuzei provocării şi aplicarea unei pedepse maxime, cu executare în regim de detenţie.
Totodată, apelantele-părţi civile au solicitat acordarea danelor morale în cuantumul solicitat, arătând că, la evaluarea prejudiciului, trebuie avute în vedere următoarele împrejurări: faptul că victima era singurul întreţinător al familiei, locuind cu toţii în imobilul proprietatea tatălui victimei care, după decesul fiului, a solicitat celor doi succesori să părăsească locuinţa; împrejurarea că fiica victimei este minoră şi a rămas lipsită de afecţiunea şi de sprijinul tatălui la vârsta delicată de 16 ani; lipsa posibilităţilor materiale ale familiei de a asigura minorei consiliere de specialitate pentru a o ajuta să depăşească acest eveniment tragic ori condiţiile necesare unui trai decent.
În vederea soluţionării cauzei, Curtea a solicitat Primăriei Vlădeni, jud. Ialomiţa, relaţii cu privire la bunurile impozabile aparţinând inculpatului C.N., răspunsul acestei instituţii fiind comunicat instanţei la data de 23 septembrie 2011.
Totodată, a fost administrată proba cu înscrisuri pentru a se stabili cu exactitate data declarării apelului de către partea civilă M.M.
Examinând actele dosarului şi sentinţa apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu disp. art. 371 C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul părţii civile M.M., a constatat că acesta a fost declarat tardiv, cu depăşirea termenului procedural de decădere prevăzut de dispoziţiile art. 363 C. proc. pen.
Conform alin. (1) şi (3) ale textului de lege menţionat, termenul de declarare a apelului este de 10 zile iar, pentru partea care a fost prezentă la dezbateri, termenul curge de la data pronunţării hotărârii.
În cauza de faţă, partea civilă M.M. a fost prezentă în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011, când au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, astfel încât pentru această parte termenul de declarare a apelului a început să curgă de la data pronunţării sentinţei, respectiv 21 februarie 2011.
Modul de calcul al termenului de apel este cel prevăzut de art. 186 alin. (1), (2) C. proc. pen., respectiv pe zile libere, fără a se lua în calcul nici ziua de la care a început să curgă termenul şi nici ziua în care acesta se împlineşte. Prin urmare, raportându-se la modalitatea legală de calcul a termenului de apel, Curtea a constatat că ultima zi în care partea civilă putea exercita calea de atac era 04 martie 2011, zi lucrătoare, context în care declararea căii de atac la data de 05 martie 2011 apare ca fiind tardivă.
Împrejurarea că, în cauză, instanţa de fond a amânat succesiv pronunţarea nu are nicio relevanţă asupra tardivităţii apelului, deoarece dispoziţiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen. sunt neechivoce, ele stabilind că prezenţa părţii la dezbateri face ca termenul să curgă de la pronunţare, indiferent dacă pronunţarea a avut loc la aceeaşi dată ori la un moment ulterior, ca o consecinţă a amânării pronunţării.
Or, normele de procedură penală sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât, în situaţia nerespectării unui termen procedural, ele reclamă aplicarea dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la decăderea părţii din exerciţiul dreptului la apel şi nulitatea actului făcut peste termen.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat tardivitatea apelului declarat de partea civilă M.M., urmând a dispune, conform dispoziţiilor art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., respingerea acestuia ca atare.
Cu privire la apelurile Ministerului Public şi părţii civile M.F.M., Curtea a constatat că ele sunt nefondate, instanţa de fond evaluând, în mod just, toate probele existente în cauză şi reţinând o situaţie de fapt concordantă sub toate aspectele împrejurărilor ce rezultă din probatoriul existent.
Reevaluând întregul probatoriu, Curtea a constatat, la rândul său, că atât exercitarea de către inculpatul C.N. a unor acte de lovire a victimei M.C. în zona feţei, cât şi desfăşurarea acestor agresiuni pe fondul unei stări de tulburare pricinuită inculpatului de conduita provocatorie a victimei sunt dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Din coroborarea declaraţiilor martorului ocular B.D. şi ale intimatului-inculpat C.N. rezultă că, la data de 16 august 2009, în jurul orelor 22.00, între inculpatul angajat ca muncitor necalificat pe şantierul situat în Bucureşti, sector 2 şi victima M.C., angajat ca agent de pază, a avut loc un conflict spontan, determinat de reproşul victimei că inculpatul ar fi ajuns prea târziu la locul de muncă. În acest context, M.C. l-a urmat pe intimatul-inculpat în baraca în care acesta din urmă locuia, fapt ce l-a determinat pe C.N. să îi solicite să plece şi să îl împingă spre ieşire.
Aflându-se în dreptul uşii, victima i-a aplicat inculpatului o lovitură în zona feţei, context în care C.N. a aplicat, la rândul său, trei lovituri victimei tot în zona feţei. Pe fondul acestor acte de agresiune, dar şi al stării de ebrietate în care se afla, M.C. s-a dezechilibrat şi a căzut la pământ, pe partea lateral dreapta, lovindu-se în zona capului de tocul uşii şi apoi de pavajul din beton din faţa uşii de acces.
La data de 18 august 2009, ca urmare a alterării stării sale de sănătate, victima a fost transportată la Spitalul de Urgenţă "Sf. Pantelimon Bucureşti", unde a decedat la data de 22 august 2009.
Raportul medico-legal de necropsie a stabilit drept cauză a decesului hemoragia meningo-cerebrală, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral cu hematom subdural acut, produs prin lovire cu corp dur, urmată de cădere şi lovire de plan dur. Acelaşi mijloc de probă a stabilit legătura de cauzalitate existentă între leziunile traumatice cranio-cerebrale şi deces, legătură directă, condiţionată de fondul patologic preexistent - steatoză hepatică.
Declaraţiile succesive ale martorului ocular şi ale inculpatului au fost constante şi concordante în privinţa contextului factual în care s-a produs incidentul din data de 16 august 2009. Atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, martorul B.D. şi inculpatul C.N. au descris într-o manieră în esenţă similară conduita manifestată de victimă anterior agresării sale, respectiv preexistenţa stării de ebrietate, adresarea unor reproşuri pe motiv că inculpatul ar fi ajuns prea târziu la locul de muncă, dar şi urmarea acestuia din urmă în baracă şi aplicarea unei singure lovituri de intensitate redusă în zona feţei.
Pe de altă parte, descrierea reacţiei avute de inculpatul C.N. în acest context a fost asemănătoare, persoanele audiate precizând că cele trei lovituri au fost aplicate victimei pe fondul discuţiilor ce au avut conţinutul descris şi al lovirii sale iniţiale de către victimă în zona feţei.
Inadvertenţele invocate de către Ministerul Public în motivele scrise de apel vizează chestiuni de detaliu şi nu afectează fundamental constanţa declaraţiilor martorului ocular şi ale inculpatului sub aspectele esenţiale pentru lămurirea cauzei. Astfel, atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul judecăţii, martorul B.D. şi inculpatul C.N. au arătat că inculpatul a aplicat victimei trei lovituri cu palma în zona feţei, în urma acestei agresiuni M.C. căzând pe partea dreaptă şi lovindu-se de tocul uşii, apoi de pavajul din faţa acesteia.
Faptul că, în primele declaraţii, inculpatul a arătat că victima a căzut cu faţa în jos nu este de natură a evidenţia în mod necesar o încercare conştientă de denaturare a adevărului, ci reflectă o descriere succintă a consecinţelor faptei, detaliate în declaraţiile ulterioare ca urmare a întrebărilor precise adresate de organele judiciare. Curtea a interpretat într-o manieră similară şi declaraţiile martorului B.D., ale cărui susţineri esenţiale au fost constant cele reţinute prin sentinţă.
În acest context probatoriu, rezultă că cele trei lovituri cu palma aplicate victimei de inculpatul C.N. au avut la bază intenţia acestuia din urmă de a vătăma integritatea corporală a persoanei agresate, rezultatul mai grav produs - respectiv moartea victimei - fiindu-i imputat din culpă inculpatului, deoarece nu l-a prevăzut, deşi putea şi trebuia să îl prevadă.
Toate consideraţiile instanţei de fond referitoare la atitudinea subiectivă a inculpatului sunt juste, atât exigenţele de percepţie specifice unui "om mediu", cât şi particularităţile ce ţin de vârsta ori nivelul de maturitate al inculpatului reliefând împrejurarea că acesta din urmă ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că victima în stare de ebrietate ar putea să cadă şi s-ar putea lovi ca urmare a agresării sale.
Prin urmare, fapta săvârşită întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. şi, aşa cum just a reţinut instanţa de fond, ea a fost comisă pe fondul unei stări de tulburare pricinuită inculpatului de atitudinea provocatorie a victimei, fiind întrunite condiţiile scuzei provocării.
Sub acest aspect, Curtea a apreciat că toate condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. sunt întrunite în speţă. Probele administrate confirmă faptul că factorul declanşator al incidentului a fost atitudinea victimei M.C. care, ailându-se în stare de ebrietate, i-a reproşat inculpatului pretinsa ajungere cu întârziere la locul de muncă, l-a urmat în baraca în care acesta din urmă locuia şi l-a lovit în zona feţei.
Chiar dacă această lovitură nu a fost de intensitate mare şi nu a cauzat leziuni vizibile, în condiţiile concrete în care a fost aplicată ea a fost de natură să creeze inculpatului o stare de tulburare. Aptitudinea provocatorie a acestui act de violenţă nu poate fi evaluată doar prin prisma gravităţii în sine a loviturii aplicate, ci implică analiza tuturor circumstanţelor în care s-a produs, respectiv pe fondul reproşurilor adresate de victimă cu depăşirea atribuţiilor de serviciu şi al determinării acesteia de a-l urma pe inculpat în baraca în care locuia.
Toată această atitudine a fost percepută de inculpat ca injustă, percepţie favorizată mai ales de lovitura aplicată, rezultând fără echivoc că lovirea victimei s-a realizat pe fondul stării de tulburare pricinuită de această conduită. Declaraţiile inculpatului C.N. au fost constante sub acest aspect, dar şi coroborate de susţinerile martorului ocular, justificându-se valorificarea lor probatorie conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen. Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile circumstanţei atenuante legale a provocării, criticile formulate sub acest aspect fiind neîntemeiate.
Sub aspectul individualizării pedepsei, Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o justă aplicare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 4 ani închisoare reflectând toate particularităţile cauzei.
Împrejurările şi modalitatea concretă în care inculpatul C.N. a exercitat actele de agresiune asupra victimei (pe fondul unui conflict spontan, favorizat de starea de ebrietate în care se afla numitul M.C.), mijloacele simple folosite (lovituri cu palmele, fără folosirea unor obiecte contondente) sunt specifice unui fapte de un grad de pericol social moderat. Ceea ce imprimă faptei concrete o gravitate sporită este rezultatul ireversibil produs - şi anume pierderea vieţii victimei - rezultat care, deşi nu a fost urmărit de inculpat, îi este totuşi imputabil pe baza culpei simple.
Fiind incontestabilă gravitatea faptei din această perspectivă, Curtea a apreciat însă că aplicarea unei sancţiuni apte să asigure realizarea tuturor funcţiilor sale implică cu necesitate şi evaluarea datelor personale ale inculpatului. Or, sub acest aspect, sentinţa instanţei de fond reflectă o justă apreciere a acestor date şi a periculozităţii sociale concrete a autorului faptei, critica Ministerului Public, dar şi a părţii civile, fiind neîntemeiată.
Astfel, din actele cauzei rezultă că inculpatul C.N. este o persoană integrată familial şi profesional, fiind căsătorit, cu doi copii minori, şi desfăşurând constant activităţi lucrative de natură a-i permite obţinerea de venituri licite, înscrisurile depuse la dosar relevă preocuparea inculpatului pentru obţinerea unei calificări profesionale, aspect care, corelat cu lipsa antecedentelor penale, permit caracterizarea acestuia ca o persoană ce manifestă preocupări socialmente utile.
Conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, caracterizată printr-o atitudine constantă de recunoaştere a faptei şi prin disponibilitatea de a achita despăgubiri civile succesorilor victimei, în limita posibilităţilor sale financiare, constituie o premisă a înţelegerii consecinţelor faptei sale şi a atingerii funcţiei educative a pedepsei, chiar prin aplicarea acesteia într-un cuantum mai redus.
În acest context, se justifică reţinerea în beneficiul inculpatului a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen., iar aplicarea unei pedepse într-un cuantum uşor redus sub minimul special corespunde atât împrejurărilor concrete în care a fost comisă infracţiunea praeterintenţionată dedusă judecăţii, cât şi persoanei autorului său.
Contrar aprecierii Ministerului Public, Curtea a constatat că atitudinea inculpatului imediat după comiterea faptei evidenţiază disponibilitatea de a-şi asuma toate consecinţele legale, inculpatul sugerându-i victimei a doua zi să se deplaseze împreună la poliţie pentru a sesiza incidentul produs, sugestie neacceptată de către M.C. Faptul că inculpatul nu a acordat ajutor victimei după căderea acesteia la pământ nu este de natură a justifica înlăturarea circumstanţelor atenuante, deoarece pasivitatea inculpatului apare ca justificată mai degrabă de convingerea că, în contextul concret, loviturile aplicate nu i-ar fi cauzat victimei leziuni grave, decât de dezinteresul faţă de starea acesteia.
Conduita procesuală a intimatului-inculpat s-a manifestat prin recunoaşterea faptei în aspectele sale esenţiale, neexistând încercări de denaturare a realităţii, iar "condiţionarea" disponibilităţii de a achita despăgubirile civile de posibilităţile sale financiare apare ca justificată de situaţia familială a inculpatului, iar nu de dezinteresul faţă de situaţia succesorilor victimei.
Punând în balanţă toate aceste elemente de fapt, Curtea a concluzionat că pedeapsa de 4 ani închisoare a fost just proporţionată iar, în privinţa modalităţii de executare, aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. este o opţiune adecvată în vederea atingerii scopului preventiv-educativ al pedepsei.
Toate împrejurările comiterii faptei, astfel cum rezultă din probele administrate, permit caracterizarea acesteia ca fiind un incident izolat şi alături de datele referitoare la persoana inculpatului, formează şi Curţii convingerea că pronunţarea condamnării constituie pentru inculpat un avertisment suficient şi, chiar fără executarea pedepsei, acesta nu va mai săvârşi alte infracţiuni.
Sub aspectul laturii civile, Curtea a constatat că obligarea inculpatului C.N. la plata unei prestaţii periodice în cuantum de 134 RON de la data decesului numitului M.C. şi până la majoratul fiicei sale M.F.M. corespunde exigenţelor reparării integrale a pagubei materiale produse prin infracţiune. Acest aspect nu a făcut, de altfel, obiect de critică în apel, partea civilă solicitând doar reaprecierea cuantumului daunelor morale prin luarea în considerare a tuturor consecinţelor decesului tatălui asupra parcursului său personal.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut că decesul unuia dintre părinţi afectează întotdeauna, profund şi ireversibil, echilibrul emoţional al copilului minor, cauzându-i o suferinţă de durată, imposibil de compensat în totalitate prin acordarea unei sume de bani. Necesitatea de a se asigura însă o reparare justă a întregului prejudiciu cauzat prin infracţiune, inclusiv a celui nepatrimonial, impune instanţei o evaluare atentă a tuturor particularităţilor cauzei, evaluare însă esenţialmente subiectivă având în vedere natura afectivă a prejudiciului spre a cărui compensare se tinde.
Din această perspectivă, cenzurarea aprecierii făcute de prima instanţă este, la rândul său, expresia unui proces subiectiv, deoarece intensitatea afectării echilibrului emoţional al minorei M.F.M. ca urmare a decesului tatălui ori modalitatea în care aceasta va depăşi trauma suferită reprezintă aspecte legate indisolubil de viaţa sa interioară.
Reevaluând toate particularităţile cauzei, Curtea a apreciat că suma de 20.000 euro, în echivalent în lei, acordată cu titlu de daune morale constituie o reparaţie justă a prejudiciului afectiv suferit de fiica minoră a victimei, de natură a compensa, într-un mod echitabil, toate consecinţele negative produse în planul vieţii sale personale ca urmare a decesului tatălui.
Elementele de fapt invocate în apel, respectiv posibilităţile financiare reduse, afectarea stabilităţii locative ca urmare a reacţiei membrilor familiei inculpatului, care nu doresc să permită în continuare părţilor civile să locuiască în acelaşi imobil şi insecuritatea astfel creată în privinţa dezvoltării fireşti a minorei nu justifică majorarea cuantumului daunelor morale. Toate aceste elemente constituie consecinţe posibile nu ale faptei comise de inculpat, ci ale atitudinii adoptate de alte persoane - membrii ai familiei, în virtutea unor motivaţii strict personale, ce exced limitelor prezentei cauze.
Drept urmare, raportându-se exclusiv la coordonatele în care trebuie evaluat prejudiciul afectiv produs minorei prin moartea tatălui, coordonate just reţinute prin sentinţa apelată, Curtea a apreciat temeinică soluţia dată laturii civile şi nefondată critica apelantei M.F.M.
În ceea ce priveşte critica Ministerului Public referitoare la omisiunea luării unor măsuri asigurătorii, Curtea a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 163 C. proc. pen., caracterul obligatoriu al unei astfel de măsuri în cazul în care cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate fi valorificat independent de finalitatea asigurătorie a măsurii.
Din economia dispoziţiilor art. 163 - 167 C. proc. pen., rezultă că măsurile asigurătorii se dispun nu generic, asupra tuturor bunurilor mobile ori imobile aparţinând inculpatului, ci asupra anumitor bunuri precis individualizate, destinate fie asigurării executării măsurii confiscării, fie reparării pagubei produse prin infracţiune. Delimitarea titularului bunurilor ce pot fi confiscate (art. 163 alin. (2) C. proc. pen.), exceptarea expresă a unei anumite categorii de bunuri de la sechestrul asigurător (art. 163 alin. (4) C. proc. pen.) şi necesitatea asigurării efective, nu doar teoretice, a finalităţii asigurătorii a acestei categorii de măsuri procesuale determină Curtea să aprecieze că numai în situaţia existenţei unor bunuri mobile sau imobile determinate, aparţinând inculpatului şi susceptibile de a fi sechestrate, se justifică luarea măsurii asigurătorii.
Prevederile art. 165 alin. (1) C. proc. pen. nu legitimează aprecierea Ministerului Public în sensul că organul de executare are sarcina exclusivă de a identifica existenţa unor bunuri sechestrabile, deoarece acest text de lege prevede doar obligaţia acestui organ de a identifica şi evalua bunurile "sechestrate", respectiv bunurile în privinţa cărora s-a dispus anterior luarea sechestrului asigurător.
A aprecia altfel echivalează cu a recunoaşte un caracter pur formal măsurii procesuale dispuse de organul judiciar, în detrimentul finalităţii sale asigurătorii, şi cu a transfera întreaga responsabilitate a verificării condiţiilor prevăzute de art. 163 C. proc. pen. în sarcina organului de executare, ceea ce contravine vădit atribuţiilor specifice recunoscute acestei categorii de organe, şi însuşi principiului legalităţii ce guvernează procesul penal.
Reţinând astfel condiţiile în care se poate dispune luarea unei măsuri asigurătorii în procesul penal, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, aşa cum rezultă din relaţiile comunicate de Primăria com. Vlădeni, jud. Ialomiţa, inculpatul C.N. nu figurează în evidenţele fiscale cu bunuri mobile sau imobile, ceea ce determină imposibilitatea luării unor măsuri asigurătorii.
Prin urmare, în măsura în care inculpatul nu va executa de bunăvoie obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite prin sentinţa instanţei de fond, se va aprecia asupra celor mai adecvate măsuri de executare silită, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în materie.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs părţile civile M.M. şi M.F.M., solicitând majorarea pedepsei aplicate inculpatului şi a despăgubirilor civile.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare care se pot pune în discuţie din oficiu conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că nici unul din ele nu este incident în cauză.
Instanţa de apel a soluţionat, în mod corect, acţiunea civilă în cazul părţii civile M.F.M., ţinând cont de culpa inculpatului şi de conduita victimei.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, ea a fost individualizată în raport de criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) fiind aptă să realizeze prevenţia generală şi să asigure resocializarea inculpatului.
De asemenea, în mod corect, a fost respins de instanţă, ca tardiv, apelul formulat de partea civilă M.M., acesta fiind depus după expirarea termenului legal prevăzut de lege pentru această cale de atac.
De aceea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de părţile civile, urmând ca în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. să fie obligate la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele părţi civile M.M. şi M.F.M., prin reprezentant legal M.F.M. împotriva Deciziei penale nr. 291/A din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentele părţi civile la plata sumei de câte 150 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.N., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1323/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1321/2012. Penal → |
|---|
