ICCJ. Decizia nr. 2416/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2416/2012
Dosar nr. 2932/2/2010/a5
Şedinţa publică din 11 iulie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin încheierea din 4 iulie 2012, Curtea Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, investită cu soluţionarea cauzei privind pe inculpaţii M.A., A.M., C.R., C.E., R.G., S.O., S.I., B.M. şi S.V., printre altele, în baza art. 3002 şi art. 160b, C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpaţilor M.A. şi A.M.; totodată au fost respinse ca neîntemeiate cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara formulate de aceiaşi inculpaţi.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa a reţinut că măsura arestării preventive este legală si temeinică, fiind respectate cumulativ disp. art. 136 alin. (1) şi alin. ultim. art. 143 alin. (1) şi (4), raportat la art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a constatat ca există probe directe si indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă ca inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, că pedepsele prevăzute de lege pentru faptele săvârşite sunt mai mari de 4 ani, iar lăsarea în liberate a acestora ar prezenta un pericol social concret pentru ordinea publică, în înţelesul disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen.;
Cât priveşte pericolul concret pentru ordinea publica pe care I-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor, în lipsa unor dispoziţii legale imperative privind aprecierea acestuia, a fost definit, în doctrină, drept temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite noi fapte penale ori ar declanşa reacţii puternice în rândul opiniei publice, determinate de fapta pentru care ar fi cercetat.
Astfel, pentru inculpaţii M.A. şi A.M., s-a apreciat că acest pericol rezultă din natura si modalitatea concreta de săvârşire a infracţiunilor, numărul mare de inculpaţi implicaţi în activitatea infracţională, instanţa apreciind ca infracţiunile ce se reţin în sarcina inculpaţilor tulbura nu numai ordinea juridica, dar si mediul social, aceasta tulburare fiind susceptibila de a se repeta in viitor, în aprecierea acestuia instanţa reţinând că nu trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor.
Curtea a apreciat că faptele presupus săvârşite de inculpaţii M. şi M., prin gravitatea deosebită, prin împrejurarea că aceştia s-au folosit de funcţiile de primari pe care le deţin, de legăturile create în exercitarea acestor funcţii şi, nu în ultimul rând prin sumele mari de bani la care se face referire, creează o stare de nelinişte socială care justifica menţinerea măsurii arestării preventive, fiind satisfăcute astfel şi exigenţele prev. art. 5 CEDO, ce se referă la reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni ori la un răspuns mai puţin ferm al autorităţilor.
Desigur că instanţa a avut în vedere şi circumstanţele personale favorabile ale inculpaţilor, invocate de către inculpaţi în această fază procesuală, că au o situaţie familială stabilă, inc. M. având un copil minor în întreţinere, poziţia acestora în societate, că nu au antecedente penale, însă acestea au fost avute în vedere de instanţe atât la luarea cât şi la menţinerea măsurii arestării preventive şi nu constituie împrejurări de natura a înlătura pericolul pentru ordinea publică şi doar acestea nu ar justifica, în acest moment, punerea în libertate a celor doi inculpaţi.
În ceea ce priveşte susţinerile inculpaţilor că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive au încetat ori s-au schimbat, prin aceea că până în acest moment au fost audiaţi inculpaţii, dar şi martorul denunţători P.F. şi martorii S., F. şi D., instanţa a constatat că, încă de la început, măsura arestării preventive a fost luată, în privinţa inculpaţilor, în considerarea cazului pre. de art. 148 lit. f) şi nu cel prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. Totodată, Curtea a constat că arestarea inculpaţilor nu a depăşit o durată rezonabilă până în acest moment şi că în cauză există motive de menţinere în stare de arest preventiv a inculpaţilor M.A. şi A.M., care ţin de tulburarea gravă adusă prin faptele acestora ordinii juridice şi mediului social, ocrotit de valorile sale fundamentale, prin normele dreptului penal şi procesual penal, dar şi împrejurarea că atât urmărirea penală cât şi cercetarea judecătorească s-au desfăşurat cu celeritate, fără întreruperi nejustificate ale procesului penal, această durată trebuind a fi apreciată, avându-se în vedere complexitatea cauzei, numărul inculpaţilor şi al martorilor, durata administrării mijloacelor de probă.
Pentru considerentele arătate cu privire la starea de arest a inculpaţilor şi la menţinerea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii, instanţa a apreciat că înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, nu corespunde scopului măsurilor preventive astfel cum este reglementat de art. 136 C. proc. pen. şi nu poate servi unei bune administrări a cauzei, impunerea măsurilor de supraveghere enumerate de art. 145 C. proc. pen., nefiind suficiente pentru a asigura un comportament procesual corect din partea inculpaţilor şi de a prezerva siguranţa şi ordinea publică şi pe cale de consecinţă respinge, ca neîntemeiate, cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Împotriva acestei încheieri, inculpaţii au declarat, în termen legal, prezentele recursuri, solicitând, prin apărători, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că recursurile sunt nefondate.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României , măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimental de insecuritate în rândul societăţii, generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, se reţine că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpaţii au fost arestaţi în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând motive temeinice de a bănui că au săvârşit infracţiunile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.; art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.; art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000 şi art. 323 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. - M.A. şi infracţiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 78/2000; art. 323 alin. (1) şi alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. - A.M.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primită instanţă, chiar nedefinitivă.
După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării, chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.
Jurisprudenţa instanţei de contencios european a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuire, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale,
În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ceea ce nu se impun în cauză.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpaţilor, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că au fost săvârşite faptele, care prezintă un grad ridicat de pericol social.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de corupţie, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care săvârşesc astfel de fapte prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a activităţii specifice a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
La acest moment procesual, pericolul concret pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaţilor l-ar prezenta este actual, real şi precis fiind evidenţiat prin fapte, date şi indicii puternice.
Înalta Curte constată că, raportat la baza factuală reţinută, necesitatea realizării unei protecţii reale şi eficiente a ordinii de drept justifică în continuare plasarea în detenţie a inculpaţilor, detenţie ce nu a depăşit pragul de rezonabilitate în accepţia reglementărilor şi jurisprudenţei CEDO.
Cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara nu sunt întemeiate, întrucât protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necesară menţinerea arestării preventive a inculpaţilor M.A. şi A.M., după cum deja s-a arătat.
Recursurile declarate învederându-se, aşadar, nefondate, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respinse.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 225 lei, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.A. şi A.M. împotriva încheierii din 4 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012).'
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2415/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2417/2012. Penal → |
|---|
