ICCJ. Decizia nr. 300/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 300/2012
Dosar nr. 10245/111/2010
Şedinţa publică din 1 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 157 din 21 iulie 2009, Tribunalul Bihor, secţia penală, a dispus următoarele:
I - în temeiul art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a condamnat pe inculpatul B.F., fiul lui P. şi S., recidivist postcondamnatoriu, în prezent deţinut în Penitenciarul Oradea, la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
Potrivit art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.
În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv din 13 septembrie 2010 - la zi.
II - conform art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută conform rechizitoriului în sarcina inculpatului T.S., fiul lui A. şi V., în prezent deţinut în Penitenciarul Oradea, din infracţiunea prev. şi ped. de art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în infracţiunea prev. şi ped. de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., texte în baza cărora l-a condamnat la o pedeapsă de 16 ani închisoare, în regim de detenţie, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen.
Conform art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei.
În baza art. 83 C. pen. a fost revocat beneficiul suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an 2 luni închisoare aplicată aceluiaşi inculpat prin sentinţa penală nr. 157 din 21 iulie 2009 a Judecătoriei Beiuş şi s-a dispus să o execute alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, prin privarea de libertate.
Potrivit art. 350 C. proc. pen. s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului preventiv din 20 august 2010 lăzi.
III - în baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii B.F. şi T.S. în solidar, să plătească părţii civile T.L., prin reprezentant legal S.l., domiciliat în loc. Vaşcău, str. T., jud. Bihor, suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale.
În baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 17 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1003 C. civ. au fost obligaţi inculpaţii B.F. şi T.S. în solidar, să plătească părţii civile T.L., prin reprezentant legal S.l., domiciliat în loc. Vaşcău, str. T., jud. Bihor, suma de 200 lei cu titlu de despăgubiri periodice lunare începând cu data de 19 august 2010 până la majoratul acesteia, respectiv şi după împlinirea vârstei de 18 ani în ipoteza continuării studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani.
S-a dispus ca din fondurile Ministerului Justiţiei să se vireze în favoarea Baroului Bihor onorariile apărătorilor din oficiu avocat S.T.C., C.O. şi I.A. în sumă de câte 300 lei pentru fiecare conform delegaţiilor din 03 noiembrie 2010; din 03 noiembrie 2010 şi din 14 aprilie 2011. S-a mai dispus ca din fondurile Ministerului Justiţiei se va vira în favoarea Baroului Bihor onorariul pentru avocat B.R. în sumă de câte 300 lei conform delegaţiei pentru asistenţă juridică gratuită din 03 martie 2011.
În baza art. 191 C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii să plătească în favoarea statului suma de 1.500 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, înregistrat la instanţă la data de 03 noiembrie 2010, au fost trimişi în judecată, în stare de arest, inculpaţii B.F., pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de art. 174 -175 alin. 1 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi T.S. pentru comiterea infracţiunii prev. şi ped. de 175 alin. 1 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În fapt, potrivit actului de sesizare, s-a reţinut că în seara zilei de 19 august 2010, în jurul orelor 20.45, numitul T.C. se afla la domiciliul inculpatului B.F., împreună cu inculpatul T.S., în scopul de a consuma băuturi alcoolice. Pe fondul consumului exagerat de alcool, între cei trei a izbucnit o ceartă, numitul T.C. primind un pumn în cap de la inculpatul T.S.. Ca urmare a acelei lovituri, numitul T.C. ar fi fugit din casă, fiind urmărit de cei doi şi, în momentul în care a fost prinsă, inculpatul B.F. a imobilizat-o de umeri şi braţe, iar inculpatul T.S. i-a aplicat două lovituri cu un cuţit, tăind victima la piciorul drept şi în zona inimii, cuţitul rămânând în victimă. Ca urmare a pierderii de sânge, victima a decedat la circa 20 de minute după cele două lovituri de cuţit aplicate.
Audiat fiind în faţa instanţei de fond (fila 51 dosar) inculpatul B.F. nu a recunoscut comiterea faptei susţinând că în seara respectivă victima a sosit la domiciliul său cu chef de scandal, iar când a izbucnit un conflict între aceasta şi inculpatul T.S. a încercat să-l aplaneze, interpunându-se între cei doi, şi cerând victimei să părăsească imobilul. Primul a părăsit locuinţa T.S., iar victima a fugit după el, având în mână un cuţit. Inculpatul B.F. a susţinut că nu i-a urmat afară, însă din coridorul casei a văzut că în timp ce victima fugea după T.S., s-a împiedicat şi a căzut jos. în acel moment T.S. a luat cuţitul şi i-a aplicat o lovitură victimei, care a părăsit zona fără a fi necesară intervenţia unei persoane care să o ajute.
Audiat fiind în faţa instanţei de fond (fila 52 dosar), inculpatul T.S. a afirmat că în seara respectivă se afla în stare avansată de ebrietate, nu-şi aduce aminte să fi lovit victima cu un cuţit, este posibil ca, în măsura în care victima I-a provocat la scandal, să-i fi aplicat o lovitură cu cuţitul.
În final, în urma examinării întregului probatoriu, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F., se aflau concubina acestuia T.L., şi copii acestora, locuinţa fiind situată într-un cartier de cetăţeni romi, de la marginea oraşului Vaşcău, judeţul Bihor. Tot în seara zilei de 19 august 2010, la domiciliul inculpatului B.F. au venit, în vizită, inculpatul T.S., victima T.C. şi martorul T.C.A. în jurul orelor 20.00 au sosit la domiciliul inculpatului B.F. şi martorii minori T.M. şi T.M.A.
Potrivit declaraţiilor celor doi martori minori, inculpaţii B.F. şi T.S. consumau băuturi alcoolice împreună cu victima şi, la un moment dat, între cei trei a izbucnit un scandal, aceştia discutând despre o femeie din localitatea Nojorid ce urma să-i fie dată inculpatului T.S. de către inculpatul B.F. Martorii minori mai precizează că, înainte de a izbucni scandalul, victima T.C. a cerut ceva de mâncare şi i s-a dat costiţă cu slănină, acesta mâncând cu ajutorul unui cuţit de bucătărie. La un moment dat, în timpul scandalului, inculpatul T.S., fiind în stare avansată de ebrietate, a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii, inculpatul B.F. intenţionând să-i despartă şi să-i calmeze. în timpul izbucnirii conflictului, martorul minor T.M. şi concubina inculpatului B.F., respectiv T.L., declară că au văzut asupra inculpatului T.S. un cuţit pe care îl ţinea în brâu. Martorii minori mai arată că scandalul a degenerat în bătaie, iar victima T.C. a luat o coadă de mătură, a rupt-o în două şi, cu un capăt, a încercat să se apere de inculpaţi, moment în care inculpatul T.S. a scos cuţitul de la brâu ameninţând-o pe victimă. Victima T.C. a încercat să evite ameninţarea directă a cuţitului şi a început să se deplaseze cu spatele spre uşa de ieşire din locuinţă. în momentul în care a ajuns la uşa locuinţei, victima T.C. s-a întors cu spatele la cei doi inculpaţi, a ieşit afară din locuinţă şi s-a deplasat pe o cărare înspre locuinţa sa, aflată la circa 200 metri. Martorii minori T.M. şi T.M. declară că imediat după ce victima T.C. a ieşit din locuinţă, primul care I-a urmărit a fost inculpatul B.F., iar în spatele său se afla inculpatul T.S.. Cei doi inculpaţi împreună cu martorii minori au ieşit toţi împreună din locuinţă şi au plecat în urmărirea victimei. Aceeaşi martori declară că inculpatul B.F. a fost primul care a ajuns-o din urmă pe victimă şi a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc şi de braţe, reuşind să o imobilizeze. în acel moment a ajuns din urmă şi inculpatul T.S., care s-a pus în faţa victimei şi cu cuţitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima în picior provocându-i o tăietură adâncă şi largă din care a început să curgă sângele. Tot aceeaşi martori arată că T.S. a scos cuţitul din piciorul victimei şi a lovit din nou victima cu cuţitul înfigând cuţitul în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F. în sfârşit, potrivit declaraţiilor celor doi martori, victima T.C. a căzut la pământ, iar cei doi inculpaţi au fugit de acolo. Cei doi minori au ridicat victima de jos, au sprijinit-o şi împreună s-au îndreptat spre locuinţa acesteia, moment în care la faţa locului a ajuns şi martora T.A. Cei trei martori au sprijinit victima până la circa 10 metri de locuinţa sa, loc în care victima a căzut, nemaiputând sta pe picioare.
La strigătele martorei T.M. au sosit imediat în acel loc C.A. şi T.M. senior. T.M. senior i-a scos cuţitul victimei din piept şi a anunţat ambulanţa, iar martora C.A. a întrebat-o pe victimă, care încă mai era conştientă, cine a lovit-o cu cuţitul, iar aceasta a spus că a fost tăiat de inculpaţii T.S. şi B.F. Aceste ultime cuvinte ale victimei au fost auzite de martorele C.A. şi T.M., cele două susţinând în mod constant în declaraţiile date că acest lucru l-a auzit din gura victimei înainte ca aceasta să-şi piardă cunoştinţa.
Ca urmare a loviturilor primite, victima T.C. a decedat şi potrivit raportului de constatare medico legală din 20 august 2010 moartea a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei externe şi interne consecutiv unei plăgi axilare şi toracice. Din concluziile aceluiaşi raport se reţine că direcţia de acţiune a agentului vulnerant - în raport cu victima - a fost de sus în jos, de la stânga la dreapta şi uşor înclinat din faţă în spate şi că leziunile vasculare de la nivelul axilei, hemitoracelui stâng şi decesul victimei există o legătură de cauzalitate directă şi necondiţionată.
În opinia instanţei de fond, modul de derulare al evenimentelor din seara respectivă şi vinovăţia inculpaţilor rezultă din întregul material probator administrat în cauză, după cum urmează:
Martorii minori T.M. junior şi T.M. audiaţi fiind în cursul urmăririi penale în prezenţa unui reprezentant legal (filele 126, 127 u.p. respectiv 136-137 u.p.) susţin că au asistat la întregul conflict, au ieşit afară imediat după ce victima şi inculpaţii au părăsit locuinţa, au văzut când victima a fost ajunsă din urmă de B.F.,care a imobilizat-o în sensul că a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc şi de braţe. în acel moment a ajuns din urmă şi inculpatul T.S., care s-a pus în faţa victimei şi cu cuţitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima prima dată în picior în picior după care a scos cuţitul şi a lovit din nou victima în dreptul inimii, în tot acest timp victima fiind imobilizată de inculpatul B.F. Martorii minori au fost confruntaţi, pe rând, cu fiecare dintre cei doi inculpaţi în prezenţa unui ofiţer criminalist şi în prezenţa avocaţilor celor doi inculpaţi (filele 71-73, 79-82, 131-133, 139-141 u.p.). în timpul confruntărilor efectuate cei doi martori minori au confirmat toate declaraţiile date anterior şi au arătat în prezenţa inculpaţilor şi ai apărătorilor acestora, modul şi felul în care inculpatul B.F. a imobilizat victima şi cum inculpatul T.S. a procedat la lovirea acesteia în două rânduri cu cuţitul, cele arătate de cei doi martori minori fiind concretizate în timpul confruntării prin efectuarea unor fotografii judiciare materializate în planşe foto existente la dosarul cauzei (filele 85-86,76-77 u.p.).
Audiat fiind în faţa instanţei de judecată martorul T.M. declară următoarele: „în seara respectivă mă aflam în imobilul unde era atât victima cât şi cei doi inculpaţi şi jucam cărţi cu ceilalţi copii. A izbucnit un scandal între T.S. şi T.C. deoarece inculpatul B.F. le promisese ambilor una şi aceeaşi femeie. în urma acestor discuţii contradictorii T.S. a început să o lovească pe victima T.C. cu pumnii iar pentru a se apăra T.C. a luat o coadă de mătură şi la rândul său a ripostat lovindu-l pe T.S. cu acea coadă. Am văzut de asemenea asupra lui T.S., la brâu, un cuţit. în aceste condiţii victima T.C. a părăsit locuinţa însă a fost urmat imediat de T.S. şi B.F. Victima a fost ajunsă din urmă de cei doi, B.F. l-a prins din spate de mâini dar nu ştiu dacă să-l omoare sau ca să-i despartă iar în acel moment T.S. cu cuţitul de la brâu l-a lovit pe C. prima dată în picior şi imediat după aceea în piept. Cei doi inculpaţi au plecat imediat acasă. în afară de mine mai era prezentă şi T.M. Am fugit imediat în casă după tatăl meu T.M. A mai venit la faţa locului alertată de strigătele noastre şi T.A. Tatăl meu a scos cuţitul din pieptul victimei. Tatăl meu a reuşit să o întrebe pe victimă ce a păţit iar aceasta a spus că a fost împunsă cu cuţitul de T.S.”. S-a remarcat şi faptul că, în faţa instanţei, martorul şi-a nuanţat declaraţia afirmând că nu poate preciza adevăratele intenţii ale inculpatului B.F., fiind posibil ca prin intervenţia sa să încerce să-i despartă pe cei doi.
S-a arătat că, în realizarea dezideratului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului - prin lămurirea cauzei sub toate aspectele, instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile pentru care unii martori îşi modifică declaraţiile date la puţin timp de la comiterea agresiunii şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de aceştia sunt sau nu credibile.
Instanţa de fond a arătat că probele administrate în faza de cercetare judecătorească nu trebuie să primească o valoare probatorie superioară celor de la urmărire penală, întrucât dispoziţiile legale imperative evidenţiază că probele nu au valoare prestabilită. Este adevărat că principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei de judecată posibilitatea să aprecieze concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune instanţei de judecată să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul. Tot atât de adevărat este însă că, în cauză, în cadrul operaţiunii de examinare a probelor, instanţa trebuie să aprecieze care dintre declaraţiile date de martori reflectă adevărul, şi anume cele făcute într-un moment foarte apropiat de producerea faptelor şi în care s-a relatat de către aceştia cu lux de amănunte, evenimentul la care au asistat - ori cele date după scurgerea unui interval de timp, în faţa instanţei şi în care aceştia şi-au exprimat îndoiala cu privire la aceleaşi aspecte redate fidel în primele declaraţii, ce vizau împrejurărilor exacte ale comiterii faptei în timp ce credibilitatea depoziţiilor iniţiale nu poate fi contestată, declaraţiile date ulterior apar ca fiind făcute în vederea disculpării inculpatului.
Din toate aspectele evidenţiate mai sus, în opinia instanţei de fond rezultă că împrejurarea potrivit căreia în cursul cercetării judecătoreşti, cu motivarea generică şi puţin plauzibilă că aşa ar fi declarat şi cu prilejul audierii în cursul urmăririi penale, martorul T.M. a revenit asupra depoziţiilor iniţiale, nu poate conduce la conturarea unei alte stări de fapt şi la concluzia nevinovăţiei inculpatului B.F. Prin asemenea retractări, fără o justificare credibilă, plauzibilă se divizează artificial procesul penal şi se încearcă minimalizarea necesităţii şi importanţei urmăririi penale, practica dovedind, de cele mai multe ori, că declaraţiile care sunt cele mai apropiate de adevăr sunt cele date în momentele iniţiale ale urmăririi penale.
Pe de altă parte, s-a remarcat şi faptul că în cursul urmăririi penale martorul a indicat modalitatea în care B.F. a imobilizat victima întocmindu-se în acest sens şi planşe foto, fotografii care, în opinia instanţei de fond, evidenţiază adevăratele intenţii ale inculpatului şi contribuţia sa la comiterea faptei. Dacă s-ar fi pus problema să intervină între cei doi ca să-i despartă (cum susţine martorul în faţa instanţei) în nici un caz nu ar fi acţionat din spate şi în modalitatea indicată (ţinând victima de braţe şi umeri) ci s-ar fi interpus efectiv între victimă şi coinculpatul T.S.
În concluzie, a arătat instanţa de fond că - faţă de toate aspectele evidenţiate mai sus - întrucât, în cauză, nu există nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale martorului, are temeiuri suficiente să considere - constatând că declaraţiile martorului sunt contradictorii - că numai cele făcute în cursul urmăririi penale sunt expresia adevărului, ele coroborându-se cu alte fapte şi împrejurări ce au rezultat din ansamblul probelor existente în cauză.
Audiată fiind în faţa instanţei de judecată, martora T.M. declară următoarele: „în seara respectivă am auzit scandal în casă la B.F. şi am văzut că din imobil iese T.C. care a fost imediat urmat de T.S. care avea în mână un cuţit respectiv de B.F. La un moment dat B.F. i-a pus piedică lui T.C. care a căzut jos. în continuare T.C. a fost ridicat de jos de cei doi. în continuare eu am văzut că B.F. aflat în spatele victimei l-a ţinut de ambele braţe moment în care T.S. a împuns victima cu cuţitul. Loviturile aplicate de T.S. au fost în zona piciorului şi a pieptului victimei. Răspund întrebării instanţei dacă B.F. a intervenit pentru a-i despărţi şi în opinia mea ar fi trebui să-l ţină pe T.S. care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi avea un cuţit în mână. în afară de mine mai era de faţă şi T.M. junior şi apoi au venit C.A. şi T.M. senior. Eu am strigat către T.S. să se oprească deoarece îl omoară pe unchiul meu însă ca reacţie T.S. m-a bătut era chiar să mă omoare dacă nu intervenea bunica mea. în momentul în care a venit mama mea C.A. a întrebat victima ce s-a întâmplat iar aceasta a răspuns că a fost lovită de T.S. şi B.F. După consumarea acestui incident B.F. a fugit în casă iar T.S. spre C. Cuţitul a fost scos din victimă de T.M. senior. Eu nu pot să precizez dacă au existat o înţelegere prealabil între inculpaţi să omoare victima. Arat că indiferent de susţinerile inculpatului B.F. adevărul este cel relatat azi în faţa instanţei.”
A fost remarcat faptul că martora îşi menţine integral declaraţiile date în cursul urmăririi penale, inclusiv cele date cu prilejul confruntărilor, susţinând că, în opinia sa, dacă B.F. ar fi intenţionat să-i despartă cu adevărat pe cei doi, ar fi trebui să-l ţină pe T.S., care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice şi avea un cuţit asupra sa.
Audiat fiind în cursul urmăririi penale, martorul T.M., tatăl minorului T.M. (filele 128-129 u.p.) declară că în seara respectivă fiul său a venit speriat acasă spunându-i că pe C. l-au tăiat cu cuţitul cei doi inculpaţi. A ieşit imediat afară, s-a apropiat de victimă lângă care se mai afla şi C.A., aceasta din urmă a întrebat ce i s-a întâmplat .victima răspunzând că a fost înţepată cu cuţitul de către „S.”. După plecarea ambulanţei l-a întrebat pe fiul său ce s-a întâmplat iar acesta i-a relatat că victima şi inculpaţii au părăsit locuinţa, a văzut când victima a fost ajunsă din urmă de B.F., care a prins-o pe aceasta pe la spate, de mijloc şi de braţe. în continuare inculpatul T.S. cu cuţitul pe care îl avea într-o mână a lovit victima prima dată în picior în picior după care a scos cuţitul şi a lovit din nou victima în dreptul inimii. Audiat fiind în faţa instanţei de judecată, martorul T.M. declară următoarele: Eu nu am fost prezent la incident, T.M. Junior a fugit acasă la C.A. chemând-o să vină repede pentru că victima are un cuţit în piept. Când am ajuns acolo am văzut-o pe victimă culcată pe jos cu spatele la pământ văzându-i ochii deschişi am considerat că pot să-I mai salvez dacă îi scot cuţitul din piept. Victima a fost întrebată de C.A. ce i s-a întâmplat iar răspunsul a fost că a fost tăiat de T.S.. Doresc să se consemnez faptul că am primit ameninţări de la familia lui T.S. în sensul declaraţiilor pe care urmează să le dau. Mi s-a spus că voi păţi şi eu ce a păţit victima. Fiul meu fiind prezent mi-a spus că în seara aceea a fost un scandal că după victimă au ieşit B.F. şi T.S. că probabil B.F. l-a ţinut ca să-i despartă în timp ce T.S. a împuns victima cu cuţitul. Eu am luat în serios ameninţările pe care le-am primit în legătură cu modul în care voi da declaraţii. După ce am scos cuţitul victima a mai trăit circa 5 minute. Salvarea a ajuns la aproximativ 10 minute. Nu existau relaţii de duşmănie între T.S. şi victimă, chiar dacă s-au mai certat în alte situaţii.”
S-a remarcat faptul că, în faţa instanţei de fond, martorul şi-a schimbat declaraţia afirmând că fiul său i-ar fi relatat că B.F. a ţinut victima probabil ca să-i despartă. A fost apreciată ca nesinceră această afirmaţie in condiţiile în care, pe de o parte, martorul îşi menţine declaraţiile iniţiale şi nu invocă o justificare plauzibilă a acestei retractări, iar pe de altă parte, a fost prezent în momentul în care organele judiciare au surprins în fotografii, la indicaţia minorului T.M.,modul şi felul în care inculpatul B.F. a imobilizat victima,prin maniera in care a acţionat fiind evident că inculpatul a urmărit imobilizarea victimei (acţionând din spatele acesteia) şi în nici un caz pentru a-i despărţi pe cei doi.
Martora C.A. care, alertată fiind de strigătele minorului T.M., a ajuns la faţa locului înainte ca victima să-şi piardă cunoştinţa, susţine în mod constant în declaraţiile date în cursul urmăririi penale (fila 142u.p.) că a auzit-o pe aceasta spunând că agresorii sunt B.F. şi T.S.. în faţa instanţei martora îşi menţine declaraţiile relatând următoarele: „în seara respectivă nu am fost prezentă efectiv în momentul altercaţiei, dar auzind strigătele de ajutor ale victimei T.C. care se văita că moare, am ieşit afară şi am văzut că în pieptul acestuia se află un cuţit. Am sunat imediat la 112, după care am întrebat-o pe victimă ce s-a întâmplat prilej cu care mi-a spus că T.S. a fost cel care l-a împuns cu cuţitul în timp ce era ţinut de B.F. Imediat după ce a făcut aceste afirmaţii şi-a pierdut cunoştinţa căzând la pământ. în afară de mine la faţa locului în acel moment se mai aflau T.M. senior şi T.M. jr. (tatăl şi fiul). Relatez că şi aceste persoane au auzit discuţia pe care am purtat-o cu victima, inclusiv numele agresorului şi a persoanei care o ţinea pe victimă. Cei de faţă am considerat că facă scoatem cuţitul o să salvăm victima, de aceea i-am cerut lui T.M. senior acest lucru. Cuţitul a fost apoi pus pe pământ şi predat apoi lucrătorilor de poliţie. în acele momente cei doi inculpaţi nu se mai aflau la faţa locului. Victima T.C. avea o fetiţă Larisa pe care mama o părăsise de când avea 2 săptămâni. Iniţial fetiţa a fost crescută de soacră însă după decesul soacrei a rămas în întreţinerea victimei T.C. Victima T.C. obţinea venituri ocazionale necesare pentru a asigura întreţinerea fiicei sale Larisa. Chiar dacă nu pot preciza suma efectiv alocată în vederea creşterii şi educării fetiţei pot spune cu certitudine că victima făcea eforturile necesare pentru ca minorei să nu-i lipsească nimic. Răspund întrebării formulate de inculpat şi arăt încă o dată că nu am văzut incidentul, ci am chestionat-o doar pe victimă ce s-a întâmplat De altfel doresc să se mai consemneze faptul că T.M. jr. a fost de faţă când a avut efectiv loc agresiunea şi mi-a confirmat la rândul său că lucrurile s-au petrecut aşa cum a relatat victima şi anume că în timp ce B.F. ţinea victima, T.S. a împuns-o cu cuţitul. Nu sunt în relaţii de duşmănie cu nici unul dintre inculpaţi şi am relatat în faţa instanţei doar adevărul. Confirm faptul că a fost de faţă şi T.A. Practic ea ţinea victima să nu cadă însă nu ştiu dacă va putea fi obiectivă în cauză în momentul în care va da declaraţie deoarece este verişoară primară cu T.S. - inculpatul din prezenta cauză. Cu prilejul efectuării urmăririi penale am aflat că acel cuţit aparţinea inculpatului T.S.”.
Martora T.L., concubina inculpatului B.F., relatează cu prilejul audierii in cursul urmăririi penale (fila 157 u.p.) că a văzut-o pe victimă fugind din casă după izbucnirea conflictului,urmată fiind de T.S. care a scos un cuţit de la brâu, respectiv de B.F. Nu cunoaşte ce s-a întâmplat mai departe deoarece a rămas în casă dar a auzit victima văitându-se şi a văzut-o in timp ce era sprijinită de minorii Marcel şi Manuela. în faţa instanţei de fond, martora a declarat următoarele: „îmi menţin declaraţia data in cursul urmăririi penale aflata la fila 157 din dosarul de urmărire penala. De la fiul meu T.S. care se juca cu T.M. jr. afara am aflat ce s-ar fi petrecut în afara casei. Cunosc că în seara respectiva la locuinţa lui T.A. se aflau cei doi inculpaţi si victima consumând băuturi alcoolice. Era de asemenea şi T.A. si soţia lui. M-am dus după B.F. cerându-i să vină acasă, a fost de acord, am mers la cumpărături, am cumpărat un flacon de bere, iar după ce am ajuns la locuinţa noastră a sosit si victima T.C. care a început sa bea bere cu soţul meu B.F. La scurt timp a apărut si T.S.A., cei trei continuând sa bea bere. La un moment dat lui T.C. i s-a făcut foame, B.C. i-a dat o bucata de carne sa mănânce iar victima i-a cerut un cuţit. S. a răspuns ca nu are aşa ceva, iar in acel moment B.F. a spus ca-i da el un cuţit sens in care a luat un cuţit de bucătărie si i I-a dat lui C. După ce a terminat de mâncat intre cei doi inculpaţi si victima s-au iscat discuţii contradictorii care au pornit de la femei respectiv de la fosta soţie a lui T.C. si pe care acesta intenţiona sa si-o recupereze. Urmare acestei discuţii contradictorii T.S.A. i-a aplicat o lovitura cu pumnul in fata lui T.C. În continuare T.C. a rupt o coada de matura intenţionând sa-l lovească pe T.S.A. cu acea matura. întrucât T.S.A. avea in mina in afara acelei cozi de matura si cuţitul, T.S.A. i-a luat cuţitul din mână şi mi I-a dat mie, iar eu l-am pus pe masa. Văzând că se cearta, B.F. i-a scos afara din casa.
Precizez ca inculpatul B.F. nu a ieşit din casă ci doar aşa cum am mai arătat victima si T.S.A. La nici doua minute fiul nostru T.S. a fugit in casa si ne-a spus sa venim repede spunând ca victima este tăiata spunându-mi ca victima ar fi fost tăiata cu cuţitul de T.S.A. În momentul în care am ieşit din casa am văzut ca victima este sprijinită si condusă de T.M. jr. şi T.A. Eu pe T.M. nu am văzut-o la fata locului si nici pe T.M. senior.
Atunci când victima si T.S.A. au ieşit din casa eu nu am văzut ca unul dintre ei sa aibă cuţit asupra lui. Dându-mi-se citire declaraţiei date in cursul urmăririi penale raportat la contradicţiile cu cele declarate azi in instanţa, arat ca nu este adevărat ceea ce apare consemnata în declaraţie la procuror în sensul ca nu l-am văzut pe T.S.A. scoţând un cuţit de la brâu, alergând după T.C., ambii urmaţi de B.F. Adevărul este cel relatat azi in fata instanţei. Atunci când au părăsit casa la insistentele concubinului meu primul a ieşit afara victima T.C. iar după el inculpatul T.S.A.”
S-a constatat că, în faţa instanţei de fond, martora nu invocă un motiv plauzibil al modificării substanţiale a conţinutului declaraţiei date in cursul urmăririi penale iar în condiţiile în care afirmaţiile făcute în instanţă sunt infirmate de declaraţiile martorilor oculari T.M. jr. si T.M., urmând să înlăture depoziţia martorei dată în faza de cercetare judecătorească, poziţia sa fiind evident subiectivă dată fiind natura relaţiei sale cu inculpatul B.F. - aceea de concubinaj.
Martora T.A., care alertată fiind de strigătele victimei a ieşit afară pentru a vedea ce se întâmplă, declară cu prilejul audierii in cursul urmăririi penale (fila 143 u.p.) că atunci când a văzut-o pe jos plină de sânge a remarcat lângă ea prezenţa minorilor T.M. jr. si T.M., aspect important ce infirmă susţinerile inculpaţilor şi ale unor martori care în declaraţiile date au acreditat ideea că aceste persoane nu s-ar fi aflat la faţa locului. în faţa instanţei de fond, martora îşi menţine declaraţiile relatând următoarele:” în seara respectivă am auzit strigătele de ajutor ale lui T.C. Am ieşit afară şi l-am văzut cu cuţitul înfipt în piept, cerând ajutor. L-am sprijinit şi l-am ajutat să meargă spre locuinţa sa, iar când am ajuns în faţa casei, am strigat-o pe C.A. să iasă repede afară. A ieşit imediat afară din casă C.A. şi fiica ei. când eu am strigat au ieşit afară şi au venit imediat şi T.M. jr. respectiv T.M. senior. T.M. a fost cel care a scos cuţitul din pieptul victimei. Mama a strigat după mine să merg în casă pentru că plânge fetiţa mea de aceea nu am mai rămas la faţa locului, însă ulterior am aflat că martora C.A. a întrebat-o pe victimă ce s-a întâmplat şi cine i-a aplicat lovitura cu cuţitul. Nu am aflat ulterior ce răspuns a dat victima. Când victima a strigat după ajutor nu era de faţă nici unul dintre cei doi inculpaţi. Am aflat ulterior că T.M. jr. aflat la faţa locului în momentul agresiunii a afirmat cu prilejul declaraţiei luate că inculpatul B.F. a ţinut victima, iar T.S. ar fi împuns-o. Ulterior am aflat de la soţia lui B.F. că în seara respectivă cei doi inculpaţi s-au luat la ceartă cu victima. „
Audiat fiind în etapa de cercetare judecătorească, martorul T.S., fiul inculpatului B.F., declară următoarele: „în seara respectivă mă aflam acasă, inculpatul T.S. şi cu victima au consumat băuturi alcoolice. Tatăl meu, inculpatul B.F. i-a dat de mâncare victimei inclusiv un cuţit cu care să taie mâncarea. T.S. şi victima s-au certat pentru o femeie, iar în urma acestor discuţii contradictorii T.C. având în mână acel cuţit a sărit la bătaie intenţionând să-l lovească pe T.S. care o avea în braţe pe surioara mea mai mică. Eu nu am văzut cum a fost lovită victima mi-a spus doar T.M. junior că victima a fost lovită cu cuţitul de T.S. Tatăl meu în mod cert nu a fost prezent lângă victimă în momentele în care a fost agresată deoarece a rămas pe coridorul casei la circa 4 metri de locul incidentului. Arăt că T.M. a fost de faţă la incident nu însă şi T.M.
Instanţa de fond a apreciat ca lipsite de veridicitate susţinerile martorului relativ la participaţia penală a inculpatului B.F., susţineri infirmate de declaraţiile martorilor oculari T.M. jr. şi T.M., fiind evident că martorul încearcă să îl disculpe pe inculpat, poziţia sa fiind evident subiectivă dată fiind natura relaţiei sale cu inculpatul (tată şi fiu).
Cu privire la declaraţiile inculpaţilor, instanţa de fond a remarcat inconsecvenţa acestora, fapt ce demonstrează lipsa lor de sinceritate.
Astfel, s-a constatat că pe timpul efectuării cercetării la faţa locului, respectiv din noaptea 19/ 20 august 2010 şi pe timpul audierilor efectuate de procuror, inculpatul T.S. a recunoscut comiterea faptei arătând în declaraţia sa din data de 20 august 2010, că într-adevăr fiind într-o stare avansată de ebrietate a lovit victima în două rânduri cu cuţitul, arătând totodată că inculpatul B.F. nu a imobilizat-o pe victimă şi că nu I-a ajutat în nici un fel la comiterea faptei. Această versiune a fost confirmată de inculpatul B.F. motiv pentru care s-a dispus reţinerea număra inculpatului T.S., urmând a se continua cercetările penale în cauză. In perioada celor 29 de zile în care inculpatul T.S. s-a aflat în Arest-ul I.P.J. Bihor,a beneficiat de trei vizite din partea fratelui său T.A. zis „G.” şi a altor rude apropiate şi de efectuarea mai multor convorbiri telefonice. Drept urmare a acestor vizite şi convorbiri, inculpatul T.S. a înaintat un memoriu procurorului de caz prin care îşi schimbă declaraţiile date, atât la procuror, cât şi în faţa instanţei de judecată, arătând că el nu se mai declară vinovat de comiterea faptei şi că cel care a provocat moartea victimei este inculpatul B.F. Fiind audiat de procuror, inculpatul T.S. face o nouă descriere a stării de fapt, afirmând că nici măcar nu s-a aflat în apropierea victimei, când inculpatul B.F. a lovit-o pe aceasta, şi propune în sprijinul celor mai nou afirmate, audierea a noi cinci martori, pretinzând că aceştia au fost la faţa locului şi pot relata că nu el este autorului omorului.
Important de reţinut, în opinia instanţei de fond, este împrejurarea că, în noaptea de 19/ 20 august 2010, când s-a făcut cercetarea la faţa locului şi s-au identificat martorii oculari, aceşti cinci noi martori nu au făcut nici o menţiune în sensul că s-au aflat la faţa locului şi că au văzut acel incident.
A reţinut instanţa de fond că împrejurarea potrivit căreia inculpatul T.S. a primit vizita în arest din partea unora dintre persoanele susmenţionate şi că a purtat convorbiri telefonice, este dovedită de raportul întocmit de conducerea Arestului I.P.J. Bihor, aflat la dosarul cauzei.
După audierea inculpatului T.S., ocazie cu care acesta şi-a schimbat declaraţiile, a fost audiat şi inculpatul B.F., care la rândul său „produce o surpriză” în sensul că nu-şi mai menţine declaraţiile date anterior, afirmând că cel care a omorât-o pe victimă este inculpatul T.S. şi că el nici măcar nu se afla în apropierea victimei în acel moment.
În final, ţinând cont de această nouă stare de fapt, după audierea celor doi inculpaţi, s-a procedat la audierea celor cinci martori propuşi de inculpatul T.S. în urma memoriului formulat, rezultând următoarele:
- martorul B.S. (fila 145 u.p.) declară că deşi se afla la circa 50 metri distanţă de locul unde erau cei doi inculpaţi şi victima şi deşi era întuneric, a văzut o mână a lui B.F. în care se afla un cuţit şi cu care a lovit victima. Tot acest martor mai arată că a auzit când T.S. i-a şoptit lui B.F. să ia asupra sa comiterea faptei;
- martora B.F. (fila 149 u.p.) declară că nu a văzut când cei doi inculpaţi s-au bătut cu victima şi nici când aceasta a fost lovită cu cuţitul;
- martorul T.C.A. (fila 151 u.p.)declară că se afla la circa 5 metri distanţă de locul unde se aflau inculpaţii şi victima şi că deşi era întuneric l-a văzut pe B.F. cu cuţitul în mână cât şi momentul în care a lovit victima;
- martorul T.A.(fila 156 u.p.) arată că nu a fost la faţa locului şi că nu a văzut cine cu cine s-a certat şi cine a lovit victima, dar menţionează în schimb că l-a auzit pe T.S. când îi spunea lui B.F. să ia asupra sa comiterea faptei.
După cum s-a observat, din declaraţiile acestor martori reiese un aspect foarte important şi anume că deşi toţi menţionează că se aflau împreună, totuşi fiecare precizează o anumită distanţă la care se aflau în momentul incidentului faţă de inculpat şi victimă, distanţă ce variază de la 50 de metri până la 5 metri. Toţi martorii afirmă că l-au auzit pe B.F. când îl „instruia” pe T.S. să declare că el este autorul omorului.
Analizând întreg probatoriul administrat în cauză, a arătat instanţa de fond că se impune excluderea acestor declaraţii, fiind date în mod cu totul subiectiv, având în vedere gradul de rudenie al acestora cu inculpatul T.S. În plus, o parte dintre aceşti martori au fost testaţi cu aparatul poligraf şi unde s-au constatat modificări semnificative care să fie interpretate ca indici ai comportamentului simulat din partea acestor subiecţi. Şi inculpaţii au fost testaţi cu aparatul poligraf, constatându-se că niciunul dintre ei nu spune adevărul, având un comportament simulat în răspunsurile date. S-a mai constatat că, pe timpul efectuării urmăririi penale, cei doi inculpaţi au încercat, în repetate rânduri, să creeze „piste false” şi să deruteze organul de urmărire penală cu diferite variante ale stării de fapt, şi care să creeze o stare de fapt falsă, şi să dea un alt curs al cercetărilor.
În opinia instanţei de fond, din totalitatea mijloacelor de probă administrate se evidenţiază declaraţiile martorilor T.M. şi T.M. care, în mod constant, au susţinut aceeaşi stare de fapt, au menţinut declaraţiile şi în prezenţa inculpaţilor arestaţi şi au arătat modul şi împrejurările pe care ei le-au perceput de la locul comiterii faptei şi pe timpul comiterii faptei. Acestor declaraţii li se adaugă depoziţiile martorilor T.M. şi C.A. care a auzit-o pe victimă spunând că „a fost tăiată cu cuţitul de inculpaţii B.F. şi T.S.” Foarte importantă de reţinut este şi declaraţia martorului M.C.M. (fila 159 u.p.) care declară că la data de 19 august 2010, în jurul orelor 18.00, s-a întâlnit cu inculpatul T.S., moment în care inculpatul T.S. i-a arătat acestui martor un cuţit ce se afla la brâu şi pe care l-a şi scos, arătându-i-l martorului, acel cuţit fiind cel cu care a fost lovită victima T.C.
Instanţa de fond a menţionat că cererea inculpatului T.S., formulată prin apărător ales, în sensul reţinerii circumstanţei atenuante prev. de aii. 73 lit. b) C. pen. este nefondată. Martorii oculari audiaţi au declarat că după unele discuţii contradictorii T.S. a fost cel care a început să exercite acte de agresiune asupra victimei T.C. care pentru a se apăra la rândul ei a luat o coadă de mătură ripostând acestor acte de agresiune. Atâta timp cât situaţia conflictuală nu a fost determinată de victima T.C., inculpatul T.S. nu poate invoca în apărarea sa faptul că a comis fapta sub imperiul unei puternice tulburări determinate de o provocare din partea victimei.
Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, instanţa de fond a considerat relevante următoarele aspecte:
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă. De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate. Actele de violenţă exercitate de inculpaţi în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţă, în alegerea pedepsei. Aşa fiind, inculpaţii trebuiau să ştie că, pe lângă drepturi, au şi o serie de datorii, obligaţii, răspunderi, care caracterizează comportamentul lor în faţa societăţii. Tot sub aspectul individualizării pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, urmarea produsă-decesul victimei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor, care au avut o atitudine nesinceră cu privire la fapta comisă şi sunt cunoscuţi cu condamnări anterioare, aşa cum rezultă din fişa de cazier.
- inculpatul T.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 1,2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, prin sentinţa penală nr. 157/2009 în Dosarul nr. 787/187/2009 a Judecătoriei Beiuş, definitivă prin neapelare la data de 11 august 2009, fapta din prezenta cauză fiind comisă în cadrul termenului de încercare de 3 ani şi 2 luni, ce atrage incidenţa art. 83 C. pen. privind revocarea beneficiului suspendării condiţionate şi executarea acestei pedepse alăturat pedepsei aplicate în cauză prin privare de libertate;
- inculpatul B.F. a suferit multiple condamnări pentru infracţiuni de tâlhărie, viol, violare de domiciliu şi furt, fapta din prezenta cauză fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie.
În opinia instanţei de fond, exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului. Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. - 52 alin. (1), - potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Fapta unei persoane de a o ucide pe alta, în public, este neîndoielnic gravă, apreciată ca atare şi de legiuitor care reglementează şi sancţionează ca o variantă calificată o asemenea activitate.
În privinţa pedepselor accesorii, instanţa de fond a menţionat următoarele: gravitatea faptei relevă că inculpaţii nu au capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale cum este viaţa. Este adevărat că, într-o societate democratică, şi dreptul la alegeri libere este o valoare fundamentală. Din moment ce inculpaţii nu are maturitatea de a respecta dreptul la viaţă al celor mai apropiaţi semeni, acesta fiind unul din motivele pentru care vor fi lipsiţi de libertate până la executarea pedepsei, se impune în mod rezonabil concluzia că inculpaţii nu sunt în măsură să aprecieze asupra dreptului de a fi aleşi în autorităţile publice sau în funcţii elective publice precum şi asupra celui de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat. Prin aplicarea în acest mod a pedepsei accesorii s-a respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord cu Decizia C.E.D.O. din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care impune ca aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor electorale să fie realizată numai în baza hotărârii definitive a instanţei, după ce în prealabil această pedeapsă accesorie este pusă în discuţie în fiecare caz în contradictoriu şi după examinarea împrejurării dacă interdicţia respectă principiul proporţionalităţii.
Apreciind că se menţin temeiurile care au stat la baza luării măsuri arestării preventive, instanţa de fond, în baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului B.F. şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv din 13 septembrie 2010 la zi. De asemenea, apreciind că se menţin temeiurile care au stat la baza luării măsuri arestării preventive, în baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului T.S. şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestului preventiv din 13 septembrie 2010 la zi.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Partea T.L., prin curator S.l., s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 lei pentru daune morale, solicitând - de asemenea - o sumă lunară în 2.000 lei până la împlinirea vârstei de 25 ani în condiţiile în care minora va urma cursurile unei şcoli superioare.
În opinia instanţei de fond, cerinţele legii impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăşi redactarea art. 998 şi 999 C. civ., care folosesc termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite, deci, şi a celor cu caracter penal. Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani. în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat. Pe de altă parte, această compensaţie materială trebuie să fie echitabilă şi proporţională cu întinderea pagubei suferite.
În prezenta cauză, conform opiniei instanţei de fond, este vorba de repararea unui prejudiciu de afecţiune invocat de o victimă indirectă, prejudiciu care trebuie reparat de către persoanele culpabile, sens în care, s-a dispus şi prin Rezoluţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că „în caz de deces, reparaţia pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordată părinţilor, soţului, fraţilor şi copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparaţia este supusă condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături de afecţiune strânse cu victima, în momentul decesului”. Despăgubirile solicitate de către partea civilă T.L. prin reprezentant legal S.l., în cuantum de 50.000 lei sunt au fost considerate ca întemeiate de către instanţa de fond, având scopul de a alina suferinţa pricinuită fiicei, în vârstă de doar 7 ani, prin moartea victimei, de care era legată afectiv. S-a dovedit mai presus de orice dubiu că partea civilă a suferit o traumă psihică, determinată de fapta săvârşită de inculpaţi, - moartea tatălui în condiţiile era unicul părinte care asigura creşterea şi educarea minorei, mama părăsind-o când avea doar câteva săptămâni. S-a apreciat în acest context că daunele morale în cuantum de 50.000 lei vor reprezenta o compensare a prejudiciului afectiv cauzat fiicei de care victima era legată printr-o relaţie afectivă de natură familială.
În final, s-a reţinut că, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului şi prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, soluţia pronunţată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Ca urmare, în baza art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 14 C. proc. pen., art. 998 şi art. 1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii B.F. şi T.S. în solidar, să plătească în favoarea părţii civile T.L. prin reprezentant legal S.l., domiciliat în loc. Vaşcău, str. T., jud. Bihor, suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale. Solicitarea părţii civile, prin curator, având ca obiect obligarea inculpaţilor la plata unei despăgubiri periodice lunare în favoarea sa, a fost apreciată ca întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit depoziţiilor martorilor audiaţi, în special martora C.A., victima T.C. o avea în întreţinere pe minora T.L., pe care mama o părăsise de când avea câteva săptămâni. Potrivit declaraţiei martorei după decesul soacrei fetiţa a fost crescută de victima T.C., care obţinea venituri ocazionale necesare pentru a asigura întreţinerea fiicei sale. S-a dovedit în cauză că victima depunea toate eforturile necesare pentru ca minorei să nu îi lipsească nimic. Este în afară de orice discuţie că persoana, care potrivit codului familiei primea efectiv întreţineri de la defunct, este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la autorii infracţiunii de omor calificat în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale. Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri s-a apreciat că suma de 2.000 lei nu a fost probată în cauză. în condiţiile în care nu s-a dovedit suma certă a veniturilor pe care le obţinea lunar victima, instanţa de fond a avut în vedere cuantumului venitul minim pe economie (600 lei). Raportat la dispoziţiile art. 94 alin. (1) coroborat cu art. 94 alin. (3) C. fam. care stabilesc plafonul maxim până la care se întinde cuantumul obligaţiilor de întreţinere în sarcina părinţilor instanţa de fond a apreciat că se justifică acordarea unor despăgubiri periodice lunare în sumă de 200 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel inculpaţii B.F. şi T.S., apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, după cum urmează:
- inculpatul B.F. a solicitat să se desfiinţeze sentinţa primei instanţe, în sensul de a se dispune achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., deoarece nu el a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. Inculpatul apelant, personal, a arătat că a fost condamnat pe nedrept şi a solicitat ca martorii să fie supuşi testului poligraf, menţionând, totodată, că martorii oculari, în primele declaraţii, nu au susţinut că el ar fi comis fapta de omor;
- inculpatul T.S. a solicitat să se dispună desfiinţarea sentinţei, în sensul de a se reduce pedeapsa ce i-a fost aplicată, în raport de criteriile generale de individualizare, cât şi de faptul că fapta a fost comisă pe fondul unei puternice tulburări şi emoţii.
Prin Decizia penală nr. 50/ A din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia penală, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile declarate de către inculpaţii B.F., născut la 23 decembrie 1971 şi T.S., născut la 17 septembrie 1982, ambii deţinuţi în Penitenciarul Oradea, împotriva sentinţei penale nr. 158 din 23 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care o menţine în întregime.
Au fost obligaţi apelanţii să plătească în favoarea statului suma de câte 500 lei, cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 500 lei, onorariu pentru avocaţii din oficiu N.R.D. şi D.B., va fin avansată din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, conform delegaţiilor nr. X/2011 (N.R.D. - 200 lei) şi nr. Z/2011 (D.B. - 300 lei).
În baza art. 160b C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpaţilor şi s-a dedus din pedeapsă arestul preventiv până la zi, respectiv 22 septembrie 2011.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 371 şi art. 378 C. proc. pen., a apreciat că aceasta este temeinică şi legală. Astfel, şi în opinia instanţei de apel, în mod corect prima instanţă, pe baza probelor administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în cea a cercetării judecătoreşti, probe temeinic examinate şi coroborate, a stabilit că, în seara zilei de 19 august 2010, cei doi inculpaţi-apelanţi, pe fondul consumului exagerat de alcool, l-au omorât pe numitul T.C. Probatoriul a dovedit, în mod cert, că inculpatul apelant B.F. a imobilizat-o pe victimă, ţinând-o de umeri şi de braţe, moment în care inculpatul apelant T.S. i-a aplicat două lovituri cu un cuţit, tăind-o pe victimă la piciorul drept şi în zona inimii, lovituri în urma cărora victima a decedat la aproximativ 20 de minute după cele două lovituri de cuţit aplicate.
În opinia instanţei de apel, corect a procedat prima instanţă înlăturând declaraţiile martorilor T.M. şi T.L., declaraţii date în cursul cercetării judecătoreşti, acestea fiind evident în favoarea inculpatului B.F. Astfel, în ceea ce-l priveşte pe martorul ocular T.M., într-adevăr, revenirea făcută în faţa instanţei nu are nicio justificare credibilă, câtă vreme, în faza urmăririi penale, martorul a indicat care a fost modalitatea concretă în care inculpatul apelant B.F. a imobilizat victima şi, aşa cum a subliniat şi prima instanţă, modalitatea în care a procedat inculpatul apelant îi demonstrează clar intenţii, pentru că dacă ar fi dorit să-i despartă, s-ar fi interpus între cei doi şi, în niciun caz nu ar fi ţinut-o pe victimă din spate. De altfel, declaraţia acestui martor, dată în faza de urmărire penală se coroborează pe deplin cu declaraţia celuilalt martor ocular, T.M., exemplificativ fiind şi faptul că aceeaşi stare de fapt a rezultat şi din confruntarea celor doi martori. Cât priveşte revenirea asupra celor anterior arătate, în faţa instanţei de fond, de către martora T.L., subiectivismul declaraţiei date în faţa instanţei de fond este, într-un anume fel, justificat de faptul că aceasta este concubina inculpatului apelant B.F. Se va observa, de asemenea, poziţia oscilantă pe care au avut-o cei doi inculpaţi apelanţi dar şi faptul că inculpatul apelant T.S. a recunoscut, în faţa instanţei de apel, în declaraţia dată, că a comis fapta, dar că nu îşi aminteşte exact ce s-a întâmplat, pentru că era băut.
În final, s-a arătat de către instanţa de apel, fără a mai proceda la o analiză a tuturor probelor administrate - atât în faza urmării penale, cât şi cea a cercetării judecătoreşti - pentru că ar însemna să se reitereze analiza instanţei de fond, la care instanţa de control judiciar a achiesat integral, s-a reţinut că, în privinţa ambilor inculpaţi apelanţi, s-a făcut dovada certă a comiterii faptelor ce le-au fost reţinute în sarcină, astfel că, sub acest aspect, apelul inculpatului B.F. este nefondat şi va fi respins ca atare, neputând fi primite susţinerile acestuia în sensul că imediat după comiterea faptei martorii oculari ar fi susţinut că el nu ar fi comis fapta, fiind în prezenţa unor simple alegaţii.
În ceea ce priveşte pedepsele ce le-au fost aplicate celor doi inculpaţi, curtea de apel a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă individualizare, iar pedepsele corespund, sub aspectul naturii şi duratei lor, gravităţii deosebite a faptei, pericolului social pe care îl prezintă persoana celor doi inculpaţi-apelanţi, precum şi aptitudinii lor de a se îndrepta sub influenţa sancţiunii penale, neimpunându-se reducerea lor. Nu poate fi primită, în opinia instanţei de apel, cererea inculpatului apelant T.S. de a se reţine că a comis fapta pe fondul unei puternice tulburări sau emoţii, astfel că şi această apărare a fost corect înlăturată de instanţa de fond, în raport de faptul că situaţia conflictuală nu a fost determinată de victimă.
De asemenea, s-a apreciat că şi latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată, suma de 50.000 lei acordată cu titlul de daune morale fiind în măsura să compenseze, măcar parţial, pierderea suferită de partea civilă intimată ca urmare a decesului tatălui său, cu atât mai mult cu cât acesta era singurul care se ocupa de creşterea şi educarea sa. Totodată, în mod corect s-a dispus şi obligarea celor doi inculpaţi apelanţi la plata prestaţiei lunare, ţinând seama de faptul că probele administrate au făcut dovada faptului că victima a asigurat toate cele necesare creştere şi educării minorei, chiar dacă lucra doar ocazional.
Totodată, în raport de dispoziţiile art. 383 alin. (11) şi alin. (2) C. proc. pen., cu referire la art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a celor doi inculpaţi apelanţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel, inculpaţii B.F. şi T.S. au declarat recurs, motivele fiind menţionate în încheierea de dezbateri şi amânare a pronunţării prezentei decizii.
Prealabil examinării pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată următoarele: - la instanţa de fond, cu acordul lor, ambii inculpaţi au fost ascultaţi, fiecare declarându-se nevinovat pentru faptele expuse în rechizitoriu.
Astfel:
Inculpatul B.F. a menţionat că el doar a intervenit între victimă şi inculpatul T.S., pentru a-i despărţi, şi că cel care a lovit victima cu cuţitul în piept a fost inculpatul T.S. Coinculpatul T.S. a menţionat că nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat, deoarece era în stare de ebrietate, dar a acceptat că este posibil să fi lovit victima cu cuţitul în piept deoarece - a susţinut inculpatul - „eram supărat pentru că m-a părăsit concubina şi am băut toată ziua”;
- în apel, inculpatul T.S., ascultat fiind cu acordul său, a recunoscut săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată (fila 35 d.a.), precizând, încă o dată, că nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat deoarece era sub influenţa băuturilor alcoolice, iar inculpatul B.F., ascultat cu acordul său, s-a declarat nevinovat pentru faptele expuse în rechizitoriu, şi pentru care a fost condamnat în primă instanţă, menţionând că nu a avut nicio contribuţie la săvârşirea faptelor ce formează obiectul judecăţii (fii.36 d.a.);
- în recurs, inculpaţii, după ce şi-au exprimat acordul pentru a fi asistaţi de către avocaţi din oficiu, au primit încuviinţarea de lua contact cu aceştia în vederea definitivării motivelor de recurs, nu au propus probe noi şi nici nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor.
Examinând pe fond recursurile inculpaţilor, Înalta Curte reţine următoarele:
Motivele de recurs sunt identice cu motivele de apel, argumentele în fapt şi în drept ale apărării fiind aceleaşi ca cele expuse la instanţa de prim control judiciar şi, respectiv, la instanţa de fond. Ambele instanţe au examinat aceste apărări şi argumente, de natură probatorie şi de natură juridică, ale inculpaţilor şi - motivat - le-au înlăturat, astfel cu s-a arătat anterior, înalta Curte însuşindu-şi integral aceste argumente.
I) recursul inculpatului T.S. a fost întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., susţinându-se, pe de o parte, că greşit nu s-a reţinut starea de provocare (art. 73 lit. b)) din C. pen.) cu consecinţa stabilirii unei pedepse sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei, iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu datele sale personale, şi cu circumstanţele faptei săvârşite.
Recursul inculpatului T.S. va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Potrivit art. 73 lit. b) din C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă”.
Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen. şi intensitatea acestora, nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective. Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) din C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei „stării de provocare”. Pentru reţinerea „stării de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu” supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.
În prezenta cauză însă, nu se poate reţine „starea de provocare”, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective deoarece, chiar pe fondul consumului excesiv de alcool, nici pretinsul conflict cu privire la femeia din localitatea Nojorid ce urma să-i fie dată inculpatului T.S. de către inculpatul B.F.”, şi nici încercarea victimei de a se apăra cu o coadă de mătură, nu realizează condiţiile legale anterior menţionate. Dimpotrivă, probatoriul administrat relevă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că victima a fost lovită cu pumnul în cap, a fugit din locuinţă, a fost urmărită de cei doi inculpaţi, imobilizată şi lovită cu cuţitul în anumite zone anatomice, cu precizie alese (lovirea victimei, cu cuţitul, în picior, provocându-i-se o tăietură adâncă şi largă din care a început să curgă sângele, urmată de scoaterea cuţitului din piciorul victimei şi lovirea ei, din nou, prin înfigerea cuţitului în dreptul inimii), astfel încât, în foarte scurt timp (circa 20 de minute), aceasta a decedat ca urmare a pierderilor masive de sânge.
De altfel, mai reţine înalta Curte că, în declaraţia dată la judecarea cauzei în fond, inculpatul T.S. a menţionat că este posibil să fi lovit victima cu cuţitul în piept deoarece - a susţinut inculpatul - „în seara respectivă eram supărat pentru că m-a părăsit concubina şi am băut toată ziua”.
Or, această pretinsă „supărare” a inculpatului, invocată ca motiv al acţiunii sale extrem de violentă contra victimei, nu realizează niciuna dintre condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) din C. pen., mai ales cea referitoare la „sursa” acestei supărări, aceasta neprovenind dinspre cel atacat.
Neîntemeiată este şi critica inculpatului referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei.
Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, situată cu 1 an închisoare peste minimul special al textului incriminator (15 ani închisoare).
În raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru o reducere a pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.
În concluzie, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte - însuşindu-şi integral argumentele instanţei de fond şi ale instanţei de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secţiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi datele personale ale făptuitorului.
II) Recursul inculpatului B.F. a fost întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., susţinându-se, pe de o parte, că greşit a fost condamnat, solicitându-se achitarea în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen., iar pe de altă parte, pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu datele sale personale, şi cu circumstanţele faptei săvârşite.
Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:
Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
Apărarea inculpatului nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt şi ce probă este în contradicţie cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi, respectiv, confirmată de instanţa de apel. Motivarea apărării, sugerează ipoteza potrivit căreia instanţele ar fi interpretat/coroborat greşit probele administrate ori că nu ar fi clarificat unele contradicţii între probele administrate, adică ipoteza unei coroborări/evaluări greşite a probatoriului, iar nu existenţa unei erori grave de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare, situaţie care nu este suficientă şi de natură să justifice incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanţă, precum şi cea de apel, astfel cum s-a arătat anterior, au motivat convingător situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea probelor administrate în cursul procesului penal.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie”, nefiind obligat să-şi dovedească nevinovăţia (art. 66 alin. (1) C. proc. pen.), revenind organelor judiciare (acuzării) obligaţia să administreze probe în vederea dovedirii vinovăţiei acestuia (art. 4, art. 62 şi art. 65 alin. (1) C. proc. pen.). Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. în înţelesul legii „a proba lipsa lor de temeinicie”, este un drept şi o obligaţie procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăţiei, la negarea conţinutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanţă. în măsura în care inculpatul nu reuşeşte să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumţia de nevinovăţie a acuzatului este răsturnată, această prezumţie având caracter relativ, iar nu absolut.
Revenind la argumentele „în drept” pentru neincidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte mai reţine următoarele:
Când uciderea persoanei se realizează prin contribuţia mai multor făptuitori, care colaborează, răspunderea acestora se stabileşte în temeiul dispoziţiilor privind participaţia penală. Deşi există mai mulţi făptuitori, fapta de ucidere este unică, aşa că fiecare dintre participanţi răspunde pentru totalitatea ei şi, în concret, în raport de contribuţia adusă in obţinerea rezultatului. în dreptul penal român s-a adoptat linia clasică a teoriei „complicităţii delict unic”, iar nu teoria „complicităţii delict distinct”. Potrivit art. 23 C. pen., „participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, instigatori sau complici”. Formele de participaţie sunt deci: coautoratul, instigarea, complicitatea.
Există coautorat la omor, ori de câte ori mai mulţi făptuitori săvârşesc în mod intenţionat împotriva unei persoane acte specifice de violenţă de natură să-i cauzeze moartea. Se produce, într-un anume fel, o distribuţie a acţiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mică, dar toate orientate spre aceeaşi finalitate: suprimarea vieţii persoanei. Ea dirijează actele fiecărui coautor, stabilind caracterul de faptă unică realizată de toţi împreună, indiferent dacă contribuţiile sunt simultane sau succesive, în acelaşi loc sau în locuri diferite.
Pentru ca unul dintre coautori să răspundă pentru omor, el trebuie să fi săvârşit împotriva victimei, direct sau indirect, activ sau pasiv, un act de violenţă. în acelaşi timp, actul de violenţă al făptuitorului nu trebuie să acopere în întregime sfera actului tipic, căci el nu se priveşte izolat, ci în raport de totalitatea actelor săvârşite de coautori. Cu alte cuvinte, fiecare act de violenţă conţine un dinamism propriu, fizic şi psihic, prin care participă la fapta în ansamblu, demonstrând astfel unitatea structurală a acesteia. Potrivit doctrinei juridice, condiţiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibilă a acţiunilor mai multor făptuitori; b) cooperarea subiectivă a făptuitorilor;
În cele mai multe cazuri, contribuţiile coautorilor sunt inegale, în sensul că numai unul sau o parte dintre aceştia săvârşesc acte specifice de ucidere, iar ceilalţi săvârşesc acte care, în sine, nu posedă eficienţa necesară rezultatului, dar se află în strânsă interdependenţă cu primele, completându-le. Dacă s-ar privi fracţionat contribuţiile nu s-ar realiza nimic concludent asupra sensului juridic al coautoratului.
Jurisprudenţa a confirmat, în mod constant, acest punct de vedere. Astfel, au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuţitul, chiar dacă nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natură să slăbească puterea de rezistenţă si de apărare, permiţând celuilalt inculpat să aplice lovitura mortală; aplicarea de lovituri peste spate, în timp ce alt inculpat loveşte victima în cap; lovirea victimei cu obiecte şi cu picioarele, ceea ce a contribuit la înfrângerea rezistenţei acesteia şi a posibilităţii de apărare; în general, acţiunile care sunt conjugate şi indispensabile comiterii infracţiunii de omor.
Imobilizarea victimei, pentru ca un alt făptuitor să fie în măsură să-i aplice lovitura mortală, exprimă forţă şi dinamism într-un moment decisiv şi, ca urmare, constituie, împreună cu acţiunea de ucidere, o unitate indivizibilă. în loc ca infractorul singur să lupte cu victima, să-i învingă rezistenţa şi apoi să-i aplice lovitura mortală, un coautor, sau mai mulţi, imobilizează victima chiar în momentul în care un altul aplică acea lovitură. Ca urmare, activitatea de imobilizare a victimei este legată direct şi nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infracţiunii de omor.
Unitatea acţiunii de imobilizare a victimei cu acţiunea de ucidere, efectuată de alt coinculpat, se axează pe caracterul indispensabil al primei acţiuni, fără de care cealaltă acţiune nu ar fi posibilă. De fapt, imobilizarea victimei în momentul de pericol maxim pentru viața ei echivalează cu un adevărat act de violenţă, susceptibil de a cauza moartea acelei victime.
Aşadar, toate contribuţiile care au legătură între ele, fiind conjugate şi unificate într-un ansamblu specific, orientat spre realizarea uciderii persoanei, au caracter de acte de coautorat la omor. Nu are relevanţă, din punct de vedere al cauzalităţii juridice, care dintre actele săvârşite de coautori a provocat leziunea care, în final, a cauzat moartea victimei, căci ceea ce caracterizează coautoratul este unitatea acţiunilor, capacitatea lor de a se integra aceluiaşi sistem sau model de explicaţie.
Coautorul nu acţionează singur, ci în cooperare cu alt făptuitor (sau mai mulţi). Ca atare, coautorul trebuie să urmărească şi să accepte producerea rezultatului cauzat nu numai de acţiunea lui, ci de totalitatea acţiunilor, ceea ce presupune că el trebuie să cunoască celelalte acţiuni şi finalitatea lor şi, în mod conştient, să-şi orienteze activitatea astfel încât să se integreze finalităţii în ansamblu.
Elementul cooperării subiective - adică reprezentarea totalităţii acţiunilor şi voinţa de a se realiza, prin efortul comun, activitatea de ucidere a unei persoane - se obţine din analiza împrejurărilor în care fapta a fost comisă.
În situaţiile în care, după o înţelegere expresă sau tacită, toţi făptuitorii atacă victima şi îi aplică lovituri sau acţionează într-o modalitate care, în ansamblu, îi cauzează moartea, nu mai are relevanţă împrejurarea că unele lovituri au fost de mai mică gravitate şi nu puteau - singure - să producă rezultatul, căci intenţia de coautori la omor rezultă din materialitatea actelor săvârşite. Aceeaşi situaţie este şi în cazul în care, fără consens prealabil, unul din inculpaţi acţionează agresiv, cunoscând intenţia celorlalţi, şi asociindu-se astfel conştient la realizarea uciderii.
Revenind la cauza penală ce face obiectul recursului, Înalta Curte - în acord cu cele două instanţe - apreciază că probatoriul administrat, astfel cum a fost anterior prezentat, relevă - dincolo de orice îndoială rezonabilă - împrejurarea că inculpatul B.F. nu a intervenit pentru a „despărţi” pe celălalt coinculpat şi victimă, ci - dimpotrivă - că intervenţia sa a fost, pe de o parte, clar şi precis orientată, iar pe de altă parte, a avut caracter determinant, esenţial, în acţiunea conjugată de suprimare a vieţii victimei, mai ales dacă se are în vedere declaraţia coinculpatului T.S. potrivit căreia acesta se afla în avansată stare de ebrietate. în această situaţie, este evident că numai inculpatul T.S., singur şi afectat de consumul de alcool, ar fi avut şanse mai reduse de a prinde victima, de a o imobiliza, anihilându-i astfel orice posibilitate de apărare şi ripostă, şi - în final - de a-i aplica loviturile cu cuţitul, cu forţa şi în zone anatomice care au condus, relativ rapid (circa 20 de minute), la deces prin pierderea masivă de sânge.
În consecinţă, se constată că toate criticile inculpatului, în sensul că ar fi fost „greşit” condamnat, nu sunt întemeiate.
Este neîntemeiată şi critica aceluiaşi inculpat referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei.
Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 C. pen., rap. la art. 175 lit. i) C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 16 ani închisoare, situată cu 1 an închisoare peste minimul special al textului incriminator (15 ani închisoare), deşi a săvârşit infracţiunea în condiţii de natură să atragă agravarea sancţionării sale (starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. b) din C. pen. stare care ar fi justificat - în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. (4) C. pen. - aplicarea unei pedepse orientate până la maximul special, ori chiar depăşirea acestui maxim, prin adăugarea unui spor de până la 10 ani închisoare). Conform fişei de cazier (filele 97-98 d.u.p.) inculpatul figurează cu mai multe condamnări anterioare la pedepse cu închisoare.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru o reducere a pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.
În concluzie, şi în cazul acestui inculpat, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte - însuşindu-şi integral argumentele instanţei de fond şi ale instanţei de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secţiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi datele personale ale făptuitorului.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondate recursurile inculpaţilor.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpaţilor se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., fiecare recurentul - inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.F. şi T.S. împotriva deciziei penale nr. 50/ A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului B.F., durata reţinerii şi arestării preventive de la 13 septembrie 2010 la 1 februarie 2012.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului T.S., durata reţinerii şi arestării preventive de la 20 august 2010 la 1 februarie 2012.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 800 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 1 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 302/2012. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 2025/2012. Penal → |
|---|
