ICCJ. Decizia nr. 691/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 691/2012
Dosar nr. 5739/2/2011
Şedinţa publică din 12 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.M. împotriva rezoluţiei nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Au fost menţinute rezoluţia nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi rezoluţia nr. 1009/II-2/2011, dispusă la data de 28 aprilie 2011 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 500 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 08 iunie 2011 a fost înregistrată plângerea formulată de petentul G.M., în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva soluţiei dispuse în dosarul nr. 1580/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea plângerii, acesta a arătat că prin soluţiile adoptate de către instanţele de judecată i s-au adus grave prejudicii morale şi materiale, precizând că în faţa instanţelor a dovedit că nu a înstrăinat nici un autovehicul către R.G., nu a cerut radierea autovehiculelor, dovezi care nu au fost luate în considerare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în conformitate cu prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen. faţă de magistraţii - judecători la Judecătoria Bolintin Vale, judecători la Tribunalul Bucureşti, judecători Tribunalul Giurgiu şi procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 217 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptele nu există, este legală şi temeinică.
Instanţa, fiind sesizată cu plângere împotriva rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale, analizând actele premergătoare urmăririi penale în dosarul nr. 1580/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a constatat că nu au rezultat indicii din care să rezulte săvârşirea vreunei infracţiuni de către magistraţii mai sus amintiţi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionarul G.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 12 martie 2012, recurentul petiţionar a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 şi art. 21 din Constituţia României.
La acelaşi termen, reprezentantul parchetului a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de petiţionar împotriva sentinţei penale nr. 446 din data de 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 şi art. 21 din Constituţia României, Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă pentru considerentele care urmează.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care au legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cea de a doua condiţie care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părţi, a instanţei de judecată şi a procurorului de a putea ridica o excepţie de neconstituţionalitate.
În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituţionalitate este contestată să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În speţă, recurentul petiţionar a criticat dispoziţiile Legii nr. 202/2010, în integralitatea acesteia, în raport cu prevederile cuprinse în Constituţia României la art. 16 (referitoare la egalitatea în drepturi) şi art. 21 (referitor la accesul liber la justiţie).
Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), şi (3) din Legea nr. 47/1992, care reglementează o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor de judecată.
Potrivit art. 5 din acelaşi articol, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2), şi (3), cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă ca inadmisibilă.
În cauză, Înalta Curte constată că dispoziţiile Legii nr. 202/2010, a căror neconstituţionalitate este invocată de către recurentul petiţionar, trebuie să aibă rol determinant în soluţionarea prezentului dosar, aceasta fiind o condiţie de bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Se reţine că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cursul unui litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât şi stabilirea existenţei acestui interes pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit. Aşadar, soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul penal principal.
Cerinţa relevanţei şi a pertinenţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul soluţionării cauzei.
În acest sens, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 202/2010, invocată de către recurentul petiţionar, este inadmisibilă, prin prisma irelevanţei şi lipsei de pertinenţă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul petiţionar, considerând inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 şi art.21 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte recursul declarat de petiţionarul G.M., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.
Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
În conformitate cu prevederile art. 2781 pct. 10 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă".
Sentinţa penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în calitate de instanţă de fond, a rămas definitivă potrivit art. 2781 pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce atrage inadmisibilitatea controlului judiciar prin recurs solicitat de petiţionar.
Această sancţiune procesuală este incidenţă în cauză în raport şi cu principiul unicităţii exercitării căilor de atac, decurgând din aceleaşi dispoziţii legale anterior citate.
Astfel, dacă s-ar recunoaşte promovarea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalităţii căilor de atac consfinţit prin art. 129 din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.
Pentru considerentele anterior arătate, recursul în cauză se va respinge ca inadmisibil în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., cu consecinţa obligării recurentului petiţionar, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 202/2010, formulată de recurentul petiţionar G.M.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul G.M. împotriva sentinţei penale nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 669/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 692/2012. Penal → |
|---|
