ICCJ. Decizia nr. 698/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.698/2012
Dosar nr. 206/1/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Prin sentinţa penală nr. 81 din data de 4 martie 2010, Tribunalul Argeş l-a condamnat pe inculpatul D.M.D. la 11 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută de art. 174 C. pen., în condiţiile art. 57 C. pen.
In baza art. 71 alin. (2) C. pen., pe durata executării pedepsei s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
In baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data reţinerii, 15 august 2008 şi până la pronunţare, iar în baza art. 350 C. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
S-a admis în parte acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul să-i plătească părţii civile A.F. 10.000 lei despăgubiri materiale şi 10.000 lei daune morale.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că, în dimineaţa zilei de 08 august 2008 , în jurul orelor 5,30, victima C.A. i-a adresat inculpatului injurii, iar acesta a trântit-o la pământ şi a sărit cu picioarele pe ea de mai multe ori, până când şi-a pierdut cunoştinţa, după care i-a solicitat fratelui său, martorul D.D.R. să-l ajute să o urce pe victimă în atelajul său.
Deşi inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând că mecanismului de producere a leziunilor ce au determinat decesul victimei, aşa cum s-a relevat prin raportul de nouă expertiză medico - legală efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, exclud implicarea sa în incidentul soldat cu moartea victimei, în baza raportului de necropsie nr. 179/B/2008 întocmit de Serviciul Medico - Legal Argeş şi a raportului de nouă expertiză medico - legală nr. A5/4521/2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici", avizat de Comisia de Avizare şi Control sub nr. E2/4521/2009, s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă şi că s-a datorat insuficienţei cardio - respiratorii acute, consecinţă a unei asfixii mecanice prin comprimarea cervicală.
Inculpatul a sărit cu picioarele de mai multe ori pe victima căzută la pământ, comprimarea cervicală fiind produsă prin lovirea cu piciorul a gâtului victimei.
In continuare, tribunalul a apreciat că schimbarea declaraţiei de către martorul ocular este nejustificată, iar declaraţia dată de acesta în faza de urmărire penală - conformă adevărului.
În această din urmă declaraţie, martorul a relatat pe larg cum în dimineaţa respectivă s-a întâlnit cu inculpatul în zona „Drumul Burcii", unde a apărut şi căruţa în care se afla victima, cum victima l-a înjurat pe inculpat, iar acesta a tras-o din căruţă şi, în timp ce se afla căzută la pământ, a sărit cu picioarele pe ea, până a adus-o în stare de inconştienţă.
Această variantă este confirmată şi de martorii C.Z. şi P.G., în prezenţa cărora martorul D.D.R. a descris organelor de anchetă desfăşurarea evenimentelor, iar transcrierea convorbirilor avute de acest martor cu concubina sa, V.M. dovedeşte că i-a relatat acesteia cum fratele său „a sărit pe el„ şi „probabil a zis că-l sperie sau ce să-i facă ... că n-a vrut să-l omoare ... şi a sărit cu picioarele pe el".
Aşa fiind, tribunalul a considerat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor, prevăzute de art. 174 C. pen., text în baza căruia s-a pronunţat condamnarea la o pedeapsă calculată în raport cu criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinându-se gradul sporit de pericol social al faptei, atitudinea nesinceră a inculpatului, precum şi împrejurarea că acesta este infractor primar.
Sub aspectul laturii civile, tribunalul a constatat că soţia victimei, A.F., este îndreptăţită a primi despăgubiri, constând în contravaloarea cheltuielilor ocazionate de înmormântarea victimei şi daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a pierderii soţului său.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi inculpatul D.M.D., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea acestei hotărâri.
În dezvoltarea criticilor parchetul a solicitat majorarea pedepsei, atâta timp cât sancţiunea stabilită de judecătorul fondului nu răspunde criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), fiind prea blândă, faţă de gravitatea faptei comise - suprimarea vieţii unui om.
Inculpatul a criticat hotărârea sub aspectul condamnării pronunţate şi a solicitat achitarea, pe motiv că nu el este autorul faptei de violenţă comise asupra victimei, ci fratele său, martorul D.D.R., aşa încât ar fi aplicabile în speţă dispoziţiile art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Dezvoltând motivul de apel invocat, apelantul - inculpat, prin apărătorul său, a susţinut că nu există probe certe de vinovăţie în cauză, astfel încât dubiul îi profită.
Prin Decizia penală nr. 36/A din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu majoritate s-au respins ca nefondate apelurile declarate în cauză şi s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs doar inculpatul D.M.D., iar prin Decizia penală nr. 2710 din 13 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis această cale de atac, casată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 28 iulie 2011 şi în ceea ce priveşte probatoriul s-au reaudiat martorii V.M. şi D.R. şi s-a dispus înaintarea suportului magnetic depus la Registrul de corpuri delicte către Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş pentru transcrierea înregistrărilor convorbirilor telefonice. Cauza a fost soluţionată în complet de divergentă, în opinie majoritară reţinându-se următoarele:
Din ansamblul materialului probator administrat în cauză a rezultat că în dimineaţa zilei de 08 august 2008, în jurul orelor 5,30, victima C.A. a plecat de la locuinţa sa, deplasându-se cu ajutorul căruţei trasă de un cal, către un teren agricol, situat în punctul „Valea Negraşului". Martorul C.M. a declarat că în jurul orelor 5,20, l-a văzut pe C.A. mergând cu atelajul peste mirişte şi apoi ieşind în „Drumul Burcii", unde a luat-o către dreapta. La rândul său, martora C.I. a văzut la aceeaşi oră o căruţă şi a presupus că bărbatul ce o conducea era C.A. Şi în procesul verbal de conducere în teren, martorul C.M. a indicat traseul urmat de C.A., respectiv pe uliţa care le desparte locuinţele către câmp, pe o distanţă de circa 50 m., luând-o în dreapta cu traversarea unei mirişti de circa 250-300 m. In acest proces verbal s-a consemnat că, după ce a traversat miriştea, C.A. s-a deplasat în dreapta, pe „Drumul Burcii", zonă în care deţin terenuri fraţii D.R. şi D.M.
Nici apărătorul inculpatului şi nici martorii asistenţi nu au formulat obiecţiuni cu privire la modul în care s-a efectuat cercetarea, respectiv cu privire la menţiunile consemnate în acest proces verbal.
Dacă prezenţa victimei pe terenul agricol a fost astfel dovedită, curtea a reţinut că şi prezenţa inculpatului D.M.D. şi a martorului D.D.R., pe terenurile pe care le aveau în stăpânire în pct."Ţarină", în dimineaţa zilei de 08 august 2008 a fost dovedită.
Astfel, din declaraţia martorului D.D.R. a rezultat că la ora 6,00 din acea zi, a decis să se ducă la câmp şi a ieşit din casă fără ca să fie auzit de concubina sa. Când a ajuns pe mirişte, martorul l-a văzut şi pe fratele său, D.M.D., care se uita la nişte paie strânse de pe câmp. A precizat martorul că se aflau în zona „Ţarină", mai exact pe lângă „Drumul Burcii". Din declaraţia aceluiaşi martor a rezultat că între victimă şi fratele său, inculpatul D.M. a existat o altercaţie, C.A. l-a insultat pe inculpat, care l-a tras jos din căruţă şi a început să-l lovească cu picioarele - „să stea cu picioarele pe el", până când victima şi-a pierdut cunoştinţa. Inculpatul, i-a solicitat ajutorul martorului D.D.R., în sensul de a-l urca pe A. în căruţă.
Ca atare, Curtea a constatat că coordonatele spatio - temporale în care s-a săvârşit infracţiunea de omor au putut fi stabilite în urma coroborării declaraţiilor testimoniale anterior amintite.
S-a apreciat că aceste coordonate sunt deosebit de importante având în vedere pe de o parte timpul faptei - primele ore ale dimineţii, iar pe de altă parte locul izolat în care s-a săvârşit omorul. In acest sens, s-a reţinut că există la dosarul de urmărire penală planşele fotografice efectuate cu ocazia conducerii în teren a martorilor D.D.R. şi C.M.
In ceea ce priveşte persoanele care au fost de faţă la săvârşirea infracţiunii de omor, Curtea a reţinut că pe terenul aflat în zona „Ţarină", mai exact pe lângă „Drumul Burcii", în dimineaţa zilei de 08 august 2008 se aflau doar victima C.A. şi fraţii D.R. şi D.M. Lipsa martorilor direcţi, locul şi timpul săvârşirii faptei au fost principalele aspecte care au îngreunat cercetările în cauză.
Curtea a analizat în acest context declaraţiile singurului martor direct la săvârşirea infracţiunii, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul D.M.D.
D.D.R. a dat o primă declaraţie în faţa procurorului la data de 11 august 2008, arătând că în ziua de 08 august 2008 s-a trezit la ora 8,00 şi s-a ocupat de gospodărie, singurul incident pe care l-a avut cu victima C.A. petrecându-se în preajma Paştelui din acel an, când acesta din urmă i-a luat un căţel.
După ce a fost dată această declaraţie, procurorul de caz a emis ordonanţa din data de 12 august 2008, prin care a solicitat efectuarea în cauză a unei constatări tehnico ştiinţifice de detectare a comportamentului simulat al martorului D.D.R.
După două zile, la 14 august 2008 s-a depus raportul de constatare tehnico ştiinţifică pentru detectarea comportamentului simulator. 11230/14 august 2008 al martorului D.D.R. S-a constatat că la întrebările relevante privind săvârşirea infracţiunii de omor ce face obiectul cauzei, în răspunsurile date de martor au fost evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat.
Aceleaşi concluzii privind evidenţierea reacţiilor specifice comportamentului simulat se regăsesc şi în raportul de constatare tehnico ştiinţifică pentru detectarea comportamentului simulat nr. 11231 din 14 august 2008 al inculpatului D.M.D.
După obţinerea rezultatelor privind detectarea comportamentului simulat, în faţa procurorului, la 14 august 2008 este reaudiat martorul D.D.R. Acesta îşi schimbă fundamental declaraţia, arătând că în urma unui conflict spontan, fratele său, inculpatul D.M.D. l-a lovit repetat pe C.A. Martorul a declarat că şi-a ajutat fratele să o urce în căruţă pe victimă.
Încă de la începutul declaraţiei fratele inculpatului, D.D.R. a arătat că i s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 80 C. proc. pen. şi a fost de acord să fie audiat în calitate de martor în această cauză.
Faptul că şi-a schimbat declaraţia, martorul o justifică astfel: „Nu am spus adevărul de la început, adică de la prima declaraţie, pentru că mi-a fost frică să nu fiu reţinut (arestat) nevinovat. Am fost testat cu tehnica poligraf şi mi-am dat seama că nu mai am cum să ascund adevărul".
Dar, în faţa instanţei de judecată revine şi asupra acestei declaraţii.
Schimbarea ulterioară în faza de judecată a declaraţiilor date în faza urmăririi penale de către singurul martor direct al cauzei, respectiv revenirea asupra precizărilor făcute la data de 14 august 2008 nu s-a realizat în mod justificat, prin explicarea credibilă a acestei atitudini, având în vedere că la acea dată, D.D.R. a fost audiat de procuror.
Curtea a reţinut că revenirea martorului în ceea ce priveşte declaraţia dată în faza de urmărire penală nu a avut un suport probator care să o justifice, iar instanţa fondului în mod corect a înlăturat ca nesincere, aceste din urmă declaraţii şi a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de omor pentru care a fost trimis în judecată.
De altfel şi în rejudecarea apelului acest martor a susţinut „că a venit de la poliţie speriat atunci când a fost testat cu detectorul de minciuni."
In ceea ce priveşte mobilul omorului, s-a avut în că fapta a fost săvârşită în urma unui conflict spontan. Nu este exclus ca victima C.A. să fi fost surprinsă de inculpat pe terenul său. Martorii S.M. şi D.G. au declarat că victima se ocupa cu furturile pe câmp.
Au fost analizate de curte şi declaraţiile date de martori în ceea ce priveşte sesizarea pe uliţa satului a căruţei în care se afla corpul neînsufleţit al victimei. în jurul orelor 6,30. In acest sens au fost apreciate relevante declaraţiile martorilor S.M., R.A., C.I., C.Z.
Curtea, în majoritate, a considerat cel puţin surprinzătoare atitudinea inculpatului D.M.D., care s-a apropiat de atelaj şi a afirmat că „A. ...doarme". Era ora 6,30 -7,00, astfel cum rezultă din declaraţia martorei S.M. Şi martorul R.A. a declarat că l-a văzut pe inculpatul D.M.D., tăcut şi rezervat, după ce a fost descoperită victima.
Deşi inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, Curtea a reţinut că fapta comisă la data de 08 august 2008 a fost probată în cauza de faţă. In acest sens, declaraţiile martorilor şi în special declaraţia singurului martor direct, D.D.R., se coroborează cu actele medico-legale, inclusiv cu raportul de nouă expertiză medico-legală, întocmit de INML „Mina Minovici" Bucureşti şi avizat de Comisia de Avizare şi Control din care rezultă modul de producere a leziunilor, ce posibil au fost realizate prin comprimarea gâtului cu un corp dur.
In ceea ce priveşte expertizarea comportamentului simulat, Curtea a reţinut că teoria şi practica judiciară plasează aceste proceduri în categoria proceselor tehnico-ştiinţifice, pe care criminalistica le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală. Deşi din punct de vedere al forţei probante concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică în acest domeniu nu pot fi unanim acceptate ca mijloace de probă, ele furnizează date relevante asupra atitudinii psihice a inculpatului cu privire la fapta imputată, având forţa credibilităţii rezonabile. Pe de altă parte, din punct de vedere al statutului legal, tehnicile de detecţie a stresului emoţional nu sunt în mod expres interzise de lege, iar această metodologie de investigaţie este reglementată într-un cadru juridic.
Or, în cauza de faţă, testarea comportamentului simulat al inculpatului D.M.D. şi al martorilor D.D.R. şi D.G., s-a făcut în baza unor ordonanţe motivate ale procurorului, fiind luat consimţământul în scris al subiecţilor prin consemnarea semnăturilor acestora la începutul şi la sfârşitul diagramelor obţinute cu realizarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică, exclusiv de către un specialist licenţiat în psihologie.
In aceste condiţii Curtea a apreciat că în mod corect instanţa de fond a analizat valoarea probatorie a acestor constatări tehnico-ştiinţifice, valorificând în contextul probator datele privind atitudinea psihică a inculpatului D.M.D. şi a martorului D.D.R. în raport cu fapta comisă.
In ceea ce priveşte valoarea probatorie a interceptărilor realizate în baza autorizaţiei nr. 67/2008 eliberată de Tribunalul Argeş la locuinţa martorei V.M.- concubina martorului D.D.R., fratele inculpatului, curtea a constatat că în mod constant s-au făcut demersuri pentru îmbunătăţirea suportului audio, având în vedere calitatea slabă a înregistrărilor. Dar, această calitate nu a împiedicat transcrierea convorbirilor telefonice, iar în rejudecarea apelului, o parte din acestea au fost retranscrise de procuror după ascultarea suportului audio astfel cum a fost îmbunătăţit în urma expertizei efectuate de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti. Or, din aceste convorbiri rezultă modalitatea în care a fost săvârşit omorul.
Astfel, martorul D.D.R. relatează concubinei sale, V.M., în locuinţa acesteia, că ,,nu a văzut de câte ori a sărit pe el". Rezultă clar cum fratele inculpatului îi dezvăluie martorei „că el probabil a zis că-l sperie sau ce să-i facă...că nu a vrut să-l omoare ...şi a sărit cu picioarele pe el".
Curtea a reţinut că aceste înregistrări însoţite de transcrierile convorbirilor (acte care fac dovada până la înscrierea în fals), se coroborează cu declaraţia martorului D.D.R. dată în faţa procurorului la data de 14 august 2008 şi cu toate concluziile formulate de experţii medico-legali, care concluzionează faptul că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţă a unei asfixii mecanice prin comprimare cervicală, celelalte leziuni traumatice constatate la examenul de specialitate, putându-se produce prin lovirea repetată cu şi de un plan dur, posibil în acelaşi context traumatic.
S-a înlăturat astfel apărarea apelantului-inculpat care a avut în vedere prima declaraţie dată de partea vătămată C.F., la data de 8 august 2008, prin care aceasta din urmă, în faţa poliţistului de caz, a înaintat ipoteza că soţul său a fost omorât de cal.
Ulterior, la data de 13 august 2008, în faţa procurorului, partea vătămată C.F. nu mai face astfel de precizări, vehiculând ipoteza că soţul său a fost omorât de „băieţii familiei D.".
S-a reţinut că şi în faţa instanţei, partea vătămată a declarat că era blând calul care tracta căruţa condusă de victimă, iar această declaraţie se coroborează cu declaraţia martorului C.D., care a precizat că A. a cumpărat de la el o iapă albă, care „era liniştită, nu era nărăvaşă şi nu pleca singură cu căruţa". Şi din declaraţia martorei S.M. rezultă că, la comanda sa calul s-a oprit la circa 100-l50 m şi sătenii au putut vedea că în căruţă victima era culcată în poziţia ghemuit, împrejurare de fapt care exclude posibilitatea ca aceasta să fi fost lovită de cabalină.
In ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, curtea a considerat că prima instanţă a reţinut corect infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. Actul medico-legal întocmit în urma necropsiei cadavrului a concluzionat că moartea a fost violentă şi s-a datorat unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unei asfixii mecanice, fiind provocate mai multe leziuni traumatice prin loviri repetate cu şi de plan dur. Or, aceste leziuni traumatice se află în directă legătură de cauzalitate cu decesul şi au putut fi produse prin lovirea repetată a victimei de către inculpat cu picioarele. Practic, victima C.A. a fost călcată în picioare de inculpat.
Intenţia de a ucide a fost stabilită corect de tribunal, având în vedere materialitatea actelor inculpatului care au evidenţiat şi poziţia psihică a făptuitorului în raport de multitudinea loviturilor aplicate în zonele vitale ale corpului (torace, zona feţei şi a gâtului), perseverenţa cu care au fost aplicate aceste lovituri şi intensitatea agresiunii.
Zonele cervicală, toracică şi lombară sunt considerate în egală măsură vitale pentru că adăpostesc organe ale căror funcţii sunt esenţiale pentru menţinerea vieţii.
Curtea de apel a apreciat că, dacă inculpatul ar fi urmărit să aplice o corecţie, în urma conflictului spontan, acesta nu lovea victima într-un asemenea mod. Loviturile intense aplicate de către inculpat victimei cu picioarele în zone vitale şi implicit asfixierea sa mecanică i-au cauzat decesul, fiind depistate mai multe echimoze întinse şi excoriaţii la nivelul feţei, latero-cervical, supra-clavicular dreapta, lombar stânga, deltoidian stâng, la nivelul plicii cotului şi la nivelul ambilor genunchi.
Având în vedere explicaţia ştiinţifică dată mecanismului lezional al morţii violente, ţinând seama de ansamblul probator al cauzei şi de diagnosticul anatomo - patologic (stază şi edem meningocerebral, infiltrare hemoragică pe faţa internă a scalpului, infiltrare hemoragică masivă la nivelul musculaturii gâtului, perilaringiene, tiroidiene, traheale, supraclaviculare şi la nivelul manubriului sternal, contuzii pulmonare, stază pulmonară intensă, etc), curtea a concluzionat că inculpatul a lovit victima în cadrul unei activităţi indivizibile în realizarea intenţiei indirecte de ucidere a acesteia, caracteristică infracţiunii de omor, nefiind incidenţă praeterintenţia specifică unei infracţiuni de loviri cauzatoare de moarte.
Or, infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte se săvârşeşte cu praeterintenţie, caracterizată prin intenţie în privinţa acţiunii de lovire şi culpă în ceea ce priveşte rezultatul letal, pe când în cazul infracţiunii de omor, aceasta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
In acest sens, curtea a avut în vedere toate datele anterior menţionate, modalitatea în care a acţionat inculpatul, mijloacele fizice folosite, - agresarea victimei cu picioarele - zonele în care au fost îndreptate actele de violenţă, intensitatea acestora şi gravitatea leziunilor produse.
Modalitatea în care a fost săvârşită fapta, victima fiind luată prin surprindere, inculpatul trăgând-o rapid din căruţă, astfel încât acesta nu a avut posibilitatea să riposteze, a constituit, în opinia Curţii, o explicaţie a faptului că expertiza biocriminalistică genetică efectuată în cauză nu a putut depista caractere genetice din profilele ADN ale celor doi fraţi în depozitele subunghiale ale victimei.
In ceea ce priveşte apelul parchetului, Curtea a reţinut că acesta nu a declarat recurs împotriva deciziei penale nr. 36/A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, iar din analiza deciziei de casare nr. 2710 din 13 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că instanţa de apel urmează a rejudeca apelurile declarate.
Ca atare, s-a arătat că nu se poate agrava situaţia apelantului-inculpat care a declarat doar el recurs, astfel încât au fost respinse ca neîntemeiate criticile parchetului privind greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului.
In raport de aceste considerente, în opinie majoritară, prin Decizia penală nr. 126/A din 21 decembrie 2011 Curtea de apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş şi de inculpatul D.M.D., împotriva sentinţei penale nr. 81 din 04 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 409/109/2009.
In opinia separată s-a susţinut că în cauză se impunea admiterea apelului declarat de inculpat, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 C. pen.
S-a apreciat că probele administrate în cauză nu conferă certitudinea că inculpatul a comis infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi existând serioase îndoieli cu privire la acest aspect astfel că justifica aplicarea principiului in dubio pro reo.
In acest sens, s-a arătat că obiectul anchetei era tocmai clarificarea circumstanţele decesului numitului C.A. şi identificarea eventualilor vinovaţi pentru a determina răspunderea, însă nu au fost găsite probe privind eventuala implicare a inculpatului în agresiunea împotriva victimei.
In legătură cu probele ştiinţifice medico-legale administrate în această cauză, respectiv raportul de necropsie nr. 179/B/2008 al Serviciului Medico-Legal Argeş şi Noua expertiză medico-legală nr. A5/4521/2009 întocmită de Institutul de Medicină Legală „ Mina Minovici" şi avizat de Comisia de Avizare şi Control cu avizul nr. E 11/4521/2009, s-a apreciat că în niciuna dintre acestea nu sunt relevate date certe din care să rezulte că inculpatul a acţionat şi a ucis victima sau că există un raport de cauzalitate între presupusa acţiune a inculpatului şi moartea victimei. Actele medico-legale mai sus arătate relevă date privind cauza morţii victimei, existând însă contradicţii între aceste concluzii şi descrierea faptei de către prima instanţă.
De asemenea, un alt aspect relevant a fost considerat faptul că nu există nici o probă materială, inclusiv urme ADN, care să demonstreze că inculpatul este autorul faptei.
In motivarea opiniei separate s-a mai susţinut că prima instanţă a avut în vedere declaraţia martorului D.D.R., pe care acesta a dat-o în faza de urmărire penală, neluându-se în considerare faptul că martorul era fratele inculpatului, şi, prin urmare, declaraţia acestuia trebuia analizată cu rezerva cuvenită, având în vedere posibilitatea elementelor de subiectivism determinate de relaţia de rudenie dintre cei doi.
Un alt aspect considerat important a fost faptul că martorul şi-a schimbat în mod radical declaraţiile de la urmărirea penală în faţa instanţei de judecată, acesta declarând, în mod constant, că nu îşi menţine declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală, deoarece a fost supus presiunilor anchetatorilor. A precizat că nu cunoaşte nimic în legătură cu decesul victimei şi, de asemenea, nu are cunoştinţă de existenţa vreunui conflict între inculpat şi victimă. In aceste condiţii, s-a arătat că nu există argumente pentru care instanţa să dea credibilitate declaraţiei acestui martor din faza de urmărire penală şi nu declaraţiilor pe care acesta le-a dat în faţa instanţelor de judecată.
In legătură cu transcrierea înregistrărilor convorbirilor avute între martorul D.D.R. şi concubina sa V.M., s-a apreciat că nici această probă nu poate fi considerată concludentă, în sensul art. 67 C. proc. pen., pentru a forma convingerea că inculpatul este autorul faptei. S-a subliniat faptul că încercările efectuate de către instanţă de a îmbunătăţi calitatea înregistrărilor convorbirii dintre martor şi concubina sa nu au dus la un rezultat satisfăcător şi prin urmare, în cea mai mare parte conţinutul acestei convorbiri este neinteligibil, neputând fi ascultat în mod nemijlocit, iar frânturile de frază la care prima instanţă se referă în convorbirea dintre martorul D.D.R. şi concubina sa, nu pot constitui probe suficiente şi concludente pentru a demonstra că D.M.D. este autorul faptei de omor.
In plus această probă, dacă nu este coroborată cu cel puţin declaraţia unui martor nu poate avea relevanţă juridică, iar subiectivitatea declaraţiilor martorului D.D.R. este semnificativă şi trebuie luată în considerare. De asemenea, s-a arătat că testul pentru detectarea comportamentului simulat nu este o probă prevăzută de legea procesual penală şi, ca atare, trebuie înlăturat, neavând relevanţă juridică în cauză.
In raport de aceste considerente, în opinie minoritară s-a apreciat că se impunea admiterea apelului inculpatului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.M.D. Prin motivele de recurs depuse la dosar, în termenul prevăzut dispoziţiilor art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., s-a invocat cazul de casare prev. de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., solicitându-se achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. In acest sens, s-a arătat că, în cauză, nu s-a putut dovedi un mobil al crimei, că actele medicale confirmă faptul că leziunile ce au condus la deces sunt doar cele de la nivelul gâtului şi nu de la nivelul toracelui, că nu s-au evidenţiat material genetic aparţinând victimei pe hainele inculpatului, că martorul D.D.R. avea un interes în cauză, pentru a ascunde conflictul dintre el şi victimă, şi, oricum, acesta în faţa instanţei a revenit asupra declaraţiei iniţiale, că testul pentru detectarea comportamentului simulat nu este prevăzut de lege şi ca atare concluziile acestuia ar trebui ignorate, şi că procesele verbale de redare a discuţiilor din mediul ambiental nu pot fi valorificate datorită calităţii slabe a înregistrărilor.
Analizând hotărârea recurată atât prin prima criticilor formulate şi a cazului de casare în care acestea au fost încadrate, cât şi din perspectiva cazurilor de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu, conform art. 38511 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. In doctrină s-a arătat că, pentru a reţine acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi controversat contrară probelor existente la dosar. Sfera de acţiune a instanţei de recurs este limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza, ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată, dacă există discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
In acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte, prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, stabilind că incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt, se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.
În acest sens, se reţine că soluţia de condamnare a inculpatului se fundamentează pe declaraţia martorului ocular D.D.R. dată în faţa procurorului la data de 14 august 2008, acesta prezentând în detaliu modul în care fratele său, inculpatul D.M.D., a lovit victima până a adus-o în stare de inconştienţă, pe convorbirile purtate în mediul ambiental de acelaşi martor cu concubina sa, martora V.M., D.D.R. dezvăluindu-i martorei ,,că el probabil a zis că-l sperie sau ce să-i facă...că nu a vrut să-l omoare ...şi a sărit cu picioarele pe el", pe concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat, la întrebările relevante ale cauzei adresate inculpatului D.M.D. („vineri dimineaţa, în 8 august 2008 tu i-ai luat aerul, l-ai asfixiat pe A. al lui B.?" - Răspuns-nu; „eşti implicat în moartea lui A. al lui B." - Răspuns-nu;,, ai participat la urcarea în căruţă a lui A. al lui B. după ce l-ai lovit în 8 august 2008"- Răspuns-nu) fiind evidenţiate reacţii specifice comportamentului simulat, precum şi pe concluziile raportului de constatare medico-legală, care stabileşte că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienţei cardio-respiratorii acute, consecinţă a unei asfixii mecanice prin comprimare cervicală.
Aspectele invocate de către inculpat în recurs, care, de altfel, au reprezentat apărările sale constante, nu au fost ignorate de către instanţe, ci analizate în contextul ansamblului probator administrat în cauză, Înalta Curte constatând că acestea nu pot conduce la concluzia că o altă persoană ar fi autorul faptei pentru care a fost condamnat.
Astfel, concluziile expertizei medico-legale efectuate în cursul cercetării judecătoreşti, avizată de comisia de avizare şi control din cadrul INML, în sensul că moartea victimei s-a produs ca urmare a unei asfixii mecanice prin comprimare cervicală, cel mai probabil cu un corp dur şi mai puţin probabil prin comprimarea gâtului cu degetele (filele 141-l47 dosar fond), reţinându-se existenţa de leziuni şi la nivelul trunchiului (contuzie pulmonară bilaterală) confirmă modalitatea de săvârşire a faptei astfel cum a fost descrisă de către martorul D.D.R. şi cum a fost reţinută de către instanţe, respectiv că inculpatul a lovit victima cu picioarele. Această împrejurare explică şi motivele pentru care caracterele genetice autozomale şi cromozomiale Y din profilele ADN de referinţă ale inculpatului nu s-au regăsit în depozitele subunghiale de la mâna stângă şi dreaptă a victimei şi nici pe pantalonii acesteia.
Înalta Curte reţine că, într-adevăr, martorul D.D.R. nu a avut o poziţie procesuală constantă, însă ambele instanţe au arătat, motivat, de ce au înlăturat declaraţiile martorului din cursul cercetării judecătoreşti şi au reţinut doar declaraţia acestuia dată în faţa procurorului, la data de 14 august 2008. S-au avut în vedere atât rezultatele raportului de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat al martorului, unde, deşi nu s-au putut formula concluzii clare, totuşi s-a stabilit că răspunsurile la întrebările relevante ale cauzei („ ştii cine este autorul, cine l-a omorât pe A. al lui B. ", ,, declaraţia în care afirmi că tu nu şti cine l-a omorât A. al lui B. este mincinoasă") au produs parţial note specifice comportamentului simulat, respectiv modificări ale nivelului de bază, creşteri de amplitudine şi durată a curbei bioelectrice, modificarea tensiunii arteriale, cât şi discuţia înregistrată în mediul ambiental dintre martor şi concubina sa, V.M., acesta relatându-i modul în care fratele său a ucis victima, discuţie al cărei conţinut a fost recunoscut de către martor. In acest context probator se susţine concluzia că, poziţia constantă a martorului din faţa instanţei de fond şi de apel, unde arată în ziua respectivă nu s-ar fi întâlnit cu victima C.A. şi nici cu fratele său, nu corespunde adevărului.
Cu privire înregistrările audio, care ar fi de o calitate scăzută, Înalta Curte reţine că în mod corect ambele instanţe au constatat că acestea pot fi folosite ca mijloace de probă, în condiţiile în care pasajele relevante în cauză se aud foarte clar şi au fost redate ca atare în procesele verbale întocmite în conformitate cu dispoziţiile art. 91 alin. (1) C. proc. pen., şi, mai mult, în cursul urmăririi penale martorul D.D.R. a recunoscut „că cele înregistrate sunt reale" (fila 40).
Referitor la posibilitatea folosirii în cadrul procesului penal a rapoartelor de constare tehnico-ştiinţifică privind detecţia comportamentului simulat, Înalta Curte constată că, deşi, neprevăzute de codul de procedură penală, concluziilor acestora nu pot fi ignorate, în măsura în care se coroborează cu materialul probator administrat constituind un indiciu în ceea ce priveşte sinceritatea sau nesinceritatea inculpatului. în prezenta cauză, testarea la poligraf atât a inculpatului cât şi a martorului s-a realizat cu acordul acestora, iar hotărârea de condamnare nu se bazează în exclusivitate pe concluziile testării, rezultatele acesteia fiind analizate în contextul probelor administrate, care conduceau la aceeaşi soluţie chiar în şi ipoteza înlăturării raportului de constatare.
In raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că apărările formulate de către inculpat nu infirmă situaţia de fapt stabilită, aceasta fiind în concordanţă cu probele administrate, astfel că nu se poate reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., criticile recurentului fiind neîntemeiate.
Ca atare, constatând că nu pot fi reţinute alte cazuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul inculpatului ca nefondat, soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Conform art. 38511 alin. (4) C. proc. pen. urmează să deducă din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 august 2008 la 13 martie 2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGH
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 126/A din 21 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 15 august 2008 la 13 martie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 696/2012. Penal → |
|---|
