ICCJ. Decizia nr. 80/2012. Penal. Dare de mită (art. 255 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 80/2012
Dosar nr. 14187/118/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 429 din 23 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 14187/118/2010 inculpatul N.L. a fost condamnat astfel:
- 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., art. 80 C. pen.,
- 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui autoturism fără a poseda permis de conducere prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicat, art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), cu aplic. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen. în referire la art 3201 alin. (6) C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei cu privire la inculpatul N.L. din infracţiunea de instigare la favorizarea infractorului, prevăzută de art. 25 C. pen. rap. al art. 264 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 rap. la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text în baza căruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 8 opt luni închisoare.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-a dispus interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) pe durata executării pedepsei.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii din data de 22 octombrie 2010.
În baza art. 334 C. proc. pen. art 3201 alin. (6) C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei cu privire la inculpatul S.C.F., din infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., în infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. i1) C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului S.C.F. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), întrucât a intervenit o cauză de nepedepsire.
În baza art. 118 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus confiscarea specială, în folosul statului a unei bancnote de 100 euro, pentru care s-a depus chitanţa privind consemnarea la C. Bank, potrivit dovezii din data de 25 octombrie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că în data de 24 septembrie 2010, orele 23:30, inculpatul N.L. a condus un autoturism pe un drum public, fără a avea permis de conducere, apoi l-a instigat pe inculpatul S.C.F. să declare mincinos, în scopul propriei exonerări de răspundere penală, promiţând şi dând totodată bani lucrătorului de poliţie, pentru a-l determina să facă un act contrar îndatoririlor de serviciu.
La data de 21 octombrie 2010 a fost înregistrat denunţului penal formulat de numita G.D.C. - lucrător de poliţie în cadrul Postului de Poliţie M.K. în referire la inculpatul N.L. privind determinarea acesteia la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, flagrantul fiind realizat a doua zi, 22 octombrie 2010.
Astfel, în jurul orelor 11:15 la sediul postului de poliţie s-au prezentat inculpatul N.L. însoţit de inculpatul S.C.F. cu solicitarea adresată martorului denunţător, să procedeze la audierea acestora în acord cu interesul ilicit al celui dintâi inculpat.
Fiind instigat în acest sens de N.L. în scopul de a-l salva pe acesta de dosarul de urmărire penală în care era învinuit pentru infracţiunea rutieră prev. de art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002 rep., inculpatul S.C.F. a declarat că în data de 24 septembrie 2010 el ar fi condus autoturismul şi nu inculpatul N.L.
De asemenea, audiat fiind şi inculpatul N.L. a declarat în acelaşi sens după care cei doi au părăsit pentru scurt timp sediul poliţiei.
Potrivit ofertei de corupere anterioare, inculpatul N.L. s-a deplasat la Agenţia Băncii B.M.K. de unde a extras dintr-un cont personal suma de 200 euro, primind chitanţa corespunzătoare, aflată la dosar.
După circa 10 minute de la prima plecare din sediul postului de poliţie, inculpatul N.L. s-a întors şi a remis lucrătorului de poliţie suma de 100 euro fiind înregistrat încă odată în timp ce menţiona că acesta este preţul pentru a se înlocui actele din dosarul de urmărire penală cu aceste declaraţii mincinoase, spre a fi exonerat de răspundere.
S-a procedat la constatarea săvârşirii faptei în regim de flagrant, apoi dosarul a fost reunit cu cel privind infracţiunea rutieră şi cartat sub acelaşi număr unic de înregistrare.
Având în vedere conjunctura şi locul în care s-au petrecut faptele, probatoriul administrat de organul de urmărire penala şi însuşit de inculpaţi respectiv denunţul penal, 2 CD-uri înregistrări, proces-verbal de depistare în flagrant, declaraţii martori, declaraţii inculpaţi, proces-verbal de prezentare material de urmărire penală, tribunalul a reţinut că nu există posibilitatea ca infracţiunile să fie săvârşite de alte persoane decât inculpaţii.
În aceste condiţii, probele strânse în cursul urmăririi penale sunt suficiente şi apte pentru a stabili întreaga situaţie de fapt şi a permite pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Faţă de probatoriul existent instanţa de fond a apreciat că faptele inculpatului N.L. care, la data de 24 septembrie 2010, orele 23:30, a condus autoturismul menţionat pe drum public, fără a avea permis de conducere, promiţînd şi dând totodată bani lucrătorului de poliţie, pentru a-l determina să facă un act contrar îndatoririlor de serviciu, aceste fapte fiind săvârşite în data de 21 şi 22 octombrie 2010, săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de conducere fără permis, prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 rep., dare de mită, prev. de disp. art. 255 C. pen. şi instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă prev de art. 25 rap. la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) prin schimbarea de încadrare juridică din infracţiunea prev. de art. 25 rap. la art. 264 C. pen.
Referitor la inculpatul S.C.F. instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), întrucât fapta acestuia de a declara mincinos că a condus autoturismul inculpatului N.L. la data de 24 septembrie 2010 întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Instanţa de fond a mai reţinut că în aceeaşi zi de 22 octombrie 2010, înainte de înaintarea propunerii de arestare preventivă şi a se da vreo soluţie în dosarul penal privind conducerea fără permis, inculpatul S.C.F. a dat o altă declaraţie, prin care o retractează pe prima, cu următorul conţinut: „(...) Nu am condus nici o maşină B. cu nr. de Germania la data de 24 octombrie 2010, (...) la rugămintea lui N.L. (...) am dat declaraţie că am condus maşina, (dar) acest fapt nu este adevărat (...)"; astfel că, tribunalul constând că acesta beneficiază de impunitate, a dispus încetarea procesului penal potrivit art. 10 lit. i1) C. proc. pen.
Inculpaţii au solicitat instanţei de fond aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
La individuaalizarea judiciară a pedepselor aplicate a avut în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), art. 3201 C. proc. pen., dar şi faptul că inculpatul N.L. a comis faptele în stare de recidivă postcondamnatorie.
Împotriva sentinţei penale nr. 429 din 23 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 14187/118/2010 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa care a formulat următoarele critici:
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului S.C.F. din infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP);
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului N.L. din infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP);
- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpatului N.L.;
- greşita interzicere dreptului de a alege prev. de art. 64 lit. a) teza I-a C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie, pentru inculpatul N.L.;
- omisiunea obligării inculpatului S.C.F. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.;
- neaplicarea dispoziţiilor speciale prev. de art. 255 alin. (4) C. pen. în referire la art. 254 alin. (3) C. pen. privind confiscarea specială a sumei de 100 euro.
Prin decizia penală nr. 82/P Curtea de Apel Constanţa a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa numai cu privire la ultimele trei motive de apel.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect starea de fapt, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatului N.L., fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 345 alin. (2) C. proc. pen. pentru pronunţarea unei soluţii de condamnare. De altfel, inculpatul N.L. a recunoscut comiterea faptei, solicitând judecarea potrivit procedurii prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, exclusiv pe baza mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală, care în speţa prezentă oferă elemente suficiente pentru stabilirea stării de fapt.
Pentru inculpatul S.C.F., de asemenea, în mod corect prima instanţă a dispus schimbare a încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina acestuia din infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), încadrare juridică ce influenţează în mod direct şi stabilirea încadrării juridice pentru fapta inculpatului N.L. de a a-l instiga pe inculpatul S.C.F. să declare mincinos în prezenta cauză penală, în faza de urmărire penală, în scopul propriei exonerări de răspundere penală.
Sub aspectul stării de fapt, necontestată în apel, instanţa de apel a reţinut că în data de 24 septembrie 2010, în jurul orei 23:30, inculpatul N.L. a condus autoturismul cu nr. de înmatriculare XX pe drumurile publice de pe raza loc. M.K., fără a avea permis de conducere, aspect confirmat prin adresa din 08 octombrie 2010 emisă de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor Constanţa.
În continuare, în dosarul penal în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, inculpatul N.L. a propus audierea numitului S.C.F. pentru a dovedi că acesta din urmă ar fi condus autoturismul în noaptea de 24 septembrie 2010, în acest scop determinându-l pe S.C.F. să declare mincinos în faza organelor de urmărire penală.
De asemenea, la data de 22 octombrie 2010 inculpatul N.L. a fost depistat în flagrant la sediul Postului de Poliţie M.K., în timp ce a remis lucrătorului de poliţie G.D., însărcinat cu soluţionarea dosarului penal în care era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, suma de 100 euro pentru ca lucrătorul de poliţie să înlocuiască actele din dosarul de urmărire penală cu declaraţii mincinoase date de S.C.F. şi N.L., din care rezulta că nu acesta din urmă ar fi condus autoturismul.
De asemenea instanţa de apel a reţinut că în apel nu s-au formulat critici în ceea ce priveşte infracţiunile prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 255 alin. (1) C. pen. reţinute în sarcina inculpatului N.L., motiv pentru care nu se impune o analiză suplimentară a celor două infracţiuni, mai ales că inculpatul N.L. a solicitat aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen.
Curtea a apreciat că în mod corect prima instanţă a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), pentru inculpatul S.C.F., respectiv din infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 264 C. pen. în infracţiunea prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), pentru inculpatul N.L.
Deşi inculpaţii N.L. şi S.C.F. au apelat la procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, schimbarea încadrării juridice este posibilă, dispoziţiile art. 3201 alin. (6) C. proc. pen. menţionând expres posibilitatea schimbării încadrării juridice în procedura simplificată de judecată.
În privinţa inculpatului S.C.F. care a apelat la procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen., Curtea de Apel a reţinut că o asemenea recunoaştere ar conduce automat la pronunţarea unei soluţii de condamnare, ceea ce ar contraveni principiului legalităţii procesului penal, reglementat de art. 2 alin. (1) C. proc. pen., precum şi principiului legalităţii incriminării prevăzut de art. 2 C. pen.
În măsura în care pentru infracţiunea dedusă judecăţii se constată existenţa unei cauze egale de împiedicare a punerii în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, conform art. 10 alin. (1) C. proc. pen., a cărei incidenţă este evidentă şi independentă de necesitatea desfăşurarea unei judecăţi tipice, trebuie acceptat că şi în cazul procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. se poate pronunţa o altă soluţie decât cea de condamnare.
O astfel de ipoteza se regăseşte în speţa de faţă, când pentru infracţiunea prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) comisă de inculpatul S.C.F. este incidenţă cauza de nepedepsire prev. de art. 260 alin. (2) C. pen., întrucât inculpatul S.C.F. şi-a retras mărturia înainte de a se produce arestarea inculpatului sau de o se pronunţa o soluţia în cauză (inculpatul S.C.F. şi-a retras mărturia mincinoasă tot în data de 22 octombrie 2010, când dăduse şi declaraţia mincinoasă).
Cauza de nepedepsire este aplicabilă independent de necesitatea administrării altor probe, aşa încât în mod corect prima instanţă a dispus faţă de inculpatul S.C.F. încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), în procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. i1) C. proc. pen. şi art. 260 alin. (2) C. pen.
Individualizarea pedepselor aplicate inculpatului N.L. corespunde criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), dându-se eficienţă circumstanţelor reale de comitere a faptelor, datelor personale şi conduitei procesuale a inculpatului.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul şi funcţiile pedepsei, prin raportare la aceste criterii generale de individualizare, este necesar a se examina cumulativ atât circumstanţele reale de comitere a faptei, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului. Mai trebuie avut în vedere că pedeapsa are în principal scopul prevenirii de infracţiuni, potrivit art. 52 C. pen., care însă nu se formează exclusiv pe baza caracterului puternic represiv al sancţiunii penale.
Scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, atât din punct de vedere al prevenţiei speciale, cât şi a prevenţiei generale, se realizează prin intermediul funcţiilor pedepsei, care are un caracter de constrângere, de reeducare, de exemplaritate şi de eliminare, pedeapsă care însă trebuie adaptată faptei şi persoanei făptuitorului.
Curtea a apreciat că prin aplicarea unor pedepse egale cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile comise se poate atinge scopul prev. de art. 52 C. pen.
Curtea a constatat că apelul procurorului este întemeiat din perspectiva greşitei interziceri a dreptului de a alege prevăzut de art. 64 lit. a) teza I-a C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie, pentru inculpatul N.L., a omisiunii obligării inculpatului S.C.F. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi a neaplicării dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 255 alin. (4) C. pen. în referire la art. 254 alin. (3) C. pen. privind confiscarea specială a sumei de 100 euro.
Potrivit art. 71 C. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 publicată în M. Of. nr. 601/12.07.2006, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) C. pen. din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Instanţa poate dispune şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d), e) C. pen., ţinând seama de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei, persoana inculpatului, interesele copilului sau ale persoanei aflate sub tutela sau curatelă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii a statuat că interzicerea absolută a dreptului de vot al unui condamnat indiferent de circumstanţele în care a fost săvârşită fapta, constituie o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (potrivit căruia înaltele părţi contractante se angajează să organizeze la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţii care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ).
S-a constatat faptul că dreptul de a alege prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. poate fi interzis, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în măsura în care are legătură cu infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului şi circumstanţele speţei impun această ingerinţă în drepturile civile ale persoanei, întocmai cum se prevede în legislaţia internă interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d), e) C. pen.
De asemenea, prin decizia nr. LXXIV(74)/2007 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) C. pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.
Prima instanţă a interzis inculpatului N.L., cu titlu de pedeapsă accesorie, dreptul de a alege prevăzut de art. 64 lit. a) teza I-a C. pen., însă această pedeapsă nu este justificată în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor comise, lipsa oricărei legături obiective între faptele comise şi exercitarea dreptului de a alege, precum şi a unei motivaţii a primei instanţe care să justifice aplicarea pedepsei accesorii, urmând a fi înlăturată.
Prima instanţă a aplicat măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 100 euro în temeiul dispoziţiei generale prevăzută de art. 118 C. pen., însă pentru confiscarea specială a sumei de bani, a valorilor sau a oricăror bunuri ce au făcut obiectul dării de mită este prevăzut un text de lege special, respectiv art. 255 alin. (4) C. pen. în referire la art. 254 alin. (3) C. pen., care prin natura sa derogatorie trebuie aplicat în detrimentul dispoziţiei generale.
Faţă de inculpatul S.C.F. prima instanţă a dispus în mod corect încetarea procesului penal, întrucât există o cauză de nepedepsire, însă a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., care prevăd că, în caz de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire, neregularitate ce urmează a fi îndreptată de instanţa de control judiciar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul N.L., întrucât hotărârea este netemeinică şi nelegală, cale de atac nemotivată în scris. În faţa instanţei de recurs apărătorul desemnat din oficiu al recurentului-inculpat a solicitat admiterea recursului casarea deciziei pronunţate de instanţa de apel şi, rejudecând să se procedeze la o reindividualizare a pedepsei ţinându-se cont de împrejurările reale de comitere a faptei invocându-se cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele considerente:
Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen., deci şi inculpatul, nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede o astfel de cale de atac, potrivit dispoziţiilor art. 3851 alin. (4) teza I C. proc. pen.
Totuşi, persoanele arătate mai sus, pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu a folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare, conform art. 3851 alin. (4) teza II C. proc. pen. În speţă inculpatul a fost condamnat, în primă instanţă, prin sentinţa penală nr. 429 din 23 decembrie 2010 a Tribunalului Constanţa.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul nu a folosit calea de atac a apelului. în cauză numai Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa a declarat apel, care a fost admis în parte.
Prin admiterea apelului parchetului şi desfiinţarea în parte a sentinţei atacate, modificările aduse sentinţei sunt legate de greşita interzicere a dreptului de a alege prevăzut de art. 64 lit. a) teza I-a C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie, pentru inculpatul N.L., a omisiunii obligării inculpatului S.C.F. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi a neaplicării dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 255 alin. (4) C. pen. în referire la art. 254 alin. (3) C. pen. privind confiscarea specială a sumei de 100 euro, neoperând astfel o schimbare a încadrării juridice în sensul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. sau o nouă condamnare.
Împrejurarea ca instanţa de apel, a înlăturat pedeapsa accesorie şi a dispus confiscarea unei sume ce a făcut obiectul infracţiunii de dare de mită nu echivalează cu o modificare a sentinţei în sensul la care se referă dispoziţiile legale enunţate.
Prin urmare, inculpatul care nu a declarat apel, este ţinut să declare recurs împotriva deciziei pronunţată de tribunal, numai în limita modificării operate asupra sentinţei, or, inculpatul nu a criticat aceaste modificări.
Orice critică în afara acestei modificări, deci peste limita permisă de textul de lege, justifică pe deplin concluzia că decizia pronunţată în acest mod de tribunal, în condiţiile în care inculpatul nu a atacat sentinţa cu privire la condamnare, respectiv la modalitatea de executare a pedepsei, nu poate fi atacată cu recurs potrivit dispoziţiile art. 3851 alin. (4) teza II interpretate per a contrario, recursul de faţă fiind inadmisibil.
Faţă de prioritatea în examinare a acestei împrejurări de drept, apare inutilă analizarea pe fond a criticii referitoare la greşita individualizare a pedepsei, în raport cu disp. art. 72 şi 52 C. penal.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul N.L. împotriva deciziei penale nr. 82/P din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 79/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 86/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
