ICCJ. Decizia nr. 857/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 857/2012
Dosar nr. 7309/1/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 4149 din data de 28 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8591/1/2006 s-a decis respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de inculpaţii B.P.D. şi B.C. împotriva deciziei penale nr. 133 din 18 aprilie 2006 a Curţii de Apel Bacău.
A obligat recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 220 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 127/ D din 7 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4365/2005 s-au dispus următoarele:
În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 75 lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă din 2 iunie 2004 a fost condamnată inculpata B.C., recidivistă, la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.
În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) şi c), art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 80 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, a fost condamnat inculpatul B.P.D., necunoscut cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare.
S-a interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen., cu art. 998 şi art. 1003 C. civ., au fost obligaţi inculpaţii în solidar să plătească moştenitorilor părţii civile D.M.M., D.M.R., D.M.I., D.M.P., D.M.G. şi D.M.E. de 1.912 lei RON cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând daune materiale.
S-a respins cererea părţii civile D.M.R. de obligarea inculpaţilor la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii să plătească statului câte 650 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare. S-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei a onorariilor avocat oficiu în sumă de 200 lei RON. În temeiul art. 193 alin. (1) C. proc. pen. au fost obligaţi inculpaţii să plătească părţii civile D.M.R. suma de 1.400 lei RON cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt: Rude prin alianţă, inculpata B.C., nepoată după fratele vitreg al părţii vătămate D.M.M., se aflau în relaţii tensionate de mai multă vreme, determinate de dreptul de moştenire pe care şi-l revendică fiecare parte. Determinat de acest motiv al neînţelegerilor, între părţi au existat pe rolul instanţelor mai multe cauze civile (Judecătoria Bacău, dosarul nr. 7914/1998, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 3767 din 4 mai 1999, Curtea de Apel Bacău, dosarul nr. 1628/2000, în care s-au pronunţat deciziile civile nr. :1225 din 31 mai 2000, 982 din 10 iunie 2002 şi 138 din 19 aprilie 2004), prin care inculpata sau ruda acesteia B.G. nu au avut câştig de cauză. Din adresa din 10 iunie 2004 a Consiliului Local al comunei Faraoani, judeţul Bacău, rezultă că inculpata B.C. nu are nici un grad de rudenie cu partea civilă D.M.M. În perioada 28 mai - 21 iunie 2004 partea vătămată D.M.M. a depus mai multe plângeri la postul de poliţie al comunei Faraoani prin care a sesizat faptul că cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa sa, în mod repetat, au insultat-o şi ameninţat-o şi că i-au sustras bunuri din gospodărie. Acest lucru a avut loc şi în ziua de 2 iunie 2004, când, în jurul orelor 10,30, inculpaţii B.P.D. şi B.C., împreună cu fiica inculpatei, minora L.A.M., în vârstă de 10 ani, s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate D.M.M. cu scopul de a sustrage bunurile acesteia şi de a o evacua din locuinţă. Constatând că uşa de la intrare în locuinţă este încuiată prin interior cu un drug, la refuzul părţii vătămate de a o deschide, inculpata B.C. a spart sticla de la fereastra camerei unde se afla partea vătămată şi prin gratii, a introdus-o pe minora L.A.M., care a pătruns astfel în cameră şi a deschis uşa de la intrare celor doi inculpaţi. După ce cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţă, inculpata B.C. s-a repezit la partea vătămată care se afla în pat, imobilizată şi profitând de faptul că aceasta se află în imposibilitate de a se apăra, având un handicap locomotor de gr. l a început să o lovească cu pumnii şi palmele, a strâns-o de gât, a tras-o de păr, cerându-i banii, cheile de la locuinţă, viţelul, porumbul, etc., iar la refuzul acesteia a ameninţat-o cu moartea. Partea vătămată a încercat să se apere, iar în timpul actelor de violenţă la care a fost supusă, a muşcat-o pe inculpată de un deget. Strigătele de ajutor ale părţii vătămate, ca şi momentele anterioare agresiunii acesteia, au fost observate de martorii M.I. şi M.G., care se aflau în curtea locuinţei părţii vătămate, numita B.C.M.
Aceasta, împreună cu soţul său s-au deplasat la locuinţa părţii vătămate, pe care au transportat-o cu un cărucior pentru persoane cu handicap locomotor, la locuinţa lor. Cei doi martori au constatat că partea vătămată avea sânge pe faţă, fiind martori şi la sustragerea de inculpaţi a mai multor bunuri proprietatea părţii vătămate. Inculpaţii au rămas la locuinţa părţii vătămate, până în jurul orelor 16,00, interval de timp în care au sustras o mare parte a bunurilor aflate în locuinţa şi dependinţele acesteia, în care au pătruns tot prin efracţie, au consumat şi apoi au sustras vinul din beci. Inculpaţii au recunoscut că în ziua de 2 iunie 2004, au fost în locuinţa părţii civile D.M.M., că au pătruns prin efracţie, cu ajutorul minorei L.A.M., că au avut discuţii contradictorii cu partea civilă şi că în momentul în care au venit organele de poliţie, atât în curtea locuinţei, cât şi în exteriorul acesteia, au fost găsite mai multe bunuri proprietatea părţii civile, dar au negat sustragerea acestora, susţinând că nu ştiu în ce împrejurări bunurile au ajuns acolo. Inculpata B.C. a precizat că s-a judecat cu partea civilă D.M.M. în mai multe cauze civile pentru a intra în posesia casei şi a terenului şi că toate acţiunile i-au fost respins, dar se consideră proprietară a acestor bunuri şi a bunurilor mobile din acel imobil. În drept, faptele inculpaţilor de a sustrage, prin violenţă şi ameninţare, bunuri din locuinţa părţii civile D.M.M., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. Deşi inculpatul B.P.D. nu a exercitat în mod nemijlocit acte de violenţă asupra părţii vătămate, a fost prezent în momentul în care inculpata a pătruns prin efracţie în locuinţa părţii vătămate şi a lovit-o şi ameninţat-o pe aceasta şi a participat efectiv la sustragerea bunurilor din locuinţa părţii vătămate, astfel încât şi fapta săvârşită de acest inculpat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. Deoarece infracţiunea de tâlhărie a fost comisă de cei doi inculpaţi împreună cu un minor, în cauză s-a reţinut şi circumstanţa agravantă legală, prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen atât inculpaţii, cât şi moştenitorii părţii civile. Cei doi inculpaţi, B.C. şi B.P.D., au criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate. În esenţă, aceştia au solicitat achitarea lor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie motivat de faptul că lipseşte un element esenţial al laturii subiective a acestei infracţiuni şi anume intenţia ca formă de vinovăţie. În opinia lor, ei nu au făcut altceva decât să intre într-o locuinţă care le aparţine şi să-şi ia unele lucruri. De asemenea, recurenţii au arătat că nu au lovit-o pe partea vătămată D.M.M. Inculpaţii au mai invocat şi existenţa autorităţii de lucru judecat şi nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză motivat de faptul că nu au avut cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză. Moştenitorii părţii civile D.M.M. au criticat hotărârea primei instanţe atât în latură penală, cât şi în latură civile. Astfel, au arătat că hotărârea primei instanţe este netemeinică, întrucât cuantumul daunelor morale acordat este prea mic în raport cu prejudiciul moral suferit, iar pedepsele aplicate inculpaţilor nu au fost corect individualizate şi impunându-se a fi majorate. Prin Decizia nr. 133/ A din 18 aprilie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, s-a respins ca nefondată excepţia tardivităţii apelului declarat de părţile civile, care a fost respins ca nefondat, fiind admise în schimb apelurile declarate de inculpaţii B.C. şi B.P.D. şi, pe cale de consecinţă, făcându-se aplicarea art. 74 alin. (2)-76 lit. b) C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatei B.C. de la 7 la 4 ani închisoare iar în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.P.D. s-a dat o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante deja reţinute în favoarea sa, coborându-se pedeapsa de la 3 la 1 an şi 6 luni închisoare. Curtea a apreciat că, pe de o parte, se impune reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 alin. (2) C. pen. în favoarea inculpatei B.C. şi, în consecinţă, aplicarea art. 76 lit. b) C. pen. (coborârea pedepsei) sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile în care aceasta are în întreţinere doi copii minori, iar antecedentele penale ale acesteia nu sunt în legătură cu infracţiuni contra patrimoniului iar, pe de altă parte, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nepăstrând o justă proporţie între gravitatea faptelor săvârşite de cei doi inculpaţi, consecinţele acestora şi durata în timp necesară procesului educaţional al resocializării al acestora. În opinia curţii de apel scopul pedepsei poate fi atins şi dacă se aplică inculpaţilor pedepse mai mici, 4 ani închisoare pentru inculpata B.C. şi un an şi 6 luni închisoare pentru celălalt inculpat.
Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei condamnări pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie reţinută în sarcina lor, întrucât, pe de o parte, au pătruns în curtea şi locuinţa părţii vătămate cu acordul acesteia iar, pe de altă parte, nu au sustras nici un bun, martorii percepând această împrejurare doar cu ocazia reconstituirii făcute de organele de poliţie care le-au înscenat această faptă. În subsidiar inculpaţii au criticat individualizarea judiciară necorespunzătoare a pedepselor aplicate, pe care le consideră prea aspre în raport de circumstanţele lor personale şi împrejurările săvârşirii faptei din care reiese gradul redus de pericol social.
Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12 şi 14 C. proc. pen., Curtea a apreciat că recursurile sunt nefondate.
1. În ceea ce priveşte susţinerea inculpaţilor în sensul că nu se fac vinovaţi de săvârşirea faptei reţinute în sarcina lor deoarece au pătruns în curtea şi locuinţa părţii vătămate cu acordul acesteia şi nu există dovezi credibile că şi-au însuşit vreun un bun, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei există declaraţii ale inculpaţilor în care recunosc violarea de domiciliu (faptul că au căutat prin toate camerele, inclusiv în beci, că au venit de acasă cu un cărucior, dar pentru a lua lucerna din curtea părţii vătămate), precum şi faptul că inculpata o bruscat-o pe partea vătămată care se afla în cărucior, pe fondul relaţiei conflictuale în care se aflau, însă, în nici un caz nu au sustras bunurile ce au fost găsite pe prispă şi în curte, arătând însă că se consideră proprietarii tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând părţii vătămate, în pofida hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză. Aceste declaraţii de recunoaştere parţială au fost coroborate cu declaraţiile martorilor identificaţi şi audiaţi în cauză
- cu care inculpata a refuzat să fie confruntată -, precum şi cu celelalte mijloace de probă, inclusiv cele materiale, în baza cărora instanţa de fond şi cea de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69 C. proc. pen., au stabilit în mod corect împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia, precum şi vinovăţia inculpaţilor, astfel că hotărârile pronunţate sunt legale.
2. Referitor la critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, deoarece instanţa de apel a aplicat corespunzător criteriile de individualizare judiciară a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), având în vedere atât modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, cât şi circumstanţele personale ale inculpaţilor (inculpata are doi copii minori în întreţinere, a comis fapta în stare de recidivă însă primul termen îl constituie fapte ce nu au legătură cu infracţiuni contra patrimoniului, în timp ce inculpatul a avut o contribuţie mai redusă la comiterea faptei), date în raport de care a apreciat că în favoarea acestora pot fi reţinute circumstanţe atenuante judiciare, care, chiar dacă vin în concurs cu starea de recidivă, pentru inculpată, sau cu circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., pentru inculpat, pot conduce la coborârea pedepsei sub minimul special de 7 ani închisoare. Solicitarea recurenţilor de a se da o mai mare eficientă circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea lor şi, pe cale de consecinţă, să fie redus şi mai mult cuantumul pedepselor, este nefondată, Înalta Curte apreciind că instanţa de apel a dat dovadă de suficienţă clemenţă atunci când a coborât pedepsele sub minimul special, deşi erau incidente dispoziţiile art. 39 alin. (4) şi, respectiv, art. 80 C. pen. Ca atare, apreciind că pedepsele aplicate de instanţa de apel sunt apte să asigure reeducarea inculpaţilor, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, a respins recursurile formulate de inculpaţi, ca nefondate.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii - inculpaţi au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii, contestatoarea condamnată B.C., a formulat contestaţie în anulare, cerere care a fost trimisă iniţial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instituţie ce a remis-o acestei instanţe, astfel că la data de 13 septembrie 2011, cererea a fost înregistrată pe rolul acestei secţii sub nr. 7309/1/2011, fixându-se prim termen aleatoriu, la data de 25 ianuarie 2012.
La termenul din data de 25 ianuarie 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de astăzi ca urmare a neataşării dosarului în care s-a pronunţat Decizia care formează obiectul prezentei contestaţii.
În motivele invocate de către contestatoare, aceasta a arătat în esenţă că, nu este limitat numărul de cereri de contestaţie în anulare pe care le poate formula, că este nemulţumită de răspunsurile primite de la organele judiciare cărora s-a adresat, precum şi de modalitatea în care i-a fost soluţionată cauza.
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i1),cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (11).
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constată că, cererea de contestaţie nu este făcută în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 10 de zile de la data începerii executării deciziei contestate, respectiv la data de 10 august 2006 contestatoarea a început executarea pedepsei, aceasta fiind executată până la data de 09 august 2010, iar contestaţia în anulare a fost formulată la data de 16 august 2011, după 1 an de la data executării deciziei, respectiv la data de 13 septembrie 2011 iar motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – e), C. proc. pen., astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, văzând dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B.C. şi o va obliga pe contestatoare la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată B.C. împotriva deciziei penale nr. 4149 din 28 iunie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8591/1/2006.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2012. Penal. îndreptare eroare materială... | ICCJ. Decizia nr. 816/2012. Penal → |
|---|
