ICCJ. Decizia nr. 343/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 343/2013

Dosar nr. 675/46/2012/a15

Şedinţa publică din 31 ianuarie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin încheierea din 23 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 675/46/2012, între altele, a fost menţinută starea de arest, a inculpaţilor C.S., C.G. şi B.M.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen. (inculpatul C.G.), a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., (inculpatul C.S.) şi a infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP); art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., (inculpatul B.M.).

Din materialul probator administrat în cauză rezultă, astfel, că inculpaţii sunt trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni multiple cu o amploare deosebită şi care necesită în vederea aflării adevărului administrarea unui probatoriu complex.

Toate acestea reprezintă probe în sensul dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol social concret pentru ordinea publică prin lezarea valorilor şi relaţiilor sociale care formează sfera acestei noţiuni.

Din probele administrate în dosar nu rezultă că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive pentru niciunul dintre inculpaţii aflaţi în stare arest preventiv, iar necesitatea unei bune administrări a probelor în acest moment procesual este un argument care demonstrează că această măsură de prevenţie este adecvată scopului procesual penal [art. 136 alin. (1) C. proc. pen.], fapt confirmat şi de deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în materie cu această pricină.

Dată fiind situaţia comună pentru coinculpaţii în cauză privind temeiurile care justifică menţinerea măsurii arestării preventive, nu este necesar să se examineze separat necesitatea menţinerii măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat în parte cu precizarea importantă că inculpatul C.G. a fost arestat şi pentru cazul prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen.

Referitor la aspectele particulare privind pe inculpaţii arestaţi preventiv în această cauză, curtea apreciază că acestea pălesc, oarecum, la acest moment al procedurii faţă de stadiul probator, de condiţiile concrete în care s-au desfăşurat activităţile infracţionale reclamante de acuzare şi faţă de complexitatea faptelor, aşa cum au fost expuse în actul de inculpare.

În consecinţă, faţă de complexitatea cauzei reflectată în numărul mare al părţilor implicate, al volumelor dosarelor multitudinea şi complexitatea probelor ce vor fi solicitate de procuror şi inculpaţi, detenţia preventivă a inculpaţilor de circa 11 luni nu apare ca fiind excesivă.

Cum faptele ce fac obiectul acestui dosar pun problema conjugării intereselor unui grup de persoane format din inculpaţii în cauză, în scopul comun al fraudării unui număr mare de persoane, prima instanţă a apreciat că temeiurile arestării preventive a inculpaţilor nu au dispărut, justificând şi pe viitor arestarea lor preventivă, astfel că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor sau înlocuirea măsurii cu o altă măsură respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau ţara.

Cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură de prevenţie nu sunt justificate, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen. În plus, dacă s-ar admite cererile de revocare a măsurii arestării preventive, dispunându-se punerea lor de îndată în libertate s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranţă în opinia publică, fapt ce în final s-ar repercuta negativ asupra finalităţii actului de justiţie. în cauză au fost audiaţi inculpaţii C.G., B.M., C.S., P.A., B.G., C.G., P.V.G.M., C.V., S.P. şi L.A.M., o parte din martorii care au rezultat din actele de urmărire penală şi a căror depoziţii sunt importante în aprecierea instanţei, majoritatea acestora fiind audiaţi la urmărirea penală având declaraţii date în dosar.

Pe lângă elementele de circumstanţiere a căror relevanţă nu poate fi ignorată, ca de pildă, conduita corespunzătoare anterioară momentului arestării preventive sau starea precară de sănătate a acestora, trebuie să se acorde atenţie deosebită naturii activităţii infracţionale a pretinsului grup organizat reclamat de acuzare, cât şi condiţiilor concrete în care acesta s-a desfăşurat şi complexitatea faptelor pretins a fi comise, împrejurări invocate în deciziile de casare ale instanţei supreme.

Inculpaţii sunt cercetaţi pentru infracţiuni ce prezintă un pericol destul de ridicat, reţinându-se în sarcina lor crearea unui grup organizat având ca scop obţinerea de beneficii financiare prin săvârşirea infracţiunilor de corupţie şi spălarea banilor.

Este adevărat că numai gravitatea faptei comise nu poate fi socotită în sine ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat faptul că sunt probe şi indicii că inculpaţii s-au asociat cu alţi inculpaţi în vederea comiterii unor infracţiuni grave, de mare rezonanţă, în zona care sau produs şi faţă de care există o bănuială legitimă.

Acuzaţia ce se reţine împotriva inculpaţilor este aceea că sumele de bani rezultate din contractele de reprezentare au fost încasate prin folosirea influenţei şi autorităţii reprezentanţilor grupului asupra membrilor revoluţionari, aceste sume fiind percepute fără o bază legală, constituind foloase necuvenite pentru membrii grupului.

De asemenea, contractele de împrumut au fost încheiate pentru a da o aparenţă de legalitate a încasării unor sume de bani importante, acestea constituind un folos necuvenit atât pentru inculpatul C.G., cât şi pentru ceilalţi membrii ai grupului.

În vederea încasării sumelor de bani, inculpatul C.G. s-a folosit de membrii ai familiei sale, respectiv de soţia sa, învinuita C.F., cât şi de fiul său, C.G.

Asociaţia Decembrie 1989 Metrou România, avea obligaţia de reprezentare a membrilor asociaţiilor în faţa organizaţiilor, autorităţilor şi instituţiilor statului de drept, acest aspect rezultând chiar din Statutul asociaţiei.

Din conţinutul contractelor de reprezentare rezultă că acestea au fost încheiate de către Asociaţia Decembrie 1989 Metrou România, reprezentată de inculpatul C.G. cu membrii revoluţionari pentru a-i reprezenta pe aceştia cu puteri depline în faţa instanţelor judecătoreşti ori a oricăror autorităţi publice în vederea obţinerii, confirmării, preschimbării certificatului de revoluţionar, pentru obţinerea tuturor drepturilor legale cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr. 341/2004.

În baza încheierii acestor contracte, membrii revoluţionari erau obligaţi să plătească sume de bani, indiferent dacă beneficiau sau nu de prestare de servicii juridice în faţa instanţelor judecătoreşti.

Ori, conform Statutului asociaţiei, membrii revoluţionari trebuiau să fie reprezentaţi în faţa autorităţilor şi instituţiilor statului de drept, inclusiv pentru obţinerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 341/2004.

Sumele de bani erau încasate de către inculpata C.F., soţia inculpatului C.G., după ce în prealabil, ceilalţi membri ai grupului, respectiv C.S., B.M., P.V.G.M., C.V., B.G. şi P.A. efectuau demersuri pe lângă membrii revoluţionari pentru a-i determina să încheie contractele de reprezentare sau să plătească sumele de bani aferente acestor contracte.

S-a făcut referire şi la pretinse ameninţări, în cazul în care membrii revoluţionari refuzau să plătească sumele de bani, în concret inculpatul C.G., ajutat fiind de inculpatul S.P., procedau la emiterea de notificări către persoanele în cauză, avertizându-i că, în cazul în care nu vor plăti sumele de bani, vor fi acţionaţi în instanţă şi vor fi obligaţi să plătească sume mai mari decât cele stipulate în contractele de reprezentare. Din verificările efectuate de Garda Financiară, Comisariatul General, au rezultat indicii că inculpatul S.P., avocat în cadrul Baroului Bucureşti şi titular al Cabinetului individual de avocatură S.P., a încheiat cu Asociaţia Decembrie 1989 Metrou România, în perioada 2005-2011, un număr total de 9 contracte de asistenţă juridică. Unul dintre contractele de asistenţă juridică a fost încheiat în data de 6 iulie 2005, fără să fie înregistrat în Registrul de evidenţă al contractelor de asistenţă juridică deţinut de Cabinetul individual de avocatură S.P., iar alte contracte de asistenţă juridică au fost încheiate fără să se specifice onorariul.

Tot din verificările efectuate de către Garda Financiară, Comisariatul General, au rezultat indicii temeinice că, deşi unele contracte de asistenţă juridică au prevăzut onorarii, sumele de bani încasate conform acestor contracte nu au fost declarate la organele fiscale pentru plata taxelor şi impozitelor datorate statului.

Mai mult decât atât, s-a susţinut că, din probele administrate, a rezultat presupunerea că inculpatul S.P. pentru ajutorul dat inculpatului C.G. în vederea încasării sumelor de bani de la membrii revoluţionari, a primit în mai multe rânduri sume mari de bani fără să fie evidenţiate în actele de evidenţă contabilă ale Cabinetului de avocatură S.P. În acest sens, s-a invocat agenda ridicată de la domiciliul inculpatului C.G. cu ocazia percheziţiei domiciliare. în cauză sunt indicii şi probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluţionari de a încheia contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării adeverinţelor în baza cărora se obţineau indemnizaţiile reparatorii de la casele de pensii.

În ceea ce priveşte implicarea inculpatului B.M. s-a notat că, în unele cazuri, el era cel care încasa banii de la persoanele care obţinuseră certificatul de revoluţionar preschimbat şi îi preda la sediul asociaţiei din Bucureşti. De asemenea în cazul inculpatului C.S. s-au invocat indicii privind implicarea în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluţionari îndreptăţiţi la obţinerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004.

De asemenea, fiindcă în cauză sunt implicaţi mai mulţi acuzaţi, culegerea probelor e mai dificilă, iar volumul probelor fiind mai mare şi din surse diferite se justifică în continuare detenţia preventivă a celor trei inculpaţi.

Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii C.S., C.G. şi B.M.

Concluziile apărătorilor inculpaţilor, ale reprezentantului Ministerului Piublic, precum şi ultimul cuvânt al inculpaţilor au fost consemnate, pe larg, în partea introductivă a acdestei decizii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursurile declarate nu sunt fondate.

Potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, instanţa are dreptul şi obligaţia de a verifica legalitatea luării măsurii preventive, la termenul de judecată sau atunci când soluţionează cereri privitoare la aceste măsuri, chiar dacă încheierea prin care s-a dispus luarea unei măsuri a rămas definitivă, fie prin nerecurare, fie prin soluţionarea recursului şi chiar dacă ulterior a rămas definitivă, a fost prelungită sau menţinută măsura preventivă. Aceasta înseamnă că hotărârea prin care s-a dispus anterior luarea unei măsuri preventive, nu are autoritate de lucru judecat pentru că legalitatea dispunerii măsurii urmează a forma obiectul unei permanenţe cenzuri a unui permanent control, instanţa fiind obligată să dispună oricând revocarea măsurii pe motiv de nelegaiitate. Constatarea unei astfel de nelegalităţi, dintr-o încheiere anterioară, ori a inexistenţei unui temei de motivare duce la revocarea măsurii şi punerea în libertate a inculpatului.

Astfel, de fiecare dată, la fiecare termen de judecată, instanţa verifică dacă sunt sau nu întrunite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 143, art. 148 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 300² C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este arestat instanţa sesizată este datoare să verifice în cursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive iar conform art. 160^b alin. (3) din acelaşi Cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa prin încheiere motivată dispune menţinerea stării de arest.

În cauza de faţă, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a incuJpaţiior le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) (pentru inculpatul C.G.) şi lit. f) (pentru toţi inculpaţii) C. proc. pen., respectiv, pe de o parte, că există date că inculpatul C.G. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, iar pe de altă parte, că infracţiunile pentru care toţi inculpaţii au fost cercetaţi sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În acest moment procesual cerinţele art. 148 (C. proc. pen. se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, în condiţiile în care există probe temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii ar fi comis faptele pentru care au fost cercetaţi şi trimişi în judecată.

Este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul existenţei a suficiente probe temeinice, care justifică presupunerea rezonabilă că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit faptele pentru care sunt trimişi în judecată; în cauză sunt indicii şi probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluţionari de a încheia contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării adeverinţelor în baza cărora se obţineau indemnizaţiile reparatorii de la casele de pensii.

Raportat la sensul art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, din actele cauzei şi probatoriul administrat rezultă suficiente date şi informaţii menite a convinge instanţa că inculpaţii ar fi desfăşurat activităţile infracţionale pentru care au fost trimişi în judecată şi pentru care, la acest moment s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurilor preventive.

În ceea ce temeiul înscris în dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text, respectiv, legea prevede pentru infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Astfel cum a statuat jurisprudenţa în materie, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, sentimentul că cei care concură la înfăptuirea justiţiei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.

Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.

La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că se vor avea în vedere unele criterii complementare cum sunt: infracţiunile săvârşite, gravitatea acestora, urmările produse, persoana inculpatului, calitatea în care au săvârşit faptele, cu consecinţe asupra ordinii de drept.

În acest sens, în jurisprudenţa Curţii europene s-a statuat că, uneori, prin deosebita lor gravitate şi prin reacţia publicului faţă de săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot produce o anumită tulburare socială, de natură a justifica o detenţie provizorie, pe o perioadă de timp. Instanţa europeană a admis astfel că, în cauze complexe, autorităţile naţionale sunt îndreptăţite să creadă că menţinerea unui suspect în detenţie este necesară pentru ca acesta să nu perturbe desfăşurarea anchetei, cel puţin la începutul ei.

Or, în raport de probatoriul administrat până la acest moment procesual, inculpaţii sunt acuzaţi de săvârşirea unor fapte de o gravitate sporită, creând inclusiv prin numărul participanţilor, o stare de insecuritate socială, modalitatea în care acestea au fost comise, toate acestea justificând pe deplin, temerea că odată puşi în libertate, inculpaţii vor săvârşi şi alte fapte de acelaşi gen.

În aceeaşi ordine de idei, raportat la infracţiunile presupus săvârşite (grup infracţional organizat, infracţiuni de corupţie, de spălare de bani), toate implicând o adevărată pregătire a activităţilor infracţionale, în care fiecare participant avea un rol stabilit, consecinţele juridice produse de toate acestea, valoarea pagubelor încercate sau care s-ar fi putut produce, justifică detenţia în continuare, măsura fiind corespunzătoare şi scopului măsurii preventive înscris în art. 136 C. proc. pen.

În egală măsură, prin lăsarea în libertate a inculpaţilor există şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal, cercetarea judecătorească nefiind încă declanşată.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O. privind interpretarea art. 5 parag. (1) lit. c), pentru justificarea arestării sau deţinerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucţie, adică de urmărire penală, iar detenţia permite desfăşurarea ei normală (cauza Ciraklar vs Turcia, 19 ianuarie 1995, cauza Contradivs Italia, 14 ianuarie 1997).

Aşa cum a statuat instanţa europeană, faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane, nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări şi pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracţiune (cauza Murray vs Regatul Unit, 28 octombrie 1994).

Or, aşa cum s-a reţinut mai sus, din actele cauzei şi probatoriul administrat rezultă suficiente date şi informaţii menite a convinge instanţa că inculpaţii ar fi desfăşurat activităţile infracţionale pentru care au fost trimişi în judecată.

În condiţiile în care temeiurile arestării iniţiale există şi având în vedere natura şi importanţa relaţiilor sociale pretins încălcate prin activitatea infracţională bănuit desfăşurată, gravitatea diferenţiată dar accentuată a tuturor faptelor presupus a fi comise, pentru care există motive verosimile care justifică bănuiala că au fost comise de inculpaţii arestaţi preventiv, modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârşite acţiunile ilicite, urmările produse, instanţa apreciază că aceleaşi temeiuri justifică privarea în continuare de libertate a inculpaţilor.

Chiar daca inculpaţii sunt arestaţi preventiv de o perioada relativ mare de timp, Înalta Curte constata că în cauză nu s-a depăşit termenul rezonabil al arestării preventive a inculpaţilor, în raport de particularităţile concrete ale cauzei, respectiv, numărul inculpaţilor, probatoriul care trebuie administrat şi complexitatea cauzei.

Aşa fiind, Curtea constatând că detenţia preventivă a inculpaţilor ste legală, fiind respectate, atât exigenţele cerute de legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, apreciază că cererile inculpaţilor apar ca neîntemeiate.

De asemenea, constatând că alte măsuri preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) nu sunt suficiente şi nici eficiente pentru a proteja în mod just interesul public, având în vedere şi împrejurarea că prin conotaţiile particulare ale cauzei, s-a produs o stare de tulburare socială, de natură a justifica detenţia preventivă, inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii opiniei publice în promptitudinea şi fermitatea reacţiei autorităţilor statului la săvârşirea unor astfel de infracţiuni, Curtea constată că nu sunt întemeiate cererile inculpaţilor privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu alta măsura mai puţin restrictiva.

Pe de altă parte, în raport de momentul procesual şi de complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunilor de o gravitate sporită, de numărul mare al inculpaţilor care au acţionat ca o structură organizată, precum şi de numărul mare de părţi, simpla trecere a unei perioade mai mari de timp, nu este de natură să încalce principiul rezonabilităţii măsurii arestării preventive, în accepţiunea dată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor şi durata procedurilor în faţa organelor judiciare.

În ceea ce priveşte susţinerile tuturor inculpaţilor, în sensul că, lăsarea lor în libertate nu ar prezenta pericol pentru ordinea publică, neexistând vreo probă concretă în acest sens, Înalta Curte le apreciază ca nefondate, având în vedere că, aşa cum s-a mai arătat, acest pericol rezidă din împrejurările săvârşirii presupuselor fapte, din perioada infracţională îndelungată, din valorile presupus lezate, toate acestea denotând că starea de pericol este prezentă, astfel că măsura preventivă este necesară.

Referitor la circumstanţele personale ale inculpaţilor, Înalta Curte nu poate să le acorde o pondere superioară naturii şi gravităţii activităţii infracţionale a acestora, condiţiilor concrete în care au acţionat, astfel că, apreciază că acestea nu au influenţă determinantă asupra oportunităţii menţinerii măsurii privative de libertate, temeiurile de drept şi de fapt avute în vedere iniţial nemodificându-se şi pe considerentul că de la data arestării lor preventive nu s-a depăşit termenul considerat rezonabil, în condiţiile în care cauza instrumentată se apreciază a fi deosebit de complexă.

În consecinţă, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.

Faţă de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) şi a) art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii C.S., C.G. şi B.M.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi C.G. şi B.M. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar recurentul inculpat C.S. va fi obligat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.S., C.G. şi B.M. împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 675/46/2012.

Obligă recurentul inculpat C.S. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurenţii inculpaţi C.G. şi B.M. la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 31 ianuarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 341/2013. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 381/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 343/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 343/2013. Penal