ICCJ. Decizia nr. 268/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 268/2011
Dosar nr. 5063/1/2011
Şedinţa publică din 26 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 19 mai 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3208/1/2010 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de mandatarul contestatorului E.N.G., de sesizare a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost sesizată cu recursul declarat de contestatorul E.N.G. împotriva Sentinţei penale nr. 191/ F din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din 19 mai 2011 contestatorul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că dispoziţiile legale a căror constituţionalitate sunt criticate de către contestator - respectiv prevederile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României - nu îndeplinesc exigenţele ce decurg din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că aceste texte nu au o legătură directă cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, prima instanţă, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul E.N.G. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul E.N.G., depunând în susţinerea acestuia un memoriu şi un set de înscrisuri.
Examinând recursul formulat de contestatorul E.N.G., în baza actelor şi lucrărilor de la dosarul cauzei, precum şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului.
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare.
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României, vizează texte de lege care sunt în vigoare şi nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curţii Constituţionale, că sunt neconstituţionale.
Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
Astfel, Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea Decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
Dreptul de a invoca o excepţie de neconstituţionalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut şi trebuie exercitat în condiţiile şi în limitele stabilite de lege (cu bună credinţă), cu respectarea scopului legii şi nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituţii şi norme legale.
În speţă, contestatorul E.N.G. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) şi art. 146 lit. d) din Constituţia României.
În mod corect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că textele de lege criticate nu au o legătură directă cu soluţionarea cauzei.
Cum în cauză, instanţa este investită să se pronunţe asupra unei contestaţii la executare, chiar dacă textele sus menţionate ar fi declarate neconstituţionale, nu ar putea influenţa soluţia procesului, nefiind o chestiune care implică soluţionarea cauzei în accepţiunea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Faţă de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul E.N.G..
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul E.N.G., personal şi prin mandatar E.D.M. împotriva Încheierii din 19 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3208/2/2010.
Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 17/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 1/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
