ICCJ. Decizia nr. 31/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 31/2011
Dosar nr.774/1/2011
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 114 din 24 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 525/1/2011, s-a dispus, în baza art. 1608 alin. (6) C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul C.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, prin cererea înregistrată, la data de 20 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 525/1/2011, inculpatul C.A. a solicitat, în temeiul art. 160b alin. (1) şi (2) raportat la art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.
În motivarea cererii, inculpatul C.A. a arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezenţa sa în faţa organelor de urmărire penală.
S-a apreciat că detenţia provizorie este excesivă, impunându-se controlul judiciar prin intermediul căruia se va atinge scopul măsurilor preventive, fără ca prezumţia de nevinovăţie să fie atinsă şi fără a se produce o ruptură în mediul familial şi profesional al persoanei cercetate.
Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată, iar punerea în libertate provizorie este indicată imediat ce menţinerea în arest încetează a mai fi rezonabilă şi oportună.
S-a mai arătat, de asemenea, că de la 24 noiembrie 2010 şi până în prezent, organul de urmărire penală nu a mai administrat probe din care să rezulte, fără echivoc, că inculpatul C.A. ar fi avut o înţelegere delictuoasa cu inculpatul S.B., în baza căreia să îl fi ajutat să obţină, cu titlu de rambursare necuvenită, suma de 60 milioane euro de la bugetul statului. Inculpatul C.A. nu a dat nici dispoziţii pe baza cărora să se facă evidenţieri necorespunzătoare adevărului care să aibă drept obiect cheltuieli, în scopul modificării balanţei sau bilanţului SC U.C.M. Reşiţa.
S-a arătat că inculpatul C.A. nu a dispus efectuarea de înregistrări inexacte în contabilitate, care să aibă drept consecinţă deturnarea veniturilor şi cheltuielilor, respectiv a rezultatelor financiare.
S-a invocat, în sprijinul cererii formulate, jurisprudenţa C.E.D.O. şi faptul că momentul la care este formulată cererea de liberare provizorie este diferit de cel la care s-a luat măsura arestării preventive, dat fiind faptul că organul de urmărire penală ar fi trebuit să administreze probe indubitabile care să probeze acuzaţiile.
La termenul de judecată din data de 24 ianuarie 2011 instanţa a procedat la ascultarea inculpatului aşa cum impun dispoziţiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosar.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorul ales ai inculpatului C.A. şi însuşită de acesta, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul admisibilităţii în principiu, în conformitate cu prevederile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alin. (2) al aceluiaşi text, se arată că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se impun a fi analizate în cauză prin raportare la art. 1602 C. proc. pen., din care rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., se arată că „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete, rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
De esenţa liberării provizorii, ca alternativă la măsura arestării preventive, este faptul că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru luarea măsurii preventive, dar detenţia ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor preventive şi anume, buna desfăşurare a procesului penal.
Dispoziţiile cuprinse în legea naţională respectă limitele şi exigenţele impuse de C.E.D.O. (art. 5 paragraf 3), potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere", permiţând liberarea provizorie a inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiţia să fie îndeplinite cerinţele legii.
Prima instanţă a apreciat că, din actele şi lucrările dosarului, rezultă că prin încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. 10 C. proc. pen., cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. şi raportat la art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. în motivarea încheierii, instanţa de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date şi indicii ce fac verosimilă săvârşirea de către acesta a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 20 C. pen., cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi care constau în aceea că:
Inculpatul C.A., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. Reşiţa SA a acordat ajutor inculpatului S.B. pentru ca acesta să poată realiza stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabilul SC L.A. SRL a taxelor TVA, în scopul obţinerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat, semnând patru contracte comerciale şi acceptând facturarea către SC L.A. SRL a sumei de 250 milioane euro plus TVA pentru o marfă care, în realitate, valora 5 milioane euro plus TVA, neasigurându-se în niciun fel de existenţa şi bonitatea SC B.T.I. SRL şi SC M.T.I. SRL.
În acest sens au fost încheiate :
- contractul nr. 10/276 C din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reşiţa SA, reprezentată de inculpat şi SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcţiune şi instrucţiunile tehnice de montaj general, astfel încât acestea să poată fi transformate în unităţi electrogeneratoare.
În baza acestui contract, prin care SC U.C.M. Reşiţa SA s-a obligat să achiziţioneze şi să plătească componentele şi instrucţiunile tehnice de montaj la care s-a făcut referire în cele ce preced, iar valoarea mărfurilor a fost stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA, la data de 31 august 2010, SC U.C.M. Reşiţa SA a emis către SC L.A. SRL, factura cu seria CS UCMR nr. 0009007 având înscrisă la rubrica „denumire produs sau servicii" următoarele: 3 motoare navale tip 16V52/55 SI 1 motor MAN 6L40/54 contravaloarea 250.000.000 euro". Totalul de plată al facturii a fost de 1.312.106.000 lei din care, total TVA, 253.956.000 lei adică, aproximativ 60 milioane euro. Factura emisă atesta, în mod clar faptul că cele patru motoare, valorând 5 milioane euro plus TVA au fost vândute de SC U.C.M. Reşiţa SA către SC L.A. SRL la un preţ de 50 de ori mai mare;
- contractul comercial de comision nr. 10/34 din 10 august 2010, între SC U.C.M. Reşiţa SA reprezentată de inculpat şi SC M.T.I. SRL, prin care această din urmă societate se obliga să prospecteze piaţa, să intermedieze, să negocieze, să achiziţioneze şi să vândă în numele şi pe seama SC U.C.M. Reşiţa SA, tot către SC U.C.M. Reşiţa SA, aşa-zisele componente necesare punerii în funcţiune a motoarelor, precum şi instrucţiunile tehnice ale acestora (deşi cumpărătorul acestor motoare fusese găsit), în valoare de 100.000.000 euro plus TVA;
- contractul nr. 10/35 din 10 august 2010, între SC U.C.M. Reşiţa SA, reprezentată de inculpat şi SC M.T.I. SRL reprezentată de M.R.S., care reprezenta o urmare a contractului menţionat anterior şi prin care, intermediarul SC M.T.I. SRL se obliga să găsească un furnizor pentru instrucţiunile tehnice de montaj a motoarelor respective, valoarea contractului fiind de 2 milioane euro plus TVA, sumă pentru care SC M.T.I. SRL a emis factura nr. 531 din 28 august 2010 către SC U.C.M. Reşiţa SA;
- contractul nr. 10/01 din 10 august 2010 între SC U.C.M. Reşiţa SA, reprezentată de inculpat şi SC B.T.I. SRL, reprezentată de Y.J., având ca obiect furnizarea de către aceasta din urmă societate a aşa-ziselor componente necesare punerii în funcţiune a motoarelor respective a căror valoare a fost stabilită la suma de 143 milioane euro plus TVA. În baza acestui contract a fost emisă de către SC B.T.I. SRL, factura nr. 104 din 28 august 2010 pentru suma de 143 milioane euro plus TVA către SC U.C.M. Reşiţa SA.
A mai reţinut instanţa de recurs că, deşi în calitatea sa de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. Reşiţa SA, inculpatul avea obligaţia legală, potrivit art. 1431 din Legea nr. 31/1990 de a lua toate măsurile aferente conducerii societăţii, nu a depus diligente minimale pentru a avea convingerea că societăţile susmenţionate şi administratorii lor sunt credibili şi pot fi parteneri serioşi de afaceri, prin atitudinea sa, inculpatul ajutând la crearea circuitului financiar şi de mărfuri care să permită inculpatului S.B. să solicite restituirea unei sume nereale ca TVA.
Ulterior, inculpatul C.A. împreună cu coinculpatul P.C.A., director executiv al SC U.C.M. Reşiţa SA a dispus evidenţierea în acte contabile şi în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale şi evidenţierea altor operaţiuni fictive, respectiv, a unei facturi ce cuprindea cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale şi care se referea la perceperea unor comisioane pentru acte de comerţ ce nu au avut loc în realitate, precum şi alte operaţiuni având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de pasiv şi activ ce se reflectă în bilanţ.
Inculpatul C.A. a semnat cele patru contracte comerciale conţinând elemente necorespunzătoare realităţii sub aspectul valorii facturate, precum şi a realităţii angajamentului de a efectua prestaţiile respective, operaţiunile menţionate fiind derulate în vederea majorării valorii facturate în final către SC L.A. SRL, astfel încât această societate să solicite şi să poată obţine rambursarea unei sume reprezentând TVA, superioară celei aferente valorii reale a mărfii livrată de către SC U.C.M. Reşiţa SA.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., instanţa de recurs constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege, atât aceea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cât şi cea privitoare la pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
Referitor la acest ultim aspect, prima instanţă a apreciat că acesta subzistă şi în prezent, controlul judiciar nefiind suficient pentru desfăşurarea procesului penal.
Pericolul concret pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, dar la analiza sa, nu se poate face abstracţie de gravitatea faptelor.
Prima instanţă a mai apreciat că, nu pot fi contestate datele favorabile inculpatului anterior comiterii pretinselor fapte, dar ele trebuiesc examinate prin prisma celorlalte date rezultate din dosarul cauzei, inclusiv complexitatea acesteia.
În condiţiile în care inculpatul C.A. este cel care a încheiat contractele în cauză, dispunând evidenţierea în actele contabile a unor date ce nu corespundeau realităţii corelat cu faptul că procedurile sunt în derulare, prima instanţă a apreciat că, în acest moment procesual, detenţia preventivă este legitimă, iar controlul judiciar nu satisface exigenţele instrucţiei penale.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene, s-a statuat în mod constant că faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Pentru justificarea detenţiei nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care o persoană este bănuită că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul instrucţiei, al urmăririi penale, iar detenţia permite desfăşurarea ei normală.
În cauză, ancheta se află într-o fază incipientă existând riscul ca inculpatul, lăsat în libertate, să exercite influenţe asupra celorlalte părţi, a martorilor, experţilor.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.A. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii si admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Amplele concluzii ale apărătorului inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri, chiar dacă sunt de natură diferită, fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată, întotdeauna, la latitudinea judecătorului, respectiv, a instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv, menţinerea, faţă de inculpat, a măsurii arestării preventive.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora, „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune" corelate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite trei condiţii, două pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie (indiferent de modalitate) este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazulinfracţiunilor intenţionate pentru care lege prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte".
Îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, concluzie ce se desprinde din art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., care prevede „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda..", instanţa de judecată având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 C. proc. pen., nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauzala audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiilor legale sus-menţionate, în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus, în mod rezonabil, unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest, în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului C.A. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de aii 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin încheierea penală nr. 3 din data de 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în dosarul nr. 10026/1/2010, în baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. şi raportat la art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A. pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării. în motivarea încheierii, instanţa de recurs a constatat, reevaluând materialul probator administrat în cauză până la momentul formulării de către procuror a propunerii de arestare preventivă privind pe inculpatul C.A., că există date şi indicii ce fac verosimilă săvârşirea de către acesta a infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 20 C. pen., cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Temeiul de drept ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică [(condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.)].
Înalta Curte apreciază că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., şi care a constituit temei legal ce a stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
La analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat şi împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică, iar nu numai datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului şi care ar justifica admiterea cererii.
A analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute în art. 1602 C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului, ar însemna ignorarea dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Totodată, analizând numai condiţiile menţionate de art. 1602C. proc. pen., se poate ajunge la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de infracţiunile grave pentru care este cercetată, de modalitatea concretă în care s-a reţinut că au fost comise şi de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puţin la acest moment procesual.
Referitor la critica privind lipsa probelor care să ducă la concluzia comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate, Înalta Curte o apreciază, ca nefondată, având în vedere stadiul procesual în care se află cauza, dar şi jurisprudenta C.E.D.O., potrivit căreia, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia (cauza C. vs Turcia).
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi corespunzător motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul C.A. va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva încheierii nr. 114 din 24 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 525/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 30/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
