ICCJ. Decizia nr. 36/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizii CSJ şi ICCJ - Completul de 5 Judecători

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 36/2011

Dosar nr. 1009/1/2011

Şedinţa publică din 8 februarie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin încheierea nr. 160 din 28 ianuarie, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au fost respinse, ca nefondate, cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii O.C.I. şi I.M., cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin cererea înregistrată din 25 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul O.C.I. a solicitat, în baza art. 160² C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în baza Încheierii nr. 10 din 20 decembrie 2010, hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 10380/1/2010, învederând că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu au existat nici la acea dată şi nici în prezent, dar cu toate acestea nu s-au avut în vedere, la luarea măsurii preventive, circumstanţele personale şi nici prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., neanalizându-se în concret gradul său de participaţie la comiterea faptelor presupus săvârşite, existând suficiente elemente care puteau forma convingerea instanţei în sensul că lăsarea sa în libertate nu ar prejudicia în nici un mod buna desfăşurare a procesului penal. S-a solicitat a se examina circumstanţele personale, faptul că are o profesie, resurse de a se întreţine, că este căsătorit, aspecte care pot forma convingerea instanţei că nu există nici un pericol de a se sustrage urmăririi penale sau de la judecată şi nici de a săvârşi fapte de natura acelora pentru care este cercetat, fiind îndeplinite condiţiile legale menţionate în art. 160² C. proc. pen.

S-a reţinut, totodată că prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 702/1/2011, inculpatul I.M., a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 160² şi următoarele C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în aceeaşi cauză, arătând că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 160² alin. (1) C. proc. pen. cererea formulată fiind admisibilă în principiu, având în vedere că pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani şi că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea de probe ori prin alte asemenea fapte. A mai învederat că nu se poate aprecia, în raport de gravitatea faptelor aflate în curs de cercetare, că cererea de liberare provizorie sub control judiciar este neîntemeiată, întrucât s-ar institui o prevalenţă a unor criterii subiective asupra celor obiective, măsura arestării reprezentând o măsură excepţională, necesar a fi dispusă exclusiv în situaţia în care alte măsuri preventive nu ar fi potrivite datelor concrete ale cauzei, starea de detenţie preventivă nefiind cea oportună în prezenta cauză, în condiţiile în care măsuri restrictive de drepturi pot atinge acelaşi scop, în intervalul de timp de la începerea cercetărilor şi până în prezent,organul de urmărire penală trebuind să consolideze, prin probe, acuzaţiile în baza cărora s-a luat măsura arestării preventive, dispoziţie bazată pe indicii temeinice în sensul art. 68¹ C. proc. pen. Mai mult, temerea că persoana acuzată urmează să se sustragă de la proces nu este suficientă ci trebuie analizată în funcţie de datele personale ale inculpatului.

Cererile au fost conexate făcând obiectul Dosarului nr. 648/1/2011.

Analizând cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii O.C.I. şi I.M., s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a reţinut că inculpatul O.C.I. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- instigare la infracţiunea de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);

- instigare la infracţiunea de uz de fals, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale);

- instigare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen., raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (8 acte materiale);

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută şi pedepsită de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (8 acte materiale), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Inculpatul I.M. a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 10 din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- instigare la infracţiunea de uz de fals, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen.,cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (38 de acte materiale);

- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută şi pedepsită de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;

- complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut în esenţă că în primăvara anului 2009, inculpatul I.M. a iniţiat o asociere de persoane în scopul săvârşirii de infracţiuni împreună, între alţii, cu inculpatul m.m. D.D. şi colonel R.C., ultimul îndeplinind funcţia de comandant al Centrului zonal de selecţie şi orientare Breaza, din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Interesul constituirii acestei asocieri a fost acela ca prin intermediul inculpatului m.m. D.D., colonelul R.C. să primească de la inculpatul general brigadă I.M., în mod repetat, numele mai multor candidaţi ce urmau să susţină probele de selecţie în vederea recrutării în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, cei în cauză urmând să fie declaraţi admişi, chiar dacă nu îndeplineau baremele legale. Astfel,după ce erau declaraţi admişi, în mod fraudulos, candidaţii respectivi urmau să susţină, la U.M. XXX Piteşti sau în alte unităţi de învăţământ militar, probele scrise ale concursurilor în vederea încadrării în Ministerul Apărării Naţionale. Candidaţii respectivi trebuiau „susţinuţi" pentru a fi declaraţi admişi şi la această ultimă unitate de învăţământ, motiv pentru care, în luna august 2010 când s-au organizat concursurile, inculpatul general de brigadă I.M., prin intermediul colonelului R.C. a transmis liste cu numele a 15 candidaţi comandantului U.M. XXX Piteşti, căruia i s-a cerut să le distribuie celor în cauză răspunsurile la subiectele tip grilă, înainte de examen fapt care s-a şi petrecut. În acest mod, prin falsificarea lucrărilor, o serie de candidaţi au fost declaraţi admişi în detrimentul altor candidaţi care, deşi obţinuseră corect note de trecere, au fost declaraţi respinşi, deoarece locurile lor au fost ocupate de candidaţii pentru care s-a fraudat concursul. S-a mai reţinut că scopul pentru care inculpatul general de brigadă I.M. a iniţiat această asociere de tip infracţional, este acela ca, prin intermediul inculpatului m.m. D.D., să obţină de la candidaţii favorizaţi importante sume de bani.

Prima instanţă a constatat că, potrivit art. 160¹ C. proc. pen., în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie,sub control judiciar sau pe cauţiune, liberarea provizorie putând fi acordată de către instanţă, ceea ce implică dreptul de apreciere al instanţei asupra cererii în raport cu probele administrate în cauză, acordarea liberării condiţionate sub control judiciar nefiind un drept absolut al inculpaţilor.

Dispoziţiile art. 160²C. proc. pen. fac distincţie între condiţiile formale prevăzute de lege privind cererea de liberare provizorie sub control judiciar şi condiţiile privind temeinicia acesteia, intenţia legiuitorului rezultând şi din dispoziţiile art. 160⁸ C. proc. pen., analiza realizată în cazul cererii de liberare provizorie sub control judiciar având în vedere îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de dispoziţiile art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

S-a arătat că dispoziţiile legale în materie reglementează, atât condiţiile ce trebuie realizate pentru a se dispune liberarea provizorie, cât şi condiţiile privind comportamentul învinuitului sau inculpatului pe durata luării acestei măsuri procesuale, condiţiile legale referindu-se la stadiul desfăşurării procesului penal, natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, comportamentul învinuitului sau inculpatului înainte de declanşarea procesului penal şi perspectiva acestui comportament după declanşarea procesului penal.

În acest sens s-a reţinut, că procesul penal trebuie să fie declanşat, trebuie să existe un învinuit sau inculpat în cauză, iar împotriva acestuia să se fi dispus măsura arestării preventive, o altă condiţie priveşte natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite, iar o altă condiţie impune inexistenţa unor date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Din economia textului, s-a concluzionat că legiuitorul, folosind noţiunea „date", nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul art. 63 C. proc. pen., ci a unor împrejurări concrete, situaţii, informaţii, rezultate din dosar privitoare la persoana inculpatului, la infracţiunea săvârşită, la modalitatea şi împrejurările în care aceasta a fost comisă, aspecte care să justifice temerea în forma cerută de dispoziţia legală menţionată.

Instanţa a constatat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile formale ale legii privind cererile formulate de inculpaţi, dar că îndeplinirea lor nu conferă inculpatului arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura.

În acest sens s-a reţinut că inculpaţii sunt cercetaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie care au impact social deosebit asupra valorilor şi relaţiilor sociale, ce formează conceptul de ordine publică, măsura arestării preventive fiind luată, invocându-se ca temei dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în principal aspectul că lăsarea în liberate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică; cum, liberarea provizorie sub control judiciar presupune, chiar prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive, din această perspectivă, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza arestării preventive a inculpaţilor nu s-au schimbat, ci subzistă în continuare, iar în favoarea acestora nu au intervenit elemente de fapt şi de drept care să justifice judecarea lor în stare de libertate.

S-a argumentat că este de netăgăduit dreptul şi posibilitatea fiecărui inculpat de a solicita liberarea provizorie sub control judiciar pe tot parcursul procesului penal, în baza dispoziţiilor art. 5 C. proc. pen. şi art. 5 paragraf 3 din C.E.D.O., însă aprecierea temeiniciei unei astfel de cereri constituie o facultate a organului judiciar prin raportarea la dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., ceea ce rezultă din dispoziţiile exprese ale art. 160 şi următoarele C. proc. pen., dar garantarea dreptului legal al inculpaţilor de a formula o atare cerere nu echivalează automat cu însăşi admiterea cererii în orice condiţii, instanţa trebuind să analizeze şi oportunitatea unei astfel de cereri prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi alin. (8) C. proc. pen., având posibilitatea de a admite sau de a respinge motivat cererea, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesual penală.

Dispoziţiile legale care reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar nu cuprind nici o referire explicită la un impediment care să facă inaplicabilă această instituţie în condiţiile menţinerii împrejurărilor legale care permit arestarea preventivă, astfel că, în absenţa unor criterii legale care să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa trebuie să se raporteze, atât la elementele care ţin de circumstanţele concrete ale cauzei, cât şi la datele care circumstanţiază persoana inculpatului.

Faptele pentru care sunt cercetaţi inculpaţii sunt grave şi se încadrează în categoria infracţiunilor de corupţie, iar calitatea acestora la momentul săvârşirii lor implica o reacţie adecvată din partea autorităţilor statului, pericolul concret pentru ordinea publică manifestându-se prin stările de insecuritate şi de neîncredere în înfăptuirea actului de justiţie.

S-a apreciat că raportat la natura şi pericolul social al faptelor pentru care inculpaţii sunt cercetaţi, la complexitatea cauzei, la necesitatea administrării unor probatorii ample, privarea de libertate a inculpaţilor se impune a fi menţinută, în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal cu atât mai mult cu cât în cauză nu au fost relevate elemente noi intervenite ulterior luării şi prelungirii măsurii arestării preventive a inculpaţilor, de natură a justifica luarea faţă de aceştia a unei măsuri preventive restrictive de drepturi, pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor trebuind apreciat în sens larg, prin prisma naturii infracţiunilor pentru care inculpaţii sunt cercetaţi şi pornind de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudenţa C.E.D.O.

Privarea de libertate este o măsură gravă, iar menţinerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri mai puţin severe au fost luate în considerare şi apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenţia preventivă, detenţia provizorie putând să fie menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar cu respectarea pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv persoana făptuitorului.

Din datele existente la dosar s-a reţinut că inculpaţii, anterior comiterii faptelor pentru care sunt cercetaţi, au avut o comportate bună şi şi-au exercitat în bune condiţii atribuţiile de serviciu, însă calităţile lor de general de brigadă (în cazul inculpatului I.M.) şi respectiv de maior (în cazul inculpatului O.C.I.) în cadrul M.Ap.N., implică o reacţie adecvată din partea autorităţilor statului, faţă de comiterea unor fapte de corupţie reţinute în sarcina inculpaţilor în această fază a procesului penal.

S-a concluzionat că aceste aspecte nu sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control judiciar ar satisface scopul pentru care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv buna desfăşurare a procesului penal şi protejarea valorilor specifice noţiunii de ordine publică, neexistând până la acel moment suficiente elemente cu caracter probator, potrivit cărora să se constate că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru care a fost luată faţă de inculpaţi măsura arestării preventive, comportarea corespunzătoare în societate şi exercitarea în bune condiţii a atribuţiilor de serviciu, obţinerea de distincţii şi diplome pe parcursul desfăşurării activităţii profesionale neputând constitui în mod exclusiv temei pentru admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, ancheta aflându-se într-o fază incipientă, iar detenţia permiţând desfăşurarea ei normală, existând riscul ca inculpaţii,lăsaţi în libertate,să exercite influenţe asupra celorlalte părţi şi a martorilor.

Astfel, în baza dispoziţiilor art. 160⁸ alin. (6) C. proc. pen., au fost respinse cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpaţii O.C.I. şi I.M..

Împotriva acestei încheieri, în termen legal au declarat recurs, inculpaţii, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru netemeinicie,lipsa caracterului grav al faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, nedovedirea existenţei unor temeiuri suficiente care să justifice privarea de libertate, existenţa posibilităţii cercetării inculpaţilor în stare de libertate.

Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 385⁶alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevăd că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 160² alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.

Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că din probele dosarului rezultă indicii temeinice în sensul că în primăvara anului 2009 recurentul inculpat I.M. a iniţiat o asociere de mai multe persoane, în vederea favorizării, contra unor sume de bani, a anumitor candidaţi la concursurile organizate în vederea recrutării în structurile Ministerului Apărării Naţionale.

Cu privire la recurentul inculpat O.C.I., se constată că din probele administrate au rezultat indicii ce creează presupunerea rezonabilă că a racolat, prin intermediari, persoane care urmau a candida la concursurile de subofiţeri, maiştri militari sau ofiţeri, persoane de la care a pretins şi primit importante sume de bani, promiţându-le că îi va ajuta să fie declaraţi admişi la examen, prin distribuirea grilelor de răspuns, anterior desfăşurării concursului susţinând în discuţiile purtate că sumele de bani vor ajunge la membrii comisiilor de examinare. Pentru a încerca să influenţeze pe membrii comisiilor de examinare în scopul obţinerii grilelor de răspuns inculpatul a înaintat, prin intermediar, o listă cu numele candidaţilor favorizaţi superiorului său (inculpatul B.V.) pentru ca acesta să o predea învinuitului D.V., care organiza respectivele concursuri; în acest mod au fost falsificate o serie de lucrări, candidaţii fiind declaraţi admişi (iar cei ce aveau note de trecere, respinşi, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei declaraţi în mod fraudulos admişi).

Se reţine, de asemenea, că faţă de cei doi inculpaţi luarea măsurii arestării s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., avându-se în vedere natura şi gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise, modalitatea de săvârşire a acestora şi calitatea inculpaţilor.

Raportând starea de fapt anterior prezentată dispoziţiilor art. 136 C. proc. pen. şi cererilor de liberare provizorie sub control judiciar formulate de către inculpaţi se constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală, temeinică şi riguros motivată, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general, astfel că se impune menţinerea acesteia.

Se reţine, astfel, că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate.

Noţiunea anterior menţionată nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea săvârşirii, unor fapte asemănătoare în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.

Prin urmare, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, ci şi date referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă, fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, percepţia că justiţia nu acţionează în mod eficient împotriva infracţionalităţii.

Împrejurarea că persoana unui inculpat este favorabil caracterizată nu constituie un element care în mod autonom şi exclusiv să conducă la admiterea unei cereri de liberare, deoarece, trebuie să se analizeze, cel puţin în egală măsură, aspecte precum natura activităţii infracţionale pretins a fi fost desfăşurată şi, luat în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate, a decide altfel, echivalând cu ignorarea dispoziţiilor legale referitoare la scopul măsurilor preventive.

În cauza dedusă judecăţii probele administrate până la acest moment procesual sunt apte a convinge un observator obiectiv că recurenţii inculpaţi, alături şi de alte persoane, folosindu-se de poziţia avută în ierarhia militară, de funcţiile deţinute şi în exercitarea acestora, au contribuit la desfăşurarea nelegală a unor concursuri, conducând la o afectare gravă a percepţiei opiniei publice asupra modului în care sunt promovate cadrele militare, creând un sentiment de insecuritate cu privire la valorile etice, morale şi profesionale ce conturează profilul militarului român.

Astfel, detenţia provizorie a inculpaţilor apare ca fiind legitimă şi necesară ocrotirii unui interes general al societăţii, care primează, în raport cu interesul privat al inculpaţilor de a fi liberaţi provizoriu sub control judiciar, nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar controlul judiciar ar fi insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, aflat într-o fază incipientă, având în vedere complexitatea cauzei, numărul participanţilor şi al actelor materiale, necesitatea administrării unui amplu probatoriu şi desfăşurarea în condiţii normale a procesului penal.

Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpaţi rezultă că lăsarea acestora în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie, la acest moment al derulării urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.

Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, aprecierea primei instanţe cu privire la netemeinicia cererilor inculpaţilor, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Criticile invocate în recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.

Aspectele privind existenţa unor probe suficiente de vinovăţie nu pot fi primite şi, totodată, exced prezentei cauze având în vedere obiectul acesteia şi stadiul procesual actual; în acest sens este şi jurisprudenţa instanţei europene, care a reţinut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia).

Susţinerile apărării referitoare la lipsa de gravitate a faptelor sunt neîntemeiate, aceasta rezultând din indiciile şi probele existente care creează presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor, natura acestora, modalitatea săvârşirii lor, numărul actelor materiale şi calitatea în care faptele au fost comise, apte a crea în rândul opiniei publice a percepţiei că în cadrul armatei sunt promovate persoane în mod nelegal şi în baza unor alte criterii decât cele strict profesionale.

Aşa fiind se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, motivele de recurs invocate fiind nefondate şi, de asemenea că nu există cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să determine desfiinţarea încheierii recurate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 160⁹C. proc. pen., recursurile declarate de către inculpaţi vor fi respinse, ca nefondate.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariile apărătorilor din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii O.C.I. şi I.M. împotriva Încheierii nr. 160 din 28 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 648/1/2011.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de 400 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de 25 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 37/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 35/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

ICCJ. Decizia nr. 36/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 36/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI