ICCJ. Decizia nr. 35/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 35/2011
Dosar nr. 857/1/2011
Şedinţa publică din 3 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 113 din 24 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 1608 alin. (6) C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.A.C.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2011 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 524/1/2011, inculpatul P.A.C. a solicitat – în temeiul dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 1608 alin. (1) C. proc. pen. – liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa, motivând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, punerea sa în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezenţa sa în faţa organelor de urmărire penală. A arătat că până în prezent au fost administrate toate mijloacele de probă, neputându-se reţine că ar putea zădărnici aflarea adevărului prin alterarea unor mijloace de probă, din probele administrate, nedovedindu-se pericolul pentru ordinea publică; inculpatul este cunoscut în comunitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea ca un bun cetăţean, îndeplineşte funcţia de Director Executiv la SC U.C.M. SA Reşiţa, având în coordonare aproximativ 4.000 de persoane. Are o familie organizată şi un copil minor.
Cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, inculpatul a susţinut că nu poate fi făcut responsabil de faptul că nu şi-ar fi luat suficiente măsuri de precauţie cu privire la bonitatea societăţilor comerciale cu care au fost încheiate contractele, dat fiind faptul că acestea erau furnizori ai SC U.C.M. SA Reşiţa, datele deţinute configurând rezultate financiare excelente ale societăţilor contractante, fiind combătute sub acest aspect afirmaţiile organelor de urmărire penală. S-a invocat jurisprudenţa instanţei europene în materie, în sensul că infracţiunile de natură economică nu impun cercetarea presupuşilor autori în stare de arest preventiv, instanţele naţionale fiind obligate a verifica posibilitatea luării unor măsuri preventive alternative (cauza H. contra Poloniei, cauza N. contra Poloniei, cauza S. contra Estoniei). În susţinerile orale, apărătorul inculpatului P. a făcut o referire şi la cauza T. contra României.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată.
S-au avut în vedere dispoziţiile art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi împrejurarea că legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive, impunându-se instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
S-a reţinut că dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. se impun a fi analizate în cauză prin raportare la art. 1602 C. proc. pen., din care rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă, condiţiile pozitive referindu-se la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv şi natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, iar condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
De asemenea, s-a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete, rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
S-a apreciat că detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului, de esenţa liberării provizorii – ca alternativă la măsura arestării preventive – fiind faptul că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru luarea măsurii preventive, dar detenţia ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor preventive şi anume, buna desfăşurare a procesului penal.
Dispoziţiile cuprinse în legea naţională respectă limitele şi exigenţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 5 paragraf 3), potrivit cu care „orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere" permiţând liberarea provizorie a inculpatului în cursul derulării procedurilor cu condiţia să fie îndeplinite cerinţele legii.
S-a apreciat că, din probele administrate în cauză, procurorul a reţinut în sarcina inculpatului P.A.C. săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005; art. 8 pct. 2 din Legea nr. 241/2005; art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Astfel, s-a reţinut că inculpatul P.A., în calitate de director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa, împreună cu inculpaţii S.B. şi C.A., cu participarea cetăţenilor străini M.R.S. şi Y.J. au desfăşurat mai multe operaţiuni comerciale formale, care au creat premisele prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro, reprezentând cuantumul T.V.A. solicitat în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credinţă de către SC L.A. SRL, în scopul obţinerii fără drept a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
De asemenea, s-a constatat că inculpatul a înregistrat în contabilitate factura, în valoare totală de 1.312.106.000 lei, factură supraevaluată la valoarea de 250 milioane euro, a întocmit patru contracte ce au avut ca obiect prestaţii fictive, dispunându-se facturarea sumelor aferente, cunoscând caracterul fictiv al acestora, din ansamblul tranzacţiilor comerciale rezultând o singură operaţiune corectă, reală, respectiv vânzarea unui număr de patru motoare aflate pe stoc la SC UCM SA Reşiţa către SC L.A. SRL contra sumei de 5 milioane euro plus T.V.A., în opinia specialiştilor, valoarea de piaţă a celor patru motoare înstrăinate de la SC UCM SA Reşiţa către SC L.A. SRL neputând depăşi 8-9 milioane euro, fapt care a sporit suspiciunea că scopul real al tranzacţiilor încheiate, pe de o parte între cele două societăţi comerciale, iar pe de altă parte contractele încheiate cu SC B.T.I. SRL şi SC M.T.I. SRL, l-a reprezentat obţinerea unei rambursări ilegale de T.V.A.
Din conţinutul convorbirilor telefonice a rezultat că inculpatul P.A. nu era străin de activitatea ce urma a fi întreprinsă ulterior de inculpatul S.B., acesta din urmă aducându-i la cunoştinţă că în măsura în care nu va putea transporta motoarele în străinătate le va restitui la UCM Reşiţa, în raport cu probele administrate neputând fi însuşite susţinerile inculpatului în sensul că activitatea sa ar îmbrăca, totalmente, un caracter licit.
Faţă de complexitatea cauzei, de necesitatea administrării tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, instanţa a apreciat că, în acest moment procesual, controlul judiciar este insuficient, iar detenţia provizorie este legitimă.
S-a apreciat că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., pentru justificarea arestării sau detenţiei provizorii nu se pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii pe care o persoană este bănuită că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul instrucţiei, adică al urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea ei normală (cauza C. versus Turcia), instanţa europeană arătând că faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de aceleaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
Prima instanţă a concluzionat că, în acest moment procesual, cerinţele dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen. sunt îndeplinite, cu privire la pericolul pentru ordinea publică trebuind avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului ci şi datele referitoare la fapte, pentru că nu de puţine ori acestea din urmă sunt de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate.
S-a argumentat în sensul că deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social – ca trăsătură a infracţiunii – aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei, sub acest aspect, existenţa pericolului public rezultând din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul.
Prima instanţă a arătat că prin raportare la gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, la împrejurarea că urmărirea penală este la început, impunându-se administrarea probelor necesare stabilirii adevărului, detenţia provizorie este legitimă, nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva C.E.D.O., iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal, cererea de liberare provizorie formulată de inculpatul P.A.C. fiind apreciată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul, criticând-o,astfel după cum rezultă din susţinerile orale ale apărătorului acestuia, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea modificării temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării, terminarea urmăririi penale, administrarea tuturor mijloacelor de probă, cu consecinţa imposibilităţii influenţării probelor, schimbarea încadrării juridice a faptei de evaziune fiscală, singura reţinută în sarcina inculpatului, impunându-se observarea probelor în ansamblul lor, deci şi a celor în favoarea inculpatului.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni, sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete dedusă judecăţii se constată că prin Încheierea nr. 1976 - Şedinţa din Camera de consiliu din 1/ 2 decembrie 2010 - pronunţată în Dosarul penal nr. 9888/1/2010, (definitivă prin Încheierea nr. 3 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010, prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 raportat la art. 143, art. 148 alin. (1) lit. f) şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că în cauză există probe şi indicii temeinice suficiente ce fac verosimilă săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat, prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată) şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de către instanţă.
Se reţine, astfel, că există indicii din care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. SA Reşiţa, împreună cu inculpaţii P.A.C., director executiv al SC UCM SA Reşiţa, S.B., cu participarea şi a numiţilor M.R.S. şi Y.J., respectiv în asociere, a desfăşurat mai multe operaţii financiare, fiind conceput şi pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor tranzacţii comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 milioane euro, reprezentând valoarea TVA solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credinţă de către contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obţinerii, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
Inculpaţii C.A., director general şi P.C.A., director executiv al aceleiaşi companii au dispus evidenţierea în actele contabile şi în alte documente legale a unor cheltuieli care nu aveau la bază operaţiuni reale şi a unor operaţiuni fictive în scopul supraevaluării mărfii vândută SC L.A. SRL şi sprijinirii acestei societăţi reprezentată de coinculpatul S.B., să solicite restituirea TVA în sumă de 60 milioane euro.
Se reţine, totodată, că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv că inculpaţii au acţionat în baza înţelegerii şi planului conceput şi pus în practică împreună cu inculpatul S.B., funcţia deţinută în cadrul SC U.C.M. SA Reşiţa făcând posibilă desfăşurarea activităţii infracţionale în vederea realizării scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând posibilitatea prejudicierii grave a bugetului de stat.
De asemenea, se are în vedere că realizarea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu poate fi îndeplinită în absenţa privării de libertate a inculpatului, ţinându-se cont de atitudinea inculpatului de ignorare a legii şi de folosire a normelor de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor persoane fizice sau juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei publice şi afectând negativ percepţia acesteia asupra eficienţei autorităţilor chemate să apere ordinea şi statul de drept.
Faţă de aspectele anterior relevate se constată că deşi cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condiţiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerinţa oportunităţii, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Ansamblul operaţiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalităţii frauduloase de obţinere, de către un alt comerciant,a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate şi tulburare în mediul de afaceri şi la nivelul opiniei publice, impunând fermitate în reacţia autorităţilor cu atribuţii de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea acestuia în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea sa provizorie la acest moment procesual neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei obligaţia de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, în cauza dedusă judecăţii, interesul public primând faţă de cel individual, al inculpatului, de a fi cercetat şi judecat în stare de libertate.
Astfel, detenţia provizorie a inculpatului apare ca fiind legitimă, atât faţă de existenţa indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât şi faţă de durata măsurii şi necesitatea normalei desfăşurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate şi vor fi respinse.
Se reţine, astfel, că independent de împrejurarea că etapa urmăririi penale se află într-un stadiu înaintat, procesul penal nu este finalizat, iar normala desfăşurare, în continuare, a acestuia, impune, menţinerea în stare de arest a inculpatului în vederea aflării adevărului.
Totodată, se constată că norma prevăzută de art. 136 C. proc. pen. referitoare la scopul măsurilor preventive vizează atât faza urmăririi penale, cât şi aceea a judecăţii, astfel încât împrejurarea că într-o cauză au fost administrate probele de către organul de urmărire nu creează, în sarcina instanţei, obligaţia de punere în libertate provizorie a inculpatului faţă de care, anterior, s-a dispus măsura arestării preventive.
Circumstanţele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelaţie cu interesul public, respectiv protejarea de riscul repetării unor fapte similare în condiţiile în care, în funcţia pe care ar exercita-o, în continuare inculpatul, de director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa, ar exista, potenţial, riscul de a continua operaţiuni apte a determina prejudicierea bugetului de stat. De asemenea, elementele ce pot circumstanţia pozitiv persoana inculpatului trebuie analizate şi, eventual, valorificate prin prisma ansamblului elementelor cauzei, fără a putea prima interesului general de menţinere a ordinii sociale şi de drept.
Împrejurarea că a fost schimbată încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, aceasta dispunându-se ca urmare a aspectelor rezultate din probele administrate, în faza de urmărire penală, chestiunea încadrării juridice reprezentând o problemă care excede obiectului cauzei.
Probele administrate în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a comiterii infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se ca acestea să reprezinte dovezi certe de vinovăţie, apte a fundamenta o eventuală soluţie asupra fondului cauzei.
Aşa fiind, se constată că încheierea atacată este legală, temeinică şi riguros motivată, motivele de recurs invocate fiind nefondate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A.C. împotriva Încheierii nr. 113 din 24 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 524/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 31/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
