ICCJ. Decizia nr. 75/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 75/2010
Dosar nr.4986/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1679 din 20 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.C.A. împotriva rezoluţiei nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de G.M.S. şi D.M. judecători la Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptele reclamate nu există.
Pentru a dispune astfel s-a constatat că la data de 22 iulie 2008 numitul T.C.A. a formulat plângere penală împotriva magistraţilor G.M.S. şi D.M., judecători la Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, care au soluţionat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 186 din 24 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Arad, prin care s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), cu motivarea că fapta nu există; în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 193 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 205 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., împotriva aceluiaşi inculpat, întrucât partea vătămată şi-a retras plângerea penală; s-a mai dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Cu prilejul soluţionării cererii de recurs completul de judecată format din magistraţii mai sus menţionaţi a admis recursul parchetului şi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 12 ani cu executare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În plângerea formulată la data de 22 iulie 2008 petentul a susţinut că în cauza sa au fost încălcate reguli de procedură penală în sensul că la judecarea cauzei, judecătorul era obligat să asigure asistenţa juridică inculpatului în condiţiile art. 171 C. proc. pen., şi nu reprezentarea sa, trebuia să se emită mandat de aducere, dacă inculpatul nu răspundea citării, dacă inculpatul nu putea fi găsit judecarea speţei făcându-se în lipsă, iar după încheierea dezbaterilor, nu se mai puteau administra probe scrise, dar cu toate acestea au amânat pronunţarea deciziei tocmai pentru a fi depuse concluzii scrise. De asemenea, petentul a invocat faptul că unele dintre menţiunile consemnate de judecători în cuprinsul deciziei penale nu corespund realităţii, fiind false, precizând că: „intenţia infracţională este relevată de consecinţa juridică a transformării unui indiciu în probă certă".
Referitor la susţinerile petentului, arătate anterior, din verificarea efectuată în cauză, Parchetul a reţinut că afirmaţiile acestuia sunt lipsite de suport probator şi tendenţioase, motivându-se că în încheierea de şedinţă din 5 noiembrie 2003 s-a consemnat că la apelul nominal s-a prezentat inculpatul intimat personal şi asistat de avocat, caz în care s-a constatat că au fost respectate de către instanţă dispoziţiile art. 171 C. proc. pen. privind asistenţa juridică a inculpatului, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu reprezentarea aşa cum a insinuat deţinutul. Instanţa putea emite mandat de aducere, în condiţiile art. 183 C. proc. pen. dar numai atunci când cel citat nu se prezenta, iar ascultarea ori prezenţa sa erau necesare, or, în speţă, inculpatul a fost prezent la judecarea apelului, fapt pentru care nu a mai fost necesară aducerea cu mandat.
Faptul că instanţa a amânat pronunţarea pentru a fi depuse concluzii scrise de către părţi (potrivit art. 342 C. proc. pen.) nu echivalează cu administrarea de noi probe după încheierea dezbaterilor.
Totodată, în cuprinsul plângerii sale petentul a solicitat ca cercetările şi administrarea probelor - confruntări, audieri de martori - să fie efectuate în termen de 3 zile, iar soluţia să fi fost pronunţată în termen de 20 zile.
La data de 18 august 2008, petentul a revenit cu o nouă plângere şi a reclamat, pe de o parte, parchetul care nu s-a conformat solicitărilor sale, de a fi efectuate cercetări în termen de trei zile, potrivit art. 244 C. proc. pen., iar pe de altă parte faptul că nu s-a dispus prin rezoluţie sau ordonanţă o soluţionare a plângerii penale în termenul de 20 de zile potrivit art. 278 C. proc. pen.
Cele reclamate de petent nu au putut fi luate în considerare întrucât, acesta a făcut o gravă confuzie între faza de cercetare penală, urmărire penală şi judecată în calea de atac a apelului, şi deoarece în cazul soluţionării plângerilor penale termenul prevăzut de art. 278 C. proc. pen. nu se aplică.
S-a reţinut că nemulţumirile petentului faţă de modul cum magistraţii au soluţionat cauza dedusă judecăţii, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală, şi/sau disciplinară a acestora, atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către instanţă a unei soluţii legale şi temeinice şi că faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei, în acelaşi sens dispunând şi legiuitorul, reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 17 din Legea nr. 303/2004.
Întrucât aspectele reclamate de petent nu s-au confirmat, în cauză s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de G.M.S. şi D.M.
Rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire Penală şi Criminalistică în dosarul nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 a fost menţinută de către procurorul şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică prin rezoluţia nr. 3575/1669/II/2/2009 din data de 9 aprilie 2009.
Împotriva rezoluţiei nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, petentul a formulat plângere, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 3610/1/2009.
În cuprinsul plângerii petentul a susţinut că procurorii au fost în mod evident părtinitori, fapt relevat de consemnările contradictorii sau contrare realităţii. A mai arătat că la data de 11 noiembrie 2003 când s-au administrat probe împotriva sa, nu a fost prezent la judecarea cauzei, nu a fost reprezentat şi nu a beneficiat de dreptul la apărare, iar împrejurarea că hotărârea de condamnare a sa la 12 ani închisoare prin administrarea frauduloasă de probe este o vătămare gravă a intereselor sale legitime şi garantate de Constituţia României.
A mai criticat rezoluţia dată de Parchet făcând referire la faptul că Parchetul a administrat, în secret, cu complicitatea unui judecător, în scopul evident de a justifica o condamnare ilegală, infracţiunea existând cert şi fiind săvârşită cu vinovăţie, aşa cum rezultă din corespondenţa oficială dintre procuror şi judecător; au fost invocate dispoziţiile art. 3859 pct. 1 alin. (9) C. proc. pen. susţinând că rezoluţia atacată este nemotivată întrucât procurorul anchetator R.J. a omis cu rea-credinţă şi cu părtinire să citeze dispoziţiile art. 94 şi art. 99 din Legea nr. 303/2004.
În esenţă, petiţionarul T.C.A. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată iniţialla Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, susţinând că intimaţii G.M.S. şi D.M. nu au depus toate diligenţele necesare derulării corecte cauzei, a cererii de apel a petiţionarului, intimaţii făcând parte din completul de judecată legal constituit în soluţionarea cererii de recurs a petiţionarului, conducând la pronunţarea unei hotărâri defavorabile acestuia.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că plângerea nu este fondată.
Astfel, s-a apreciat că împrejurarea că soluţionarea cauzei, în care G.M.S. şi D.M. au făcut parte din completul de judecată legal constituit în soluţionarea apelului formulat de petiţionarul T.C.A., împotriva sentinţei penale nr. 186 din 24 iulie 2003 a Tribunalului Arad, a fost defavorabilă petiţionarului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru remedierea acestor aspecte existând căile de atac prevăzute expres de legiuitor.
Din actele premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr. 992/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor sesizate de către petiţionarul T.C.A. pretins săvârşite de către intimaţii G.M.S. şi D.M., astfel că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în temeiul art. 288 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică şi legală.
Prima instanţă a constatat că, în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză, au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiţionar, cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiţionarului.
Totodată s-a reţinut că motivul invocat de petiţionar respectiv, dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. nu poate fi primit, întrucât cauza nu se află în recurs, obiectul cauzei fiind plângerea împotriva măsurilor şi actelor procurorului de urmărire penală, respectiv a ordonanţei procurorului, având ca temei prevederile art. 2781 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru neobservarea înscrisurilor dosarului, încălcarea, de către intimaţi, prin modul în care au soluţionat cauza cu care au fost investiţi, a dreptului la apărare şi a principiilor procesului penal, administrând probe după rămânerea în pronunţare, superficialitatea procurorului care nu a dispus ataşarea întregului dosar în care s-a pronunţat Decizia, în apel, de către intimaţi.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiţii pozitive, a existenţei de date privind comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, a inexistenţei cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu excepţia cazului prevăzut de art. 10 lit. b)1 C. proc. pen.
În cauza dedusă judecăţii procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., efectuarea, în etapa actelor premergătoare a verificărilor apreciate ca utile soluţionării cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul inexistenţei faptelor reclamate de către petent.
Se reţine sub acest aspect că petentul, nemulţumit de modul în care s-a derulat judecata în apel a unei cauze în care a avut calitatea de inculpat a formulat plângere penală împotriva magistraţilor judecători care au participat la soluţionarea cauzei, reclamând, în esenţă, administrarea probei cu înscrisuri – respectiv ataşarea unui dosar de urmărire penală la dosarul cauzei – după rămânerea în pronunţare.
Aşa fiind, se constată că nemulţumirea petentului priveşte modul de soluţionare a unei cauze în care a avut calitatea de parte, criticile invocate pe calea formulării plângerii penale putând şi impunându-se a fi fost invocate prin promovarea căii de atac a recursului împotriva deciziei contestate, deoarece prin formularea de plângeri penale nu poate fi suplimentat sistemul căilor de atac (expres şi limitativ reglementat de legea procesuală), plângerea penală neavând, de altfel, aptitudinea funcţională de a conduce la desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Se reţine, astfel, că intimaţii magistraţi s-au limitat la desfăşurarea atribuţiilor specifice funcţiei cu care au fost investiţi, pronunţarea unei soluţii într-o cauză ce le-a fost repartizată neputând constitui, prin ea însăşi, infracţiune, spre a atrage răspunderea penală a magistratului.
Aşadar, nemulţumirile petentului se impuneau a fi formulate ca temeiuri ale căii de atac a recursului pe care putea să îl declare în cauza în care a avut calitatea de inculpat, ele nedovedind săvârşirea de fapte penale de către magistraţii reclamaţi.
Aşa fiind, se constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, temeinică şi riguros argumentată, instanţa realizând o evaluare proprie justă a materialului dosarului, înscrisurilor depuse şi plângerii petentului potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate şi vor fi respinse.
După cum s-a arătat anterior procurorul a efectuat în etapa actelor premergătoare verificările utile cauzei, suficiente şi apte a fundamenta soluţia de neîncepere a urmăririi penale, dispoziţiile legale neimpunând în sarcina procurorului obligaţia de administrare a probelor propuse de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluţia dispusă, ceea ce, în cauză, s-a realizat.
Totodată, se constată că prima instanţă a apreciat că nemulţumirea părţii priveşte soluţia dispusă, deoarece modul de administrare a probelor şi de derulare a cercetării judecătoreşti se reflectă în soluţia pronunţată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul T.C.A. împotriva sentinţei nr. 1679 din 20 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3610/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 74/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 76/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
