Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti penale
| Comentarii |
|
autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti penale, 1. Noţiune 2. Efectele lucrului judecat 3. Condiţiile de existenţă ale autorităţii de lucru judecat 4. Limitele de aplicare ale autorităţii de lucru judecat 5. Autoritatea reciprocă a hotărârilor penale şi civile
1. Noţiune
Prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal.
Soluţia cuprinsă în hotărârea definitivă (şi irevocabilă) este considerată că exprimă adevărul asupra faptelor şi împrejurărilor deduse judecăţii (res judicata pro veritate habetur)^.
Această considerare este necesară pentru a statornici prestigiul justiţiei şi stabilitatea activităţii jurisdicţionale, fiind consacrată ca atare direct sau indirect în toate legislaţiile, constituind o prezumţie legală care nu poate fi înlăturată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac sau prin alte instituţii procesuale excepţionale.
Prin lucru judecat se înţelege situaţia juridică rezultată din soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unui conflict dedus înaintea judecăţii.
Autoritatea de lucru judecat este puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt).
Vechea jurisprudenţă franceză, în acord cu cele de mai sus, a reţinut că: “Puterile judecătorului sunt stinse îndată ce el a pronunţat hotărârea. Orice modificare adusă ulterior hotărârii este contrară autorităţii lucrului judecat, în afară de dreptul judecătorului fie de a interpreta o dispoziţie obscură sau echivocă, fie de a rectifica o eroare materială cu ajutorul elementelor produse de deciziune în ea însăşi, fără a putea, pe cale de rectificare sau interpretare, să întindă un dispozitiv clar şi precis la capete de concluziuni la care el a omis a statua”. Existenţa şi recunoaşterea puterii lucrului judecat se fundamentează pe justiţie şi securitatea juridică.
în practica judiciară s-a apreciat just că a fost încălcat principiul autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii în a cărei executare se afla condamnatul prin stabilirea - pe calea contestaţiei la executare - că fapta comisă este o infracţiune în dauna avutului privat şi nu în dauna avutului public.
2. Efectele lucrului judecat
Situaţia de lucru judecat face ca hotărârea judecătorească să dobândească o anumită putere, cunoscută sub denumirea de autoritatea de lucru judecat.
Hotărârea penală definitivă învestită de lege cu autoritatea de lucru judecat are un efect pozitiv şi un efect negativ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat constă în aceea că dă naştere acelui drept subiectiv (potestas agendi), pe baza căruia organele competente trec la executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. Această eficienţă executivă a hotărârii definitive conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea dispoziţiilor respective.
Spre deosebire de civil, pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu trebuie ca titularul acţiunii penale să solicite învestirea cu formulă executorie.
Efectul negativ al lucrului judecat constă în împiedicarea pe care o produce cu privire la desfăşurarea unui nou proces penal între aceleaşi persoane. Acest efect, concretizat în regula non bis in idem, este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat.
Ca urmare a acestui efect, o persoană care a fost definitiv judecată pentru o anumită faptă nu mai poate fi inculpată din nou într-un proces penal pentru aceeaşi faptă (nemo pro eadem causa bis vexare debet)'\ creându-se un obstacol în readucerea în faţa organelor judiciare a conflictului soluţionat definitiv. împotriva încălcării acestei autorităţi operează, potrivit art. 10 lit. j din Codul de procedură penală, excepţia lucrului judecat (exceptio rei judicatae).
Făcându-se aplicaţia aceleiaşi reguli, în jurisprudenţa din Republica Moldova s-a statuat că hotărârile judecătoreşti sunt supuse casării în cazul în care persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă, conform art. 335, alin. 1, pct. 13 din Codul de procedură penală.
Efectul negativ este eventual, în sensul că se produce numai dacă în cauza definitiv judecată s-ar încerca o nouă exercitare a acţiunii penale.
Totodată, acest efect nu este imediat şi aplicabil în toate cazurile, producându-se numai pe calea invocării excepţiei amintite.
Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de către oricare parte din proces şi chiar din oficiu, având un caracter absolut.
O atare excepţie trebuie rezolvată cu precădere, înaintea oricăror altor chestiuni.
3. Condiţiile de existenţă ale autorităţii de lucru judecat
în vederea invocării autorităţii de lucru judecat se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unei hotărâri penale definitive; b) o nouă acţiune penală îndreptată împotriva aceleiaşi persoane (eadem personae)\ c) să fie vorba de acelaşi fapt material (idem factumf.
a) Autoritatea de lucru judecat derivă din puterea pe care o au exclusiv hotărârile judecătoreşti definitive, celelalte acte procesuale ale organelor judiciare penale neavând această autoritate.
Aşa după cum s-a arătat în literatura juridică, o hotărâre definitivă a unei instanţe penale îşi produce toate efectele atribuite de lege, inclusiv pe acela de a împiedica începerea sau continuarea procesului penal pentru aceeaşi faptă, chiar şi atunci când hotărârea ar fi contrară legii şi adevărului, întrucât acţiunea penală (unică pentru o infracţiune) s-a stins pe cale procesuală şi numai când s-ar înlătura acestă cauză de atingere a acţiunii penale (prin desfiinţarea hotărârii în căile extraordinare de atac) se poate relua exerciţiul ei cu privire la aceeaşi faptă şi persoană.
Autoritatea lucrului judecat stinge pe cale procesuală acţiunea penală pentru infracţiunea urmărită numai dacă se referă la toate actele materiale săvârşite.
Relativ recent s-a considerat just că operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii de încetare a procesului penal pronunţată în baza art. 10 lit. h) şi art. 284 din Codul de procedură penală, cu toate că, cea de a doua plângere penală s-a introdus concomitent cu prima, iar nu după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care aceasta a fost soluţionată.
Aşa cum, arătam mai sus, alte manifestări de voinţă ale organelor judiciare, ca acte procesuale, nu au o asemenea autoritate şi fac inoperantă excepţia reijudicata dacă, ulterior, organul judiciar adoptă o altă dispoziţie. Spre exemplu, dacă în urma încetării urmăririi penale se dispune redeschiderea urmăririi, învinuitul sau inculpatul nu poate opune excepţia autorităţii ordonanţei anterioare privind exonerarea de răspunere penală.
Plecându-se de la această teză, în practică s-a hotărât că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, neavând caracterul unei hotărâri în sensul art. 22 din Codul de procedură
penală, instanţa civilă are obligaţia de a stabili, pe bază de probe, prejudiciul, culpa şi raportul de cauzalitate între fapta comisă şi prejudiciul produs.
De asemenea, în mod just, s-a decis că hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care s-a aplicat unei persoane sancţiunea închisorii contravenţionale, nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Drept urmare, persoana respectivă va putea fi condamnată pentru fapta care a atras sancţiunea contravenţională, în ipoteza în care acea faptă întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, urmând ca timpul executat din pedeapsa închisorii contravenţioanle să fie dedus din pedeapsa închisorii aplicate de instanţa penală.
Referitor la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca instanţa să fie îndrituită la deducerea închisorii contravenţionale din pedeapsa închisorii, în practica judiciară şi în literatura de specialitate s-au conturat următoarele opinii:
- aceeaşi faptă să fie iniţial apreciată şi sancţionată drept contravenţie şi apoi ca infracţiune;
- fapta care a determinat aplicarea închisorii contravenţionale să se integreze în materialitatea ei în structura infracţiunii ori să fie strâns legată de aceasta;
- pentru contravenţia săvârşită instanţa de judecată să aplice direct sancţiunea închisorii contravenţionale, în sensul ca aceasta să nu provină din transformarea - datorită neplăţii cu rea-credinţă - amenzii contravenţionale aplicată iniţial.
O asemenea deducere se impune pentru motivul că inculpatul nu poate să execute două sancţiuni privative de libertate pentru aceeaşi faptă.
b) Cea de-a doua condiţie presupune să se fi declanşat un proces penal împoriva aceleiaşi persoane. în alţi termeni, aceeaşi persoană trebuie să aibă calitatea procesuală de învinuit sau inculpat.
Lipsa de identitate între celelalte părţi din cauză nu are relevanţă sub aspectul autorităţii de lucru judecat.
Din această perspectivă, reglementarea penală se deosebeşte fundamental de cea civilă, unde, pentru a se putea opune excepţia autorităţii lucrului judecat, se cere ca litigiul să se poarte între aceleaşi persoane, în aceeaşi calitate şi să existe aceeaşi cauză, în sensul de fundamentare juridică (acelaşi comodat, gaj, depozit etc.). De aici şi deosebirea, în sensul că în civil autoritatea de lucru judecat este numai inter partes, spre deosebire de penal, unde soluţia pronunţată are efecte erga omnes.
c) Cea de-a treia condiţie ce se cere pentru a exista autoritatea de lucru judecat vizează existenţa aceluiaşi fapt material).
în practica judiciară din perioada interbelică s-a decis că în materie penală există lucru judecat nu numai pentru faptul cum el a fost calificat, ci pentru faptul material însuşi, astfel cum a avut loc, aşa că faptul nu mai poate face obiectul unei a doua urmăriri, sub o nouă calificare şi indiferent de soluţia pronunţată, ceea ce este confirmat, în prezent, prin art. 10 lit. j din Codul de procedură penală.
în materie civilă, trebuie realizată o triplă identitate: a obiectului, a persoanei şi a cauzei. Prin obiect se înţelege însăşi pretenţia formulată în cerere, iar cauza este temeiul juridic al dreptului pretins, aşa cum arătam mai sus.
în penal, identitatea de cauză este înlăturată prin însăşi precizarea din art. 10 lit. j din Codul de procedură penală, potrivit căreia autoritatea de lucru judecat îşi produce efectele chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.
în acest sens, corect s-a statuat în practica judiciară că, deşi fapta săvârşită de inculpat în totalitatea ei constituie o singură activitate, dacă există pluralitate de infracţiuni sub forma unui concurs ideal, pronunţarea numai pentru una dintre infracţiunile concurente nu permite invocarea autorităţii de lucru judecat în cadrul tragerii la răspundere penală pentru cealaltă infracţiune din cadrul concursului, deoarece cu privire la aceasta nu s-a pronunţat instanţa.
Nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat când hotărârea anterioară se referă la alte fapte decât cele ce formează obiectul noii judecăţi, chiar dacă toate faptele au fost săvârşite cu aceeaşi ocazie şi în aceleaşi împrejurări.
Nu există autoritatea de lucru judecat nici atunci când inculpatul, după ce a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 din Codul penal, şi a executat pedeapsa, a împiedicat din nou persoana vătămată să folosească imobilul deţinut în mod legal. în această situaţie, executarea pedepsei a întrerupt activitatea infracţională distinctă în materialitatea sa, neputându-se susţine existenţa aceluiaşi fapt, ca o condiţie a autorităţii de lucru judecat.
în practica judiciară s-a decis în mod corect că este inadmisibilă cererea prin care o persoană condamnată la pedeapsa închisorii solicită, în cursul executării acesteia, să execute pedeapsa la locul de muncă, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive'.
Efectele autorităţii de lucru judecat se produc nu numai în legătură cu aspectele soluţionării în fond a cauzei penale, ci şi cu privire la chestiunile legate de executare. Astfel, dacă apiicarea legii penale mai favorabile este obligatorie în condiţiile art. 14 din Codul penal, după respingerea definitivă a unei contestaţii la executare, nu se mai poate formula o nouă contestaţie, bazată pe aceleaşi motive.
Puterea de lucru judecat a unei hotărâri de respingere a unei cereri de revizuire - se reţine într-o soluţie a jurisprudenţei - se limitează numai la faptul că probele invocate în vechea cerere capătă calitatea de probe cunoscute instanţei, iar noua cerere de revizuire nu se mai poate întemeia pe acestea.
4. Limitele de aplicare ale autorităţii de lucru judecat
Deşi autoritatea de lucru judecat operează, în principiu, erga omnes, aria efectelor sale se diferenţiază în raport de soluţia pronunţată.
Astfel, hotărârea de condamnare are totdeauna efect erga omnes în ceea ce priveşte pe inculpat. în acest sens, persoana condamnată poate fi obligată la despăgubiri civile într-un proces declanşat ulterior celui penal, dacă persoana prejudiciată material nu s-a constituit parte civilă în procesul penal în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă.
Hotărârea penală de condamnare a unei singure persoane, ca unic autor al infracţiunii, poate fi invocată de alte persoane chemate să răspundă penal pentru aceeaşi faptă.
în mod întemeiat s-a subliniat în doctrina juridică faptul că limitele autorităţii lucrului judecat pe care le are hotărârea de condamnare a inculpatului nu pot fi extinse la alte persoane împotriva cărora s-ar exercita acţiunea penală pentru aceeaşi faptă. Astfel, nu se poate respinge, invocându-se autoritatea de lucru judecat, apărarea unei persoane care ar vrea să probeze că în legătură cu fapta ce i se impută şi pentru care o altă persoană a fost condamnată definitiv, nu ar putea exista în privinţa sa cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, deoarece persoana ar putea fi participant la săvârşirea faptei respective.
Hotărârea penală de achitare poate avea efecte mai largi sau mai restrânse, după cum motivul de achitare priveşte fapta sau persoana pentru care a fost pronunţată soluţia achitării.
Dacă achitarea s-a pronunţat pe considerente determinate de o motivare in rem, are efecte mai largi, producând consecinţe erga omnes. Concret, dacă într-o cauză penală s-a stabilit că fapta nu există sau că nu este prevăzută de legea penală, inculpatul poate invoca hotărârea împotriva oricărei părţi vătămate ce s-ar plânge ulterior pentru aceeaşi faptă. De asemenea, excepţia poate fi invocată de către orice persoană care ar fi acţionată în calitate de coautor sau complice la acea infracţiune.
în ipoteza în care hotărârea de absolvire de răspundere penală este întemeiată pe considerente in personam (de pildă, inculpatul nu a comis fapta imputată, este iresponsabil etc.), efectele sunt diferenţiate, după cum excepţia este invocată de inculpatul judecat sau de alte persoane. Autoritatea de lucru judecat invocată de către inculpat este opozabilă faţă de
toată lumea, el neputând fi acţionat de nimeni, pentru fapta respectivă. într-o asemenea situaţie însă, alte persoane nu pot invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii de achitare, acestea, aşa cum arătam mai sus, putând fi acţionate ca autori, complici sau instigatori la aceeaşi faptă.
5. Autoritatea reciprocă a hotărârilor penale şi civile
Potrivit art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală: “Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritatea de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiune civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
Aşadar, autoritatea hotărârii penale nu se manifestă asupra civilului în mod absolut şi în toate cazurile, ci există o întreită limitare, sub care este mărginită. Aceasta priveşte: a) existenţa faptei; b) persoana care a săvârşit-o; c) vinovăţia acesteiâ, aspecte care nu vor mai putea fi puse în discuţie pe calea unui proces civil.
Drept urmare, dacă achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată inculpatului nu există şi acţiunea civilă a fost stinsă odată cu cea penală, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile învestite cu soluţionarea acţiunii civile privitoare la prejudiciul produs prin fapta pentru care s-a dispus achitarea. Această soluţie se impune şi în baza art. 346 alin. 3 din Codul de procedură penală, în care se arată că nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat.
Pe bună dreptate s-a remarcat că partea civilă, pentru a-şi putea valorifica drepturile în despăgubire printr-o acţiune civilă, alăturată acţiunii penale sau exercitată separat, este deosebit de interesată de îndreptarea eventualelor nelegalităţi sau netemeiniciei cuprinse în sentinţa penală şi datorită cărora, în mod eronat, s-a reţinut-după caz-inexistenţa faptei, nesăvârşirea acesteia de către inculpat, lipsa vinovăţiei inculpatului, existenţa legitimei apărări, a stării de necesitate, a cazului fortuit, a iresponsabilităţii sau a scuzei provocării. Cu toate acestea - se arată în continuare - în absenţa posibilităţii exercitării căilor de atac, partea civilă nu poate acţiona în justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, spre a solicita înlăturarea erorilor din sentinţa penală, erori ce prejudecă acţiunea sa civilă.
Potrivit art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală, “persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă, pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă”. Aceasta poate duce la depăşirea despăgubirilor acordate, cu privire la care, altminteri, operează autoritatea lucrului judecat. Spre exemplu, când fapta are ca efect moartea victimei după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare, persoanele care au suferit prin aceasta un prejudiciu pot intenta făptuitorului o acţiune în despăgubire, fără a li se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare.
în legislaţia anterioară nu era rezolvată problema autorităţii de lucru judecat a hotărârii civile în faţa instanţei penale, existând o reglementare numai cu privire la chestiunile prejudiciale'.
în jurisprudenţa interbelică se arăta că hotărârea în civil nu are autoritate de lucru judecat în penal - între aceste judecăţi nefiind nici aceeaşi cauză, nici acelaşi obiect, nici aceleaşi persoane şi pe lângă aceasta în penal urmărindu-se interesul societăţii, care nu poate să depindă de voinţa părţilor. O excepţie de la acest principiu există la chestiunile prejudiciale'.
Lacuna semnalată mai sus a fost complinită de codul actual, prin fixarea cadrului în care hotărârea definitivă are autoritate de lucru judecat în procesul penal. Reglementarea specifică expres domeniile în care hotărârea civilă nu are autoritate, urmând a se conchide per a contrario că în toate celelalte domenii autoritatea de lucru judecat este operantă'.
Textul art. 22 alin. 2 din Codul de procedură penală are următorul conţinut: “Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.
în afara limitelor precizate mai sus, hotărârea civilă poate avea autoritate de lucru judecat în penal cu privire la alte chestiuni, cum ar fi: existenţa şi întinderea prejudiciului, chestiuni prealabile etc.
Această limitare se bazează, pe de o parte, pe consideraţia că unul din subiecţii principali ai acţiunii penale - procurorul - nu a figurat în procesul civil, iar, pe de altă parte, pe împrejurarea că posibilităţile de aflare a adevărului, cu privire la existenţa faptei, persoana făptuitorului şi vinovăţia acestuia, sunt mai numeroase în procesul penal.
Cu privire la chestiunile prealabile, art. 44 alin. 3 din Codul de procedură penală stabileşte că “hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritatea de lucru judecat în faţa instanţei penale”.
Astfel, dacă în procesul civil s-a stabilit dreptul de proprietate ai unei persoane asupra unui bun, şi acesta a fost însuşit de o altă persoană, nu se va pune în discuţie proprietatea, hotărârea dată în procesul civil având autoritatea de lucru judecat. La fel în cazul respingerii unei acţiuni de divorţ, nu se mai pune în discuţie existenţa căsătoriei într-un eventual proces penal.
în practica judiciară mai veche s-a statuat că hotărârile penale condamnatorii, dintr-un motiv de ordine publică superior principiului autorităţii lucrului judecat din art. 1.201 din Codul civil se impun judecătorilor din civil şi, ca atare, hotărârea instanţei penale constituie lucru judecat pentru instanţele civile, dacă faptul care a format baza acţiunii publice formează şi baza acţiunii civile, deşi procesul civil este purtat între alte părţi'.
S-a mai statuat că hotărârile de achitare în corecţional nu au autoritate de lucru judecat în instanţa civilă, când pretenţiile din faţa acestei instanţe sunt născute din actul juridic, nu din faptul penal, supus judecăţii penale'.
