Eroarea, viciu de consimţământ
| Comentarii |
|
eroare, prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.
Clasificare
Clasificarea erorii poate fi făcută în raport de două criterii, anume consecinţele ce intervin, precum şi natura realitătii fals reprezentată.
În funcţie de consecinţele care intervin, urmează să distingem între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.
Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:
- naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare);
- identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în Bucureşti);
- calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam). Indirect, dispoziţia legală menţionată pune capăt unei controverse în ceea ce priveşte înţelesul obiectiv sau subiectiv al noţiunii de substanţă a obiectului. Aşadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea), iar cum prestaţia este determinată de părţile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca esenţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudenţă (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, că eroarea asupra substanţei obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului) s-a subliniat că substanţa obiectului este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (de exemplu, cumpărătorul s-a înşelat în privinţa originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv).
în cadrul concepţiei obiective, se considera că prezintă interes numai materia din care este alcătuit lucrul, precum şi ansamblul calităţilor sau proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de lucrurile de altă speţă. în unele cazuri, atât concepţia obiectivă, cât şi concepţia subiectivă asupra noţiunii de substanţă a obiectului duc la acelaşi rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecţionat din bronz, crezându-l confecţionat din aur, deoarece substanţa considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecţionat lucrul, iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepţii, vânzarea este anu-labilă pentru eroare asupra substanţei obiectului; pot exista însă şi situaţii în care soluţia diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere antichitatea ei, dar o crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecţionată bijuteria, ci antichitatea ei.
- asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in personam).
Trebuie reţinut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat decât în condiţiile art. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (2) C.civ.
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătotăţilor nesubstanţiale ale obiectului etc., desigur dacă părţile nu au considerat împrejurările respective esenţiale pentru încheierea actului juridic).
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.
în anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială. Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.” De asemenea, conform art. 1210 C.civ., simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre părţi, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.
în funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
- eroare de fapt;
- eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea actului juridic civil.
Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a existenţei sau conţinutului unei norme juridice. Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziţie legală care nu este accesibilă şi previzibilă.
Structura erorii esenţiale
În alcătuirea erorii esenţiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realitătii. Tocmai de aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi reale)21 Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.
Cerinţele erorii esenţiale
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;
- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este esenţial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv.
Cât priveşte prima cerinţă, caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experienţa de viaţă, de pregătirea şi de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, art. 1208 alin. (1) C.civ. precizează că actul juridic „nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că „eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”, deci în cazul normelor juridice clare, nesusceptibile de interpretări. De asemenea, art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.”
Cât priveşte cea de-a doua cerinţă, care este prevăzută de art. 1207 alin. (1) C.civ., aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocon-tractantului său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic. Cerinţa nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.
Mai mult, această cerinţă poate fi restrânsă numai la contractele cu titlu oneros, iar o asemenea soluţie s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduieşte să păstreze un avantaj (certat de lucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando).
Sancţiune
Eroarea esenţială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207 alin. (1) C. civ.].
În cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi. Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.
În sfârşit, trebuie reţinut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia. Potrivit art. 1213 alin. (1) C.civ., dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare, iar dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare În termenul menţionat mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.].
Mai trebuie menţionat că în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium şi error in corpore), eroarea gravă (numită şi eroare-viciu de consimţământ, cu cele două forme ale sale: error in substantiam şi error in personam) şi eroarea indiferentă (neesenţială), arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ, deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, se admitea că sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului - pentru dezvoltări, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 176-177. în actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă.
Eroarea este un viciu de consimţământ care nu împiedică formarea actului de voinţă, dar care, alterând consimţământul, permite anularea actului juridic astfel încheiat.
Eroarea este reglementată de art. 954 C. civ., în două ipoteze: a) când cade asupra substanţei prestaţiilor părţilor şi b) când se referă la persoana cu care se încheie actul, în cazul în care consideraţia persoanei a fost cauza principală pentru care actul a fost încheiat.
Referitor la prima situaţie, art. 954 alin. (1) C. civ. dispune: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
Citește mai mult
obiectului convenţiei”.Prin substanţă se înţelege calitatea esenţială a obiectului prestaţiei avute în vedere de părţi şi în lipsa căreia partea al cărei consimţământ a fost viciat nu ar fi încheiat actul, iar pentru a constitui viciu de consimţământ, eroarea trebuie să fie determinantă şi să cadă asupra unui element inclus de părţi în conţinutul actului.
Recurenta, care la notariat a oscilat la încheierea contractului de donaţie între inserarea în convenţie a dreptului de abitaţie ori a sarcinii întreţinerii, dar a optat pentru încheierea contractului de donaţie cu rezervarea dreptului de abitaţie, nu poate invoca drept viciu de consimţământ neprevederea lipsei mijloacelor de întreţinere ca urmare a decesului fiului său donatar, omisiune care ar fi putut-o determina să încheie un contract de donaţie cu sarcina întreţinerii, şi nu un contract de donaţie cu rezerva dreptului său de abitaţie, deoarece evenimentele şi mobilul psihic de care aceasta leagă valabilitatea exprimării consimţământului ei sunt ulterioare încheierii actului.
împrejurarea că recurenta ar fi putut să prevadă sarcina întreţinerii sale în locul dreptului de abitaţie nu a fost contemporană cu momentul încheierii actului, ci a survenit ulterior decesului donatarului, fiind o consecinţă a lipsei de întreţinere pe care o primea benevol de la acesta şi nu a existat la epoca încheierii contractului de donaţie. Clauza întreţinerii nu a fost nici substanţială şi nici determinantă în manifestarea consimţământului său, ci a fost invocată posterior decesului donatarului, ca o consecinţă a acestuia şi ca o eventualitate neavută în vedere în momentul încheierii actului, constituind un posibil remediu al situaţiei sale materiale prezente, datorat neprevederii decesului fiului ei donatar.
În această situatie, consimţământul reclamantei, la momentul încheierii convenţiei de donaţie, a fost dat în deplină cunoştinţă de cauză a clauzelor convenţiei, valabilitatea consimţământului nefiind legată de fapte ori împrejurări ulterioare momentului exprimării lui.
C.A. laşi, decizia civilă nr. 1081 din 2 iulie 1999, Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă pe anul 1999, din 2000, p. 30-31
Reclamanta T.P. a chemat în judecată pe pârâţii T.St. şi T.G. pentru anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Arad, sub nr. 1813 din 6 septembrie 1990, asupra cotei de 4/6 părţi pe care reclamantul o deţinea asupra imobilului înscris în C.F. nr. 2085 Lipova, motivând că a fost în eroare la facerea contractului, cu privire la natura contractului, ea fiind convinsă că încheie cu pârâţii un contract de întreţinere, înţelegând că-şi transmite cota contra unei prestaţii,
Citește mai mult
constând în întreţinerea pe care urma să o primească dc la pârâţi.Prin sentinţa civilă nr. 10355/1994, pronunţată în dosarul nr. 10159/1993, Judecătoria Arad a admis acţiunea reclamantei T.P. şi a anulat parţial contractul de vânzare-cumpărare în discuţie, cu referire exclusiv la cota reclamantei, de 4/6 părţi din imobil.
S-a reţinut că reclamanta a fost în eroare cu privire la natura contractului încheiat, fiind analfabetă şi necunoscând bine limba română.
La acestea se adaugă şi împrejurarea că, după încheierea contractului, pârâţii au locuit împreună cu reclamanta până în anul 1993, lăsându-i astfel credinţa încheierii operaţiunii juridice dorite.
Pârâţii au declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1354/1995, Tribunalul Arad a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a respins acţiunea introductivă de instantă, reţinând că reclamanta a semnat personal în faţa notarului actul de vânzare-cumpărare, care i-a fost citit, şi că nu se poate dovedi prin probe testimoniale împotriva unui act autentic.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 721 din 2 mai 1996, pronunţată în dosarul nr. 4014/1995, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul şi a casat decizia Tribunalului Arad, respingând apelul pârâţilor T.St. şi T.G., reţinând că eroarea cu privire la natura contractului încheiat între părţi a fost dovedită în cauză, situaţie în care nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1191 alin. (2) C. civ., întrucât eroarea ce poartă asupra naturii contractului exclude consimţământul, neconstituind un simplu viciu, ci fiind o eroare-obstacol, ce poate fi dovedită prin orice mijloace de probă şi chiar în contractul autentic. Fiind distructivă de voinţă, ea atrage nulitatea absolută a operaţiunii juridice astfel încheiată.
C.A. Timişoara, decizia civilă nr. 721 din 2 mai 1996, Revista cercului juridic bănăţean nr. 7-8/1996, p. 142-143
Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negoţ io) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.
Prin sentinţa civilă nr. 3279 din 2 noiembrie 1995, Judecătoria Buftea a admis acţiunea
Citește mai mult
formulată de reclamanta G.Z. împotriva pârâtului G.V., a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2182 din 6 aprilie 1992, încheiat între părţi.Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 5/8 din dreptul de proprietate, cotă ce aparţinea reclamantei-vânză-toare, din imobilul - casă şi teren în suprafaţă de 5.000 mp - situat în comuna Corbeanca, jud. Ilfov.
Înţelegerea reală a părţilor a fost în sensul înstrăinării imobilului în schimbul întreţinerii, astfel încât contractul este lovit de nulitate pentru eroare asupra naturii juridice a actului (error in negotio).
împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru faptul că s-a reţinut greşit că actul a fost încheiat cu o eroare-obstacol, faţă de faptul că reclamanta a consimţit la vânzarea cotei ideale de proprietate pentru preţul de 15.000 lei, care a fost achitat la data autentificării.
Apelul este nefondat.
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, că părţile au încheiat contractul, fiecare având reprezentarea că-şi dă consimţământul potrivit celor convenite.
Astfel, pârâtul-apelant a avut convingerea că încheie contractul de vânzare-cumpărare a cotei ideale din dreptul de proprietate asupra imobilului, iar reclamanta-intimată a fost convinsă că încheie contract de întretinere.
Eroarea în care s-au aflat părţile a făcut ca să nu se întâlnească manifestarea lor de voinţă, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută pentru eroare-obstacol.
Astfel, suplinind motivarea primei instanţe, tribunalul reţine că părţile, mamă şi fiu, au convenit transferul dreptului de proprietate asupra cotei ideale de 5/8 din imobil, în care locuieşte reclamanta, fiecare având un alt motiv determinant la încheierea actului juridic: pârâtul a urmărit să dobândească şi cota de proprietate a reclamantei, pentru întregirea dreptului său, iar reclamanta (octogenară), neşcolarizată, în nevoie de a fi îngrijită, a urmărit să-şi asigure întreţinerea.
Critica apelantului privind imposibilitatea de atacare a conţinutului actului autentic nu este întemeiată, faţă de faptul că doar cele constatate de agentul instrumentator şi consemnate în act fac dovada până la înscrierea în fals, declaraţiile părţilor făcând dovada doar până la proba contrară, probă ce a fost făcută în cauză.
Probele administrate în cauză permit şi prezumţia simplă a interesului reclamantei la întreţinere, faţă de vârsta şi nevoile sale actuale.
Hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi a fost menţinută, potrivit art. 296 C. proc. civ., prin respingerea apelului ca nefondat.
Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1564 din 11 septembrie 1996, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, din 1998, p. 45-46