Art. 212 Noul Cod Penal Supunerea la muncă forţată sau obligatorie Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile

Infracţiunea prev. de art. 212 NCP are conţinut identic cu incriminarea având aceeaşi denumire marginală prevăzută în art. 191 CP 1969.

Deosebiri apar numai sub aspectul regimului sancţionator, în sensul sporirii limitei minime a pedepsei cu închisoarea, la un an în noua reglementare, faţă de 6 luni, potrivit Codului penal anterior.

Obiectul juridic special constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul persoanei de a-şi alege în mod liber munca pe care doreşte să o presteze, în raport cu pregătirea şi aptitudinile sale. Incriminarea faptei este urmarea obligaţiilor care îi revin statului

Citește mai mult

român prin ratificarea Convenţiei nr. 29/1930 referitoare la interzicerea muncii forţate sau obligatorii şi, mai recent, a Convenţiei nr. 105 din 25 iunie 1957 a Organizaţiei Mondiale a Muncii privind abolirea muncii forţate. Incriminarea este în acord şi cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

Elementul material al laturii obiective poate fi realizat prin una dintre cele două acţiuni alternative prevăzute în textul de incriminare, constând în supunerea unei persoane la prestarea unei munci împotriva voinţei sale ori supunerea la o muncă obligatorie.

Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează natura muncii la care a fost supusă persoana vătămată, modul cum s-a realizat acţiunea, mijloacele folosite de către făptuitor, după cum nu interesează dacă persoana este sau nu retribuită pentru munca prestată. Fapta constituie infracţiune, chiar dacă munca este retribuită în mod corespunzător şi au fost asigurate condiţii bune pentru prestarea acesteia, deoarece munca în situaţiile expuse este prestată în alte condiţii decât cele prevăzute în dispoziţiile legale.

Constituţia României, după ce interzice munca forţată prin dispoziţiile art. 42 alin. (1), în dispoziţiile alineatelor următoare prevede faptul că nu constituie muncă forţată:

a) serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de către cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă;

b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţiile normale, în perioadele de detenţie sau de liberare condiţionată;

c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

Convenţia europeană a drepturilor omului prevede, în art. 4 parag. 2, faptul că nimeni nu poate fi silit să efectueze o muncă forţată sau obligatorie. în sensul acestui articol, nu se consideră muncă forţată sau obligatorie:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau pe timpul punerii sale în libertate condiţionată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză îndeplinirea acestuia pe motive de conştiinţă, în ţările unde un asemenea refuz este recunoscut de lege, un alt serviciu înlocuind serviciul militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii;

d) orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civice normale.

Latura subiectivă presupune intenţia, care poate fi directă sau indirectă.

Sancţiunea constă în închisoarea de la unu la 3 ani.

Legea penală mai favorabilă. în condiţiile în care există identitate în conţinutul incriminării, însă a fost sporită limita minimă a sancţiunii cu închisoarea, rămâne mai favorabilă incriminarea din Codul penal din 1969.