Dreptul la propria imagine în noul Cod civil

Dreptul la propria imagine in noul cod civil1. Drepturile personalităţii în general

Sub această denumire sunt calificate, în general, acele drepturi inerente calităţii de persoană umană care aparţin oricărui individ prin însuşi faptul că este om. Aceste drepturi pe care unii autori le numesc primordiale sau, după alţi autori, drepturile fundamentale ale omului, sunt prerogative care pot fi calificate ca drepturi subiective şi sunt înzestrate cu o acţiune injustiţie (1). 

Aceste prerogative aparţin oricărei persoane ca drepturi câştigate chiar de la naştere. Fără pretenţia unei definiţii definitive vom reţine că ele sunt acele prerogative în care titularului i se recunoaşte facultatea de a se bucura şi de a-i fi apărate atributele şi interesele esenţiale şi inerente persoanei sale. Raţiunea ultimă a acestor drepturi se află, în opinia noastră, în demnitatea persoanei şi libera dezvoltare a personalităţii (2).Personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noţiunea tehnică de personalitate juridică, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea să spună mai mult şi anume: persoana umană în totalitatea sa, în realitatea sa biologică, psihologică şi socială.
Drepturile personalităţii au natura de drepturi extrapatrimoniale (3) deoarece ele nu au un conţinut economic. In adevăr, viaţa, demnitatea, onoarea etc. nu pot fi evaluate în bani; ele nu sunt bunuri în sensul strict al termenului (4). în doctrina noastră majoritatea autorilor clasifică drepturile extrapatrimoniale în trei categorii: a) drepturi care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală a persoanei, dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate corporală, dreptul la onoare, cinste ori reputaţie, dreptul la demnitatea umană); b) drepturi privind atributele de identificare ale persoanelor fizice şi juridice (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu etc.); şi c) drepturi privind creaţia intelectuală, adică cele izvorâte din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi din invenţie (5).
Drepturile personalităţii nu sunt susceptibile de a schimba titularul; ele sunt netransmisibile, ceea ce înseamnă că la moartea persoanei se sting şi nu se transmit moştenitorilor. De altă parte, pentru că ele operează cu interese de ordin moral şi deci nu sunt susceptibile de o evaluare pecuniară, ele nu sunt influenţate de mecanismele economice. Aceste drepturi sunt incesibile deoarece nu pot face obiectul, prin acte juridice cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, al unei cesiuni sau renunţări definitive. Ele sunt apoi insesizabile tocmai pentru că nu constituie bunuri economice; deci ele nu pot fi urmărite silit de creditorii persoanei respective. De aceea se spune că ele sunt în afara comerţului (pentru acest motiv P. Rubier le-a refuzat caracterul de drepturi subiective), în sfârşit ele sunt imprescriptibile (achizitiv şi extinctiv) (6) şi opozabile erga omnes (7).
Totuşi, aceste caractere trebuie privite uneori nuanţat; există interferenţe între drepturile personalităţii (care sunt, aşa cum am arătat, drepturi extrapatrimoniale) şi drepturile patrimoniale8. în adevăr, dreptul recunoaşte valabilitatea unor convenţii relative la drepturile personalităţii (exploatarea imaginii, a vocii, a numelui, chiar a vieţii private etc.) aşa încât se vorbeşte tot mai mult de apariţia anumitor drepturi patrimoniale ale personalităţii sau de o patrimonializare a acestor drepturi.
Ne interesează - sub aspectul analizei - numai acele drepturi care au o rezonanţă în dreptul civil, nu şi în planul dreptului public; altfel spus, drepturile omului opozabile altor oameni (în raporturile dintre particulari), nu şi statului.
Criteriul de departajare este acela că aceste drepturi se supun regulei înscrise în art. 998 C. civ., respectiv sancţiunii generale care operează pentru toate atingerile aduse personalităţii (9). Dar această departajare este facilitată de dispoziţiunile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 care stabileşte că: Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate (s.n.). In categoria orice alt drept personal nepatrimonial intră şi dreptul la propria imagine (10), de asemenea alte drepturi de aceeaşi natură ca: dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, dreptul la respectul vieţii private etc. Tot în această categorie mai sunt cuprinse: dreptul la nume (altul decât strict ca element de individualizare), dreptul la integritate corporală. Această enumerare nu este definitivă deoarece dezbaterile doctrinare continuă, iar în viitor este de prevăzut că vor apărea noi drepturi şi libertăţi care vor trebui ocrotite (11). Dar ne putem întreba dacă creşterea protecţiei personalităţii nu se datorează tocmai nerespectării lor: un drept nu apare cu adevărat decât atunci când este ameninţat (12).
în ce priveşte Noul Cod civil, acesta într-o formulare dezvoltată stabileşte că persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate, poate cere oricând instanţei: a) interzicerea faptei ilicite dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) conatatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă [art. 23 alin. (1)]. Oarecum asemănător actualei reglementări (13), articolul precitat în alin. (2) stabileşte că, totodată, persoana lezată poate cere instanţei să-1 oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat; bunăoară, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat (14).
Pe lângă aceste drepturi există unele libertăţi consacrate de dreptul civil. Acestea nu sunt drepturi subiective veritabile; ele sunt într-un fel facultăţi sau virtualităţi, deoarece nu au un obiect precis determinat, în mare parte ele nu sunt consacrate printr-o dispoziţie expresă a legii. Dar întrucât aceste libertăţi civile au multe caractere comune cu drepturile personalităţii, ele nu pot fi separate. De aceea ele se unesc în categoria
drepturilor personalităţii (15).
Foarte general, libertăţile constau în a face ceea ce vrei sau, cum s-a spus (puţin mai alambicat), de a nu face ceea ce nu vrei (16). Se consideră îndeobşte libertăţi civile: libertatea conştiinţei (inclusiv libertatea confesională) (17), libertatea de deplasare şi de stabilire, libertatea de a exercita profesia pe care o alegi, libertatea de a te căsători sau a rămâne celibatar, libertatea de a trăi solitar sau de a trăi în comunitate sau în uniune Eberă; apoi, libertatea de a avea o familie numeroasă sau de a nu avea nici un copil, libertatea de a adopta un copil, de a-ţi alege prietenii (operaţiune dificilă), libertatea de modă vestimentară, de regim alimentar, în sfârşit, libertatea de a-ţi pregăti funeraliile (18). Unii autori susţin că dacă în trecut în cuprinsul drepturilor fundamentale stăteau drepturile fundamentale ale omului, de factură liberală, astăzi se deplasează spre centru drepturile sociale precum dreptul la muncă, la securitate socială şi la educaţie (19). Se afirmă - cu temei - că în măsura în care aceste libertăţi au o consacrare în dreptul intern sau în convenţiile internaţionale, ele fac parte din drepturile personalităţii (20).
Aşadar ambele, atât drepturile personalităţii cât şi libertăţile sunt inerente personalităţii; totodată ele sunt recunoscute oricărei persoane, fără nici o deosebire. De asemenea sunt opozabile erga omnes şi sunt drepturi extrapatrimoniale destinate desăvârşirii personalităţii (21). Fără teama de a greşi vom reţine că ele constituie o prelungire a personalităţii persoanei.
Este poate bine de amintit că drepturile personalităţii au fost opera doctrinei şi jurisprudenţei şi ele nu au fost puse în evidenţă decât în timp. Codul civil la origine nu reglementa nimic din acest mănunchi de drepturi (22). Se pare că evoluţia şi consacrarea lor a fost impulsionată de luarea în considerare a demnităţii persoanei umane, în special a dreptului la respectarea vieţii private şi a dreptului la imagine. Această situaţie explică - mai ales în lipsa unei reglementări exhaustive - de ce este dificil, încă, să se facă o sistematizare şi caracterizare perfectă a materiei (23).
într-adevăr, diversitatea opiniilor persistă şi în doctrina străină. Un tablou, chiar şi incomplet, privind clasificarea acestor drepturi ne poate forma o imagine mai clară asupra lor.
Astfel unii autori fac o demarcaţie netă între: 1.drepturile privind aspectul fizic al persoanei - dreptul persoanei asupra corpului său şi dreptul persoanei la respectarea corpului său - şi 2. drepturile privind aspectul moral al persoanei incluzând: dreptul la imagine şi la respectarea vieţii private; dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie; dreptul la inviolabilitatea domiciliului; dreptul la secretul corespondenţei; dreptul la onoare; dreptul autorului asupra operei sale (24).
Alţi autori caracterizează aceste drepturi ca fiind extrapatrimoniale şi le împart în: 1. drepturi relative la integritatea fizică: corpul uman şi viaţa umană; 2. drepturi relative la integritatea morală: demnitate, conştiinţă, onoare, prezumţia de nevinovăţie, afecţiune; 3. drepturi relative la viaţa privată. protecţia vieţii private, imaginea şi vocea (25).
Sub denumirea generică de drepturi primordiale, unii autori subsumează: libertăţile civile, garanţiile fundamentale privind spitalizarea persoanelor pe motivul tulburărilor mintale, inviolabilitatea domiciliului, respectarea vieţii private, dreptul la propria imagine, dreptul la propria voce, dreptul la onoare, dreptul la respectarea credinţelor, dreptul la confidenţialitate26. într-o altă clasificare se distinge între dreptul la integritate fizică (protecţia corpului uman în viaţă şi respectul corpului uman după deces) şi dreptul la integritate morală şi la libertăţile civile (dreptul la onoare, reputaţie, la viaţa privată, la anonimat, la confidenţialitate) (27). Alţi autori deosebesc trei categorii de drepturi extrapatrimoniale: 1) drepturile personalităţii propriu-zise; 2) drepturi relative la elementele de stare civilă a persoanei; 3) libertăţile fundamentale (28). într-o altă concepţie se distinge între: 1. Dreptul la respectarea integrităţii fizice care presupune protecţia corpului uman şi protecţia vieţii umane (dreptul la viaţă şi la sănătate); 2. Dreptul la integritate morală (dreptul la respectul vieţii private); 3. Dreptul la imagine; Alte drepturi ale personalităţii (dreptul la voce, dreptul la onoare, dreptul la prezumţia de nevinovăţie) (29).
Tratând persoana fizică Fr. Zenati-Castaing şi Th. Revet disting între drepturile legate de corpul uman şi utilizarea corpului uman, aceasta din urmă fiind compusă din imagine, voce şi viaţa privată. Aceşti autori afirmă că originalitatea este condiţia stabilirii unui drept subiectiv asupra componentelor persoanei umane; corpul uman este substratul oricărei originalităţi, iar atributele corporale, cum sunt imaginea şi vocea, împrumută de la acesta originalitatea lor. Viaţa fiind unică, are caracterul de originalitate şi de aceea este un element central al personalităţii. Nu există un drept asupra onoarei, nici asupra sentimentelor deoarece asemenea prerogative nu au nimic original. Sentimentele, de exemplu, sunt non-drepturi şi constituie numai interese legitime a căror lezare deschide victimei acţiuni civile speciale sau generale şi acţiuni penale (dreptul la replică, acţiunea în defăimare, în răspundere delictuală) (31).
In sfârşit, o altă clasificare reuneşte sub denumirea de atributele persoanei fizice: 1. drepturile personalităţii: dreptul la propria imagine, dreptul la onoare, dreptul la demnitate; 2. libertăţile individuale: libertatea fizică (libertatea de a te mişca, libertatea de a face sau nu ceva), inviolabilitatea domiciliului, libertatea conştiinţei, libertăţile profesionale (libertatea comerţului şi industriei, libertatea muncii); 3. respectul vieţii private: soluţiile jurisprudenţiale (modul de viaţă şi sfera de intimitate), formula generală prevăzută de lege (ca regulă şi ca sancţiune); 4. prezumţia de nevinovăţie-, 5. egalitatea civilă (principiul egalităţii civile, inegalităţile legitime, discriminările) (32).
Din acest expozeu se constată, printre altele, că în sens larg dreptul la integritate morală protejează viaţa privată şi totodată dă naştere unui mănunchi de prerogative, în primul rând dreptul la onoare şi la demnitate, la care se adaugă dreptul la imagine şi dreptul la secret. De altfel, acestea sunt şi cele mai elaborate în doctrină şi jurisprudenţă. De altă parte, drepturile personalităţii au un obiect care corespunde unor noţiuni generice de evocare, rebele la o definiţie precisă: libertate, onoare, respect, viaţă privată etc. (33) Aceste noţiuni vagi îl obligă pe judecător la determinarea lor progresivă şi evolutivă operaţiune, desigur, dificilă.
O întrebare, cel puţin, mai poate fi formulată: drepturile personalităţii, sau o parte din ele, pot fi aplicate şi persoanelor juridice? înclinăm a crede că din moment ce aceste drepturi sunt intim ataşate persoanei fizice, este dificil a accepta o asemenea extindere chiar dacă unele atribute ale persoanei juridice (bunăoară, confidenţialitatea afacerilor, sediul social etc.) pot să ne evoce o oarecare analogie; nici textele legale nu susţin o asemenea interpretare. Fără îndoială, persoana juridică (morală) se bucură de unele drepturi în raport cu specificul şi capacitatea specială de folosinţă a fiecărei entităţi colective. Dar, apărarea acestora nu se va putea face cu mijloacele specifice drepturilor nepatrimoniale.
Cu toate că majoritatea doctrinei susţine acest punct de vedere, uneori practica judiciară din Franţa şi din Spania au decis în sens contrar. Astfel, în Spania, prima cameră a Tribunalului Suprem a admis existenţa onoarei şi a intimităţii persoanelor juridice încă din 1939 (34). Protecţia onoarei persoanelor juridice a fost menţinută prin sentinţa Tribunalului Constituţional nr. 139 din 26 sept. 1995, care statua că, în anumite împrejurări poate exista o recunoaştere expresă sau tacită a drepturilor fundamentale şi persoanelor juridice; hotărârea mai spune că deşi dreptul la onoare şi la intimitate se găseşte într-o strânsă legătură cu persoana fizică, acestea nu trebuie să fie excluse din domeniul protecţiei persoanei juridice, deoarece în cadrul persoanei juridice de drept privat se poate stabili un spaţiu de intimitate; persoana juridică poate şi ea să fie vătămată în onoarea sa atunci când este defăimată sau când, din pricina altuia, decade din considerarea de care s-a bucurat.
S-a ridicat şi problema atingerilor aduse onoarei unor grupuri nedeterminate de persoane, chestiune care în Spania a fost rezolvată pozitiv. Astfel, s-a statuat că atingerile aduse onoarei anumitor grupuri permite ca oricare dintre membrii acestora să poată iniţia o acţiune pentru protecţia acesteia (35).
In continuare vom expune în rezumat dreptul la imagine.
2. Noţiune. Fundament
Oricine are dreptul ca imaginea sa să nu fie nici reprodusă, nici publicată fară autorizarea sa. Ca şi numele, imaginea persoanei îşi găseşte protecţia cu titlu de element identificator al persoanei. Imaginea este o reprezentare a trăsăturilor fizice ale persoanei; ea este atât o formă cât şi o substanţă, este o dimensiune externă a fiinţei umane (36). Ea constituie o manifestare privilegiată a personalităţii (37). Dreptul protejează persoana împotriva atingerilor aduse imaginii sale prin aşa numitul drept la imagine.
Această denumire este improprie. In adevăr, dacă se poate vorbi despre dreptul la imagine atunci când ne referim la protecţia aspectului moral al acestuia, nu se mai poate reţine această sintagmă când se vrea a se face comerţ cu imaginea persoanei; mai corect ar fi să se spună drept asupra imaginii. Pe de altă parte, cum s-a subliniat, este inexact să se vorbească despre un drept la ceva fiind vorba despre un drept subiectiv. In această viziune nu există un drept la onoare pentru că nimeni nu poate să ceară cuiva să-i dea onoarea; onoarea există în sine şi ea nu trebuie să fie decât protejată (38). Observăm însă că formula drept la imagine care este de fapt o prescurtare a dreptului asupra imaginii a intrat în uz şi, deci, poate fi tolerată. Noul cod civil foloseşte sintagma drept la propria
imagine asemeni Constituţiei care în art. 30 alin. (6) stabileşte: Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine (39).
Dreptul la propria imagine, care la origine a fost opera jurisprudenţei (40), este un drept al personalităţii, un drept primordial, pentru fiecare, de a sustrage altuia reprezentarea persoanei sale. Această facultate a persoanei, de a cenzura folosinţa imaginii sale se fundamentează pe autonomia individuală; ea protejează persoana în libertatea şi intimitatea sa şi uneori chiar în securitatea sa.
în teorie, fundamentul dreptului la imagine este diferit şi dificil de conturat. Unii autori consideră dreptul la imagine ca un drept de proprietate. Astfel, prerogativa pe care fiecare o deţine asupra imaginii sale constituie un drept subiectiv, iar exclusivitatea pe care persoana o are asupra persoanei sale face din acest drept un drept de proprietate. Dreptul asupra imaginii conferă fiecăruia puterea de a exclude pe oricine de la accesul utilităţii, dată de forma exterioară a fiinţei sale. Asemeni dreptului de proprietate, limitele exercitării acestei puteri sunt chiar limitele inerente oricărui drept de proprietate şi, evident, oricine are puterea de a dispune material sau juridic de imaginea sa41. Aşadar, natura juridică a prerogativei care poartă asupra imaginii este un drept de proprietate, numai că a luat denumirea de drept la imagini.
Pe de altă parte, în aceeaşi opinie, imaginea constituie un bun; dar la fel ca orice alt aspect al persoanei umane, imaginea nu face parte din patrimoniu; ea este un bun extrapatrimonial pentru că nu poate fi inclusă în gajul general al creditorilor43. Este, aşadar, inutil să se dedubleze dreptul la imagine în două drepturi, unul patrimonial şi altul extrapatrimonial, aşa cum susţin unii autori (44). Chiar dacă nu poate face obiectul dreptului de gaj general al creditorilor, el poate face obiectul unei convenţii cu titlu oneros atunci când legea nu interzice acest lucru; or, legea nu o interzice, după cum se ştie, decât pentru corpul uman şi nu pentru imaginea sa. Vom recunoaşte că demonstraţia pe care o fac aceşti reputaţi jurişti este seducătoare, însă nu o vom împărtăşi. Vom spune însă, că fără a exista o totală, asimilare, dreptul la imagine (la fel ca şi numele) prezintă o anumită analogie cu cea a proprietăţii private. Este însă dificil dacă nu chiar absurd să se spună că fiecare este proprietarul aparenţei sale.
într-o altă opinie, dreptul la imagine ar avea drept fundament dreptul de autor, această analiză fiind specifică doctrinei germane şi jurisprudenţei anglo-americane care vorbeşte despre copyright-ul natural al individului asupra propriilor trăsături (45). în sfârşit, dreptul la imagine este considerat un drept al personalităţii, teză pe care o împărtăşim şi noi (46). într-adevăr, dreptul la imagine este unul dintre drepturile
personalităţii, un drept primordial alături de dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private (47), aşa cum statuează art. 58 din Noul Cod civil. Menţionăm însă că în cadrul drepturilor personalităţii dreptul la imagine este un drept particular pentru că nu se aliniază perfect caracterelor generale ale acestor drepturi; astfel, viaţa demonstrează că imaginea poate fi vândută iar extrapatrimonialitatea este doar realtivă din moment ce este recunoscut că acest drept are şi un aspect patrimonial. Se susţine că asistăm astăzi la o mutaţie a dreptului la imagine, dintr-un drept absolut într-un drept relativ şi că el va fi înlocuit în câţiva ani cu dreptul la demnitate; în sfârşit, că imaginea de informaţie va fi multă vreme domeniul unui drept ambiguu şi aproximativ (48).
Este necesar să subliniem că imaginile-reproducere (la fel ca şi imaginea-sursă) nu sunt juridic disociabile de personalitate. Ele nu pot constitui bunuri distincte de ea şi, deci, nu pot fi înstrăinate fără acordul subiectului. Este altfel în cazul în care imaginea-reproducere constituie o operă de artă. Dar în astfel de cazuri sursa reproducerii nu se reduce numai la imaginea umană; ei i se adaugă subiectivitatea şi viziunea estetică a artistului (49).
Noul Cod civil în art. 73 alin. (1) cu titlul marginal Dreptul la propria imagine stabileşte: Orice persoană are dreptul la propria imagine; alin. (2): In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile (50) (aşa cum vom arăta, art. 75 din noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalităţii). Este de presupus că o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil dreptul la imagine va da loc unei jurisprudenţe abundente; actualmente această jurisprudenţă este încă săracă.
2. Autonomia dreptului la imagine.
Dreptul la imagine nu este reductibil la un alt drept al personalităţii cu toate că mulţi autori l-au considerat absorbit de dreptul la viaţa privată; el ar fi doar o specie a genului care este dreptul la respectarea vieţii private (51). O atingere a dreptului la imagine trebuie să fie considerată independent de o atingere a vieţii private (52). Bunăoară, a publica, tară autorizarea celui în cauză, fotografia unei persoane publice în scopuri comerciale sau publicitare, constituie o atingere a dreptului la imagine a acestei persoane şi nu o atingere a vieţii private. Dacă acceptăm teza potrivit căreia dreptul la viaţa privată a absorbit dreptul la imagine, tot aşa se va putea spune şi despre dreptul la
demnitate, la onoare şi reputaţie, ceea ce, desigur, nu este cazul. Apoi, surprinderea imaginii unei persoane valorează tot atât fie că ea se face în locuri publice sau în locuri private; dreptul la imagine nu atârnă, în principiu, de teritoriul privat; el depăşeşte cadrul vieţii private Există atingere a dreptului la imagine încă de la captarea imaginii, înainte chiar de reproducerea şi difuzarea ei (53). Desigur, când imaginea reprezintă persoana într-un loc privat, aceasta poate constitui, de la caz la caz, o circumstanţă agravantă care să justifice chiar săvârşirea unei infracţiuni (54). Pe de altă parte, cele două drepturi se completează când reproducerea sau publicarea înfăţişează persoana în viaţa sa privată; în practică această ipoteză este extrem de frecventă.
In ce priveşte conduita autorului faptei prin care se aduce atingere dreptului la imagine, nu are importanţă dacă s-a acţionat cu bună sau rea credinţă, dreptul la imagine fiind lezat în ambele aczuri; astfel, în cazul jurnalistului care vrea să informeze opinia publică, buna lui credinţă nu poate ţine loc de consimţământ din partea persoanei lezate; atingerea dreptului la imagine este independentă de modul compasional sau binevoitor prin care se operează.
După modelul art. 36 din Codul civil al Provinciei Quebec (55) care reglementează şase cazuri de atingeri aduse vieţii private, art. 74 din noul Cod civil stabileşte exemplificativ nouă asemenea ipostaze. Cele trei cazuri adăugate de legiuitorul român sunt potrivit textului citat cele de sub litera d), f) şi g). Sunt considerate atingeri aduse vieţii private, din punctul de vedere analizat: lit c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat fără acordul acesteia; lit. g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată în tratament în unităţile de asistenţă medicală precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite; lit h) utilizarea cu rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană". Menţionăm că ipoteza prevăzută de lit. g privind starea de sănătate a fost reglementată în aceeaşi termeni şi în art. 18 alin. (1) din Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Ea este binevenită deoarece adesea nu este respectată (uneori chiar cu bune intenţii); în acest caz curiozitatea şi indiscreţia sunt mari. De altă parte, observăm că este considerată o atingere a vieţii private difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, Jară acordul celui care îl ocupă în mod legal ceea ce înseamnă, în opinia noastră, un început al reglementării imaginii asupra bunurilor (56).
Din lectura textelor invocate, vocea este inclusă în dreptul la imagine. Ea nu este menţionată distinct printre drepturile personalităţii enumerate de art. 58 din noul Cod civil dar ea, sub raportul regimului juridic aplicabil este - potrivit art. 73 alin. (2) din acelaşi cod - asimilată cu dreptul la propria imagine;
de fapt, ceea ce are valoare pentru imagine trebuie să valoreze şi pentru voce; ea este produsul unui organ al corpului uman, având deci o origine corporală. Vocea este şi ea un atribut al personalităţii; prin cuvânt şi voce se crează o imagine sonoră a personalităţii. „Desigur, această imagine trebuie protejată, pe de o parte, împotriva oricărui ascultător neautorizat" chiar şi în lipsa unei înregistrări sau difuzări; pe de altă parte, împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare fară acordul persoanei emitente. Conservarea neautorizată a vocii (care este solubilă în aer) înseamnă o atingere adusă persoanei care se regăseşte în voce (57). Imitarea vocii în condiţii de a creea confuzie între persoane sau într-o altă modalitate, poate aduce atingere onoarei şi demnităţii unei persoane; fac excepţie imitaţiile fanteziste de bun gust (ale unor grupuri artistice) chiar cu accente critice la adresa unor personalităţi. Uneori vocea poate fi împrumutată gratuit; a fost cazul Madonnei şi al altor staruri într-un film de desene animate pentru copii. Este de observat că există o mare apropiere între ascultarea clandestină a vocii şi atingerea adusă intimităţii vieţii private; ea se leagă şi de dreptul la anonimat. Lato sensu considerăm că nu este greşit să se vorbească despre dreptul la propria voce; unele manuale sau cursuri disting dreptul la propria voce de dreptul la imagine (58); la urma urmei, dacă respectul datorat vieţii private şi cel datorat imaginii constituie drepturi distincte, nu există nici un impediment să se adauge şi dreptul la respectul datorat vocii. In orice caz, art. 73 alin. (2) din noul Cod civil stabileşte expres că persoana poate să interzică ori să impiedice reproducerea în orice mod a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
3. Consimţământul
Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, film, desen, reţeaua internet etc. necesită acordul acelei persoane; consimţământul acordat unei persoane nu înseamnă în mod obligatoriu că este acordat şi altora. în toate cazurile, consimţământul se prezumă a fi dat pentru captarea şi difuzarea unei imagini corecte a persoanei şi nu pentru o reprezentare deformată. Cel care reproduce imaginea trebuie să aducă dovada acordului subiectului, nu este suficient să fi dobândit drepturile fotografului; mai mult, acordul dat pentru realizarea imaginii nu înseamnă şi acordul dat pentru difuzarea acesteia (59). Acest consimţământ poate fi expres sau tacit, dar el nu se prezumă. Acordul este tacit pentru persoanele publice care apar într-un loc public dacă publicarea imaginii respective este utilă pentru ilustrarea unei actualităţi (60). în afara acestor ipoteze, dreptul la imagine permite oricărei persoane să se opună difuzării, fără acordul său expres, a imaginii sale care este un atribut al personalităţii (61); nu se poate reţine că omul public a renunţat în mod voluntar să aibă o sferă de intimitate la fel de extinsă ca ceilalţi. Aşadar, orice persoană, indiferent de notorietatea sa are asupra imaginii sale şi utilizării ei un drept exclusiv (62). Ni se pare firesc să considerăm că asumarea unei funcţii publice nu înseamnă automat că persoana în cauză a acceptat ah initio orice divulgare a comportamentului
ei din viaţa privată. Este însă adevărat că unii autori (de limbă franceză) spun că atunci când este vorba de starurile lumii politice, artistice sau sportive, publicarea portretului acestora nu presupune un acord prealabil; pentru că ele se adresează publicului, consimţământul la publicare se prezumă, opinie pe care o privim cu rezerve (63). La fel, s-a spus că acordul dat de anumiţi profesionişti (manechin, comentator de televiziune) ar însemna un consimţământ tacit şi pentru publicarea lor şi că introducerea unei asemenea supleţe este binevenită (64). Desigur, nu poate fi vorba de un consimţământ tacit atunci când vedetele sau manechinele fac din propria imagine o profesie, înţelegând să-şi vândă imaginea; în cazul acestora, opunerea lor la publicarea neautorizată şi gratuită apare normală (bunăoară, broşura publicitară distribuită de supermarketuri care reproduce fotografia unui artist cântând la chitară fără ştirea sa sau utilizarea de către compania Ryamair a fotografiilor d-lui Sarkozy şi a d-nei Caria Bruni Tedeschi în scopuri publicitare (65).
Pe de altă parte, consimţământul persoanei în cauză nu are valoare decât pentru o situaţie anume precizată şi, deci, judecătorul va trebui să interpreteze strict întinderea autorizaţiei; difuzarea unui clişeu în afara contextului în care a fost dat acordul poate constitui o atingere a dreptului la imagine (66). S-a subliniat că imaginea nu va fi utiliza din nou, în absenţa consimţământului actual al subiectului chiar în cadrul aceleiaşi publicaţii (67). De asemenea, consimţământul dat pentru elaborarea unui catalog pe suport de hârtie nu poate fi considerat tacit dacă acesta a fost basculat şi pe site-ul internet al unei societăţi.
Dreptul la propria imagine fiind un monopol care exclude în orice loc captarea şi utilizarea reprezentării unei persoane nu este necesar pentru acordarea de daune interese ca fotografia să aibă un caracter ofensator sau jignitor (68). Dar, cum s-a subliniat, dreptul exclusiv de utilizare a propriei imagini este mai radical, aşa încât este recunoscut chiar în cazul în care din eroare imaginea este publicată ca fiind cea a unei alte persoane. Bunăoară, pentru cel care descoperă într-o fotografie de clasă publicată într-un cotidian de mare tiraj, figura sa ca fiind cea a unei persoane condamnate pentru crimă, există, evident, o atingere adusă onoarei şi reputaţiei sale (69). Se înţelege, desigur, că în orice ipoteză persoana în cauză trebuie să poată fi recunoscută şi ca imaginea publicată să corespundă cu ea (70).
într-o altă situaţie, opunerea subiectului faţă de reproducerea imaginii sale nu este opozabilă celor care reproduc o altă imagine în care persoana respectivă este inclusă, fără însă a fi obiectul reproducerii; de exemplu, atunci când reproducerea înfăţişează o mulţime anonimă din care face parte şi subiectul (bunăoară, în cursul unei manifestări publice). în acest caz, nu imaginea sa este obiectul reproducerii. însă publicarea unui asemenea clişeu poate deveni ilicită dacă s-a procedat la cadrarea unei persoane determinate în prim plan.
Dar noul Cod civil aduce noutăţi în materie: art. 76 (cu titlul marginal Prezumţia de consimţământ) dispune că atunci când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material pune la dispoziţia unei persoane fizice ori juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul
pentru utilizarea acestora este prezumat nefiind necesar un acord scris. Aşadar, textul invocat reglementează prezumţia de consimţământ care operează până la proba contrară în situaţiile menţionate în text; prezumţia urmează a se aplica nu numai privitor la viaţa privată ci şi la dreptul la imagine şi la propria voce. In doctrina noastră, într-o opinie demnă de reţinut, sunt formulate două excepţii de la principiul consimţământului expres: a) acordul se prezumă la captarea imaginii, în timp ce persoana participă la anumite evenimente cu caracter public; b) autorizaţia este prezumată la captarea şi/sau difuzarea imaginii, în timp ce persoana îşi exercită profesia sau o activitate publică; fireşte, prezumţiile nu vor opera dacă persoana în cauză refuză fixarea sau difuzarea imaginii (71).
Bineînţeles, consimţământul dat de o persoană pentru folosirea imaginii sale trebuie să fie neviciat; actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerinţelor de capacitate. în cazul captării imaginii minorului, ca şi a celui pus sub interdicţie judecătorească este nevoie de autorizarea reprezentantului legal. In conformitate cu art. 22 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice (72). Apreciem că în cazul acestor persoane este nevoie de o protecţie în plus în materie de viaţă privată şi de drept la imagine.
Consimţământul o dată dat este revocabil, asemeni actelor juridice privind corpul uman, desigur, cu aplicarea indemnizaţiilor; revocarea poate să survină până la momentul publicării imaginii.
4. Limitele dreptului la propria imagine
Exercitarea dreptului la propria imagine (şi deopotrivă a vocii) nu poate fi absolută. Ordinea şi interesul public aduc restricţii în ce priveşte „dreptul de veto" al persoanei de a interzice captarea imaginii sale şi reproducerea acesteia (73). Astfel, este licită înregistrarea şi transmiterea imaginilor captate pe drumurile publice (pentru depăşirea vitezei legale ori regularizarea traficului) sau folosirea mijloacelor de video-supraveghere de către autorităţile publice pentru a asigura protecţia instituţiilor publice ori pentru prevenirea sau constatarea atingerilor la securitatea persoanelor şi a bunurilor în locuri expuse riscurilor de agresiune şi de furt, evident, când legea permite folosirea acestor mijloace. în toate cazurile, operaţiunile de video-supraveghere a locurilor publice trebuie să fie realizate în aşa fel încât să nu se poată vizualiza imagini din interiorul locuinţelor şi nici cele ale intrărilor lor; totodată publicul trebuie să fie informat în permanenţă de existenţa sistemului de video-supraveghere şi de autorizaţia sau persoana responsabilă de instalarea acestuia. Menţionăm că potrivit noului Cod penal constituie infracţiune plasarea, fară drept, a mijloacelor tehnice de înregistrare audio sau video [art. 226 alin. (5)].
Este, de altă parte, licit ca în cadrul unei anchete judiciare să se procedeze la reproducerea imaginii unei persoane, fără a-i cere acordul, cu scopul de a conserva caracteristicile sale morfologice sau în situaţia în care astfel se dovedeşte săvârşirea unei infracţiuni (74).
Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează imaginea persoanei. în una din deciziile sale privitoare la Prinţesa de Hanovra, judecătorii europeni au apreciat că publicarea de către presă a unor fotografii care o prezentau pe prinţesă singură sau cu alte persoane în viaţa cotidiană ţine de viaţa privată a acesteia.
Precizând limitele acestui drept, Curtea a statuat faptul că viaţa privată trebuie protejată chiar şi în locurile publice, dar că totuşi există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar într-un context public, poate ţine de viaţa privată. S-a mai reţinut că în speţă nu este vorba de difuzare de idei, ci de imagini ce conţin informaţii personale, chiar intime; că imaginile care apar în presă constituie adesea o hărţuire continuă şi chiar o persecuţie a persoanei respective. în definitiv, orice persoană, chiar cunoscută marelui public, trebuie să poată beneficia de o speranţă legitimă de protecţie şi respect ale vieţii sale private (75). In toate situaţiile, statele au obligaţia pozitivă de protecţie a vieţii private şi a dreptului la imagine în temeiul Convenţiei; această obligaţie pozitivă este cu atât mai puternică cu cât procesul tehnic de înregistrare şi de reproducere a datelor personale ale unui individ impun o vigilenţă sporită în ceea ce priveşte protejarea vieţii private (76).
Intr-o altă speţă (cauza Peck c. Regatului Unit) soluţionată de instanţa europeană în care reclamantul a susţinut că divulgarea de către consiliul municipal a unor secvenţe filmate printr-un sistem de televiziune cu circuit închis a unor imagini care reprezentau urmările tentativei sale de sinucidere, constituie o încălcare a dreptului său la viaţa privată; reclamantul a recunoscut însă că imaginile respective, filmate fără ştirea sa, i-au salvat viaţa, deoarece au permis intervenţia rapidă a poliţiei; el s-a plâns însă numai de difuzarea lor pe canalele publice de televiziune, ceea ce a condus la identificarea sa de către numerose persoane care îl cunoşteau (77); s-a stabilit o violare a art. 8 din Convenţie.
Libertatea de exprimare constituie o altă limită a dreptului la imagine (art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) iar câmpul de aplicare a libertăţii de informare are tendinţa de a se lărgi; informaţia priveşte, cum s-a subliniat, toate sectoarele vieţii sociale, politice, culturale, ştiinţifice, artistice, comerciale etc. (78) Ocrotirea drepturilor personalităţii vine adesea în coliziune cu libertatea presei şi cu dreptul la informare a opiniei publice (79). Limita pe care o găseşte dreptul la imagine în dreptul fundamental la informare este o limită particulară deoarece în plan tehnic nu există o superioritate a unuia din aceste drepturi asupra celuilalt. De aceea jurisprudenţa le pune în balanţă pentru fiecare caz în parte pentru a verifica dacă, ţinând seama de circumstanţe, dreptul la imagine urmează sau nu să fie respins (80); desigur, se va pune în lucru şi un principiu de proporţionalitate. De altă parte, imaginea ilustrată trebuie să fie exactă şi legitimă, iar alegerea imaginii să fie pertinentă în raport cu informaţia. în orice caz, în necesitatea de a informa publicul trebuie să existe adesea o toleranţă în profitul celor care exercită dreptul de informare; aceştia ar avea, cum s-a spus, un drept de licenţă forţată în exercitarea dreptului la informare. Apreciem că în toate cazurile principiul demnităţii trebuie riguros respectat (81).
Art. 75 din noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalităţii astfel: alin. (1) „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege
sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune (82). Analiza acestor texte necesită o discuţie viitoare separată.
5. Contractul de imagine
Un inventar al puterii de folosinţă a imaginii ne relevă trei utilităţi. Mai întâi, fiecare poate să-şi contemple (eventual, admire) (83) imaginea fără nici o restricţie apoi, un al doilea tip de utilitate inerentă imaginii este reproducerea pentru că orice persoană este liberă să-şi fixeze imaginea prin autoportret, autosculptură, autofotografie etc. şi să interzică altora să facă acest lucru. în sfârşit, imaginea persoanei poate fi exploatată prin reproducere, aici punându-se problema cui aparţine produsul reproducerii şi în ce fel poate fi ea exploatată (84).
Totuşi, imaginea fiind o emanaţie a corpului uman ea nu poate fi înstrăinată. în schimb, ea poate fi folosită şi concedată chiar şi cu titlu oneros spre deosebire de corpul uman. Aşa fiind, imaginea-sursă poate face obiectul contractelor prin care subiectul concedează altuia imaginea sa spre a se folosi de ea (de regulă, pentru reproducere şi publicare) (85), întinderea în timp a unui contract de imagine este determinată prin convenţie, dreptul de folosinţă putând fi punctual (de pildă, şedinţa de fotografiere a unui artist, sportiv, manechin etc.) sau durabil atunci când o persoană cedează alteia dreptul de a folosi imaginea sa pentru un tip de produse, un tip de activitate etc. în orice caz, nu se poate consimţi la o concesiune pe viaţă deoarece un asemenea contract contravine angajamentelor perpetue care sunt prohibite (86).
Dar alta este situaţia în cazul contractului de comandă (87) când imaginea-reproducere constituie un bun distinct de personalitatea modelului pentru că este o operă de artă. în acest caz exploatarea imaginii-reproducere aparţine autorului operei dacă el a obţinut în prealabil acordul modelului de a exploata imaginea sa; aşadar, subiectul reprezentat nu dispune de toate drepturile unui proprietar; el nu poate face cu opera ceea ce vrea, bunăoară, nu o poate exploata dacă artistul nu 1-a autorizat în acest sens (88). Cesionarea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului este lovită de nulitate absolută.
De regulă, aceste convenţii trebuie dovedite prin înscris, iar în caz de imposibilitate ele pot fi probate prin orice mijloace de probă. Actele prin care o persoană dispune de imaginea sa trebuie privite ca acte de dispoziţie ceea ce presupune respectarea formelor în regimul incapacităţilor.
6. Stingerea dreptului asupra imaginii
Pentru că imaginea persoanei nu este decât forma corpului uman, ea urmează soarta acestuia şi dispare o dată cu decesul persoanei; va rămâne însă imaginea corpului neînsufleţit care este protejat în această calitate (89). Deosebit de faptul că regimul cadavrului este reglementat de lege şi, deci, acesta priveşte în mod obligatoriu şi imaginea lui, va trebui să admitem că apropiaţii defunctului pot cere sancţionarea reproducerii imaginii mortului, pe baza propriului lor drept la viaţa privată. Dreptul la respectarea vieţii private nu este transmisibil moştenitorilor (90), ei este rezervat doar celor vii şi se stinge la decesul persoanei; netransmisibilitatea personalităţii presupune şi netransmisibilitatea dreptului la imagine (91). Dar atunci când atingerile aduse vieţii private a autorului sunt de natură să aducă atingere propriilor sentimente ale moştenitorilor şi să creeze un prejudiciu care le este personal, aceştia vor avea o acţiune în justiţie. Acelaşi raţionament ar trebui să fie aplicat şi dreptului la imagine deşi acesta având şi o componentă patrimonială s-ar putea deduce din această transmisibilitate moştenitorilor (92).
Opiniile sunt totuşi nuanţate. Astfel, pornind de la o hotărâre judecătorească (Erignac precit.) care a statuat că publicarea cadavrului unei persoane poate fi ilicită atunci când atentează la demnitatea persoanei umane se susţine - şi suntem de acord - că deşi dreptul subiectiv pentru a proteja viaţa privată dispare în momentul morţii titularului, ulterior orice persoană care are un interes (moştenitorii) pot cere interzicerea publicării fotografiei unui mort dacă există o atingere a principiului demnităţii persoanei; acest principiu transcede persoana pentru a proteja, prin intermediul ei, umanitatea şi, pe cale de consecinţă, se aplică şi morţilor. Morţii nu mai sunt fiinţe vii, dar aparţin întotdeauna umanităţii. Cu toate acestea, în cazul publicării în Paris Match a fotografiei corpului neînsufleţit al preşedintelui F. Mitterand, jurisprudenţa a admis transmiterea acţiunii în protecţia imaginii moştenitorilor defunctului respingând ideea că dreptul la respectarea vieţii private dispare în momentul decesului persoanei (94). De asemenea, atunci când un săptămânal francez a publicat fotografia lui Jean Gabin pe patul de moarte, o hotărâre a afirmat că dreptul la respectarea vieţii private se întinde dincolo de moarte, asupra corpului neînsufleţit (95).
Aşadar, considerăm că dreptul la imagine se stinge prin deces, iar moştenitorii nu pot pretinde obţinerea unei indemnizaţii din faptul utilizării imaginii autorului lor viu; nu poate exista o viaţă privată post mortem.
 
Note de subsol:
1 Filozofia clasică a răspândit ideea unui respect religios pentru om, în timp ce pozitivismul şi sociologia văd în om doar o celulă socială (N. Steinhard, Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional, Editura Polirom,, Mănăstirea Rohia, 2008, p. 255). S-a afirmat că drepturile omului, astăzi, au devenit un fel de religie care tinde să sacralizeze omul. Alţii, mai sceptici, au spus: „ Constituţiile s-au făcut pentru om, însă pe lume nu există om pur şi simplu. Am văzut în viaţa mea francezi, italieni, ruşi etc., ba chiar ştiu, mulţumită lui Montesquieu, că poţi fi persan, dar în ceea ce priveşte omul declar că nu l-am văzut în viaţa mea: dacă există, existăfâră ştirea mea " (J. De Maistre, Consideraţii asupra Franţei, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 70).
2 în acest sens, a se vedea, O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, în Pandectele Române nr. 2/2006, p. 119; aceste drepturi au mai fost definite ca fiind prerogative extrapatrimoniale ataşate persoanei care exprimă chintesenţa fiinţei umane fiind intrinseci acesteia (Călina Jugastru, Expunerea drepturilor personalităţii, în Acta TJniversitatis Lucian Blaganr. 1/2008, p. 17).
3 Preferăm această denumire (în locul celei de drepturi personal nepatrimoniale) deoarece ea subliniază ideea că în aceste drepturi nu se integrează patrimoniului persoanei. Aceasta deşi Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică şi majoritatea autorilor noştri folosesc sintagma de drepturi personal nepatrimoniale. Menţionăm că drepturile personalităţii nu se confundă cu drepturile personale (de creanţă).
4 Unii autori, Fr. Zenati-Castaing şi Th. Revet, a căror originalitate şi subtilitate ne sunt deja cunoscute, susţin că personalitatea este un bun şi că în drepturile personalităţii, persoana umană nu este subiect deoarece ea constituie chiar aşezământul prerogativelor juridice luate în considerare. Noţiunea de personalitate induce prin ea însăşi calificarea de bun care îi este inerentă; nu există bun mai rar şi mai preţios ca personalitatea deoarece ea nu există decât într-un singur exemplar şi se împotriveşte oricărei fungibilităţi. Dar, în afara elementelor care formează personalitatea, persoana umană nu este un bun. De aceea puterile pe care le exercită subiectul asupra unei părţi din el însuşi care nu reprezintă personalitatea sa, nu ţin de dreptul subiectiv ci de libertate; subiectul, atunci când acţionează asupra personalităţii sale, exercită un drept subiectiv pentru că acţionează asupra unui bun (idem, Manuel de droit des personnes, Presses Universitaires de France, Paris, 2006, p. 219).
5 Ase vedea, de exemplu, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a Vl-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 2000, p. 90.
6 Justificarea imprescriptibilităţii lor rezultă din perpetuitatea şi inalienabilitatea lor (a se vedea, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 421).
7 Fiind strâns legate de persoană drepturile personalităţii nu pot fi exercitate decât în mod direct, iar nu şi prin intermediul altor persoane (a se vedea, E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 15).
8 Sunt autori (G. Loiseau) care disting între drepturi primare (extrapatrimoniale) şi drepturi derivate ale personalităţii (drepturi patrimoniale cu caracter personal); a se vedea, E. Deleury, D. Goubau, Les droits des personnes physiques, Editions Yvon Blais, Montreal, 2002, p. 74.
9 S-a arătat, cu drept cuvânt, că echivalenţa drepturi-libertăţi publice de pe plan intern poate fi transpusă pe plan internaţional luând însă denumirea de „ drepturile omului" ca valori recunoscute universal (C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, voi. I. Drepturi şi libertăţi, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 11). Autorul precizează că pe plan intern drepturile omului sunt drepturi publice prevăzute şi apărate prin norme de drept naţional (ibidem).
10 în Franţa prin Legea din 17 iul. 1970 s-a introdus un nou articol 9 în Codul civil potrivit căruia: „Fiecare persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Judecătorii pot, fără a prejudicia recuperarea daunelor suferite, să dispună orice altă măsură precum sechestrul, confiscarea şi altele asemenea, în scopul împiedicării ori încetării unei atingeri aduse intimităţii vieţii private; aceste măsuri potfi ordonate dacă este o situaţie de urgenţă, înaintea pronunţării hotărârii definitive " (Code civil, 108-e edition, Dalloz, 2009, p. 54). Interpretarea acestei legi sugerează o unire a dreptului la propria imagine cu dreptul la respectarea vieţii private, mai ales dacă avem în vedere şi noile incriminări penale (art. 226-1 din noul Cod penal francez). In concepţia acestei legi matricea drepturilor personalităţii este dreptul la respectul vieţii private.
Art. 10 din Codul civil italian intitulat Abuzul asupra imaginii altuia stabileşte: „Atunci când imaginea unei persoane, a părinţilor, a soţului sau a copiilor a fost expusă sau publicată în afara locului în care expunerea sau publicarea a fost consimţită de lege, aducând prejudicii persoanei însăşi sau rudelor, instanţa judecătorească, la cererea celui interesat poate dispune încetarea abuzului cu plata unor daune interese" (Giorgio de Nova, Codice civile e leggi collegate, Editura Zanichelli, 2006, p. 96).
11 Nu jără ironie un cunoscut autor spunea: „Nu cunosc un om politic care să nu invoce de 10 ori pe zi lupta pentru drepturile omului care au fost batjocorite. Lumea a devenit un drept al omului şi totul s-a preschimbat în drept; dorinţa de dragoste în drept la dragoste, dorinţa de odihnă în drept la odihnă, dorinţa de prietenie în drept la prietenie, dorinţa de a conduce prea repede în drept de a conduce prea repede, dorinţa de fericire în drept la fericire, dorinţa de a publica o carte în drept de a publica o carte, dorinţa de a striga noaptea pe stradă în drept de a striga noaptea pe străzi" (M. Kundera, L'immortalite, Editura Gallimard, p. 166). Avea dreptate decanul Carbonnier să spună: „Fiecare drept subiectiv intră în arenă umflat de ego-ul său, înarmat cu promovarea unei acţiuni în justiţie" (idem, Droit civil. Introduction, Presses Universitaires de France, 1997, p. 287).
12 Ph. Malaurie, L. Aynes, Les personnes. Les incapacites, Defrenois, Paris, 2004, p. 85.
13 în adevăr, cum s-a observat, aceste mijloace de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale sunt în linii generale identice cu acelea prevăzute de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice (L. Pop, Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, Dreptul nr. 6/2010, p. 22).
14 Pentru alte detalii, a se vedea Titlul V, Apărarea drepturilor nepatrimoniale, din Cartea I—Despre persoane.
15 Pentru o analiză pertinentă privind raportul juridic dintre drepturi şi libertăţi, a se vedea, I. Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice", Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 207. Cu referire la libertăţile politice s-a spus că „o serie de activităţi umane sunt în fapt drepturi, uneori chiar fundamentale, chiar dacă datorită acceptării lor unanime, nu sunt percepute ca atare ori nu mai există pericolul încălcării lor" (J. Morange, Libertăţile publice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 50); pentru libertăţile sau facultăţile civile, a se vedea, M. Nicolae, op. cit. p. 423, 424.
16 G. Cornu, „Droit civil. Les personnes", 13-e edition, Montchrestien, 2007, p. 185.
17 A se vedea, pentru dezvoltări, C. Bîrsan, Protecţia libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în Culegere de studii, In onorem Corneliu Bîrsan — Liviu Pop, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p. 442-462.
18 Ibidem; pe larg despre distincţia dintre drepturi, libertăţi şi dintre drepturi şi facultăţi, a se vedea. P. Roubier, „Droits subiectifs et situations juridiques ", Dalloz, 2005, p. 145-177.
19 M. Dauses, „Drepturile fundamentale ca element de drept a Uniunii Europene", Dreptul nr. 9/2006, p. 22. Autorul arată că astăzi Uniunea Europeană nu dispune încă de un catalog al drepturilor fundamentale care să aibă forţă obligatorie, catalog care să corespundă constituţiilor statelor membre (ibidem).
20 E. Chelaru, op. cit., p. 16.
21 Unii autori susţin că ele nu ar fi drepturi absolute. Singurul drept absolut este respectul demnităţii umane (Ph. Malaurie, L. Aynes, „Lespersonnes. Les incapacites", Defrenois, Paris, 2004, p. 91).
22 Constituţia în art. 28 dispune: Dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate; art. 26 alin. (1): „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată"; art. 30 alin. (6): „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine" (pentru detalii, M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, „Constituţia României revizuită -comentarii şi explicaţii" - Editura AII Beck, Bucureşti, 2004, p. 56-60). Noul Cod civil stabileşte în art. 252 că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale".
23 In cursul său de drept civil francez, Zachariae consideră atributele persoanei ca bunuri înnăscute deosebindu-le de bunurile ordinare care sunt dobândite. Aubry şi Rau vor relua această abordare menţionând printre ele corpul uman, libertatea, onoarea şi secretul corespondenţei. Au existat două abordări contradictorii în această privinţă : una fondată pe noţiunea de bun şi una fondată pe noţiunea de drept subiectiv, aceasta din urmă învingând. Doctrina germană a fost aceea care la sfârşitul sec. al XlX-lea a elaborat o teorie a personalităţii şi din care s-a inspirat doctrina franceză (Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit., p. 210).
24 Ph. Malinvaud, „Introduction ă l'etude du droit", Litec, Paris, 1998, p. 143.
25 Fr. Terre, D. Fenouillet, „Droit civil. Les personnes. La familie. Les incapacites ", Dalloz, Paris, 1996, p. 87. Oarecum asemănător, drepturile personalităţii sunt împărţite în; dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate morală (care include dreptul la viaţa privată), dreptul la imagine şi dreptul la onoare (Laetitia Stasi, „Droit civil. Incapacites. Familie", Editions Paradigme, Orleans, 2004, p. 40-62).
26 G. Cornu, op. cit., p. 184.
27 E. Deleury, D. Goubau, op. cit. p. 97-214. Alţi autori clasifică drepturile personalităţii în drepturi privind integritatea fizică, drepturi privind integritatea morală şi drepturi privind viaţa privată (Fr. Terre, D. Fenouillet, op. cit., p. 50-103).
28 Ch. Larroumet, „Introduction ă l'etude du droitprive", tome I, 4-e edition, Economica, 2004, p. 269-271.
29 Sophie Gjidara-Decaix, „Precis de droit civil", Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 52-90.
30 Idem, „Manuel de droit des personnes ", precit., p. 209-339.
31 Ibidem.
32 J. Carbonrtier, op. cit., p. 148 şi urm. Autorul consideră că a cincea categorie nu este veritabilă pentru că ea este prin natura sa un raport, nu o valoare absolută: „Nimeni nu este egal sau inegal în sine, ci faţă de alţii. Inegalitatea anunţă incapacităţile". în acest context amintim că art. 2 din Constituţia Republicii Federale Germane stabileşte: „Fiecare are dreptul la libera dezvoltare a personalităţii sale, atâta timp cât nu lezează drepturile altora şi nu aduce atingere ordinii constituţionale şi bunelor moravuri" (Legea fimdamentală pentru Republica Federală Germania, Editura AII, Bucureşti, 1998, p. 30).
33 G. Cornu, op. cit., p. 78.
34 Ulterior, o dată cu apariţia Legii organice 1 din 5 mai 1982 cu privire la protecţia civilă a dreptului la onoare, la intimitate personala şi familială şi la propria imagine - LOPDH (Lex Organica 1/1982 de 5 mayo, de Proteccion Civil del Derecho al Honor, a la Intimidad Personal y Familiar y a la Propria Imagen) jurisprudenţa Tribunalului Suprem şi a Tribunalului Constituţional au fost contradictorii.
35 Prin sentinţa Tribunalului Constituţional 214 din 11 nov. 1991 s-a admis existenţa unui asemenea drept în favoarea scriitoarei Violeta Friedman care l-a acţionat în judecată pe ex-nazistul Leon Degrelle pentru că a negat veridicitatea persecuţiei evreilor în lagărele de concentrare (L. Diez-Picazo y A. Gullon, Sistema de derecho civil, voi. I, „Introduccion. Derecho de la persona. Autonomia privada. Persona juridica ", undecima edition, Tecnos, Madrid, 2005, p. 36 şi urm.).
36 „Imagine " derivă din lat. imago şifr. image; într-un prim sens ea ne evocă reflectarea de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzaţii, percepţii sau reprezentări; reprezentare vizuală sau auditivă; într-un sens concret înseamnă un obiect perceput prin simţuri. Intr-un alt sens semnifică reproducerea unui obiect, obţinută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfăţişării unei fiinţe, a unui lucru, a unui tablou, din natură etc. obţinută prin desen, pictură, sculptură etc. Alt sens: reflectare artistică a realităţii prin sunete, cuvinte, culori etc. în muzică, în literatură, în arte plastice (Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p. 415).
37 Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, „Manuel de droit des personnes "... op. cit., p. 282; pentru noţiunea de personalitate juridică a persoanei fizice, a se vedea, O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, „Observaţii privind persoana fizică şi personalitatea juridică", Pandectele Române nr. 4/2005, p. 180-189; am sesizat atunci lipsa nejustificată din legislaţia noastră a acestei noţiuni (personalitate juridică) pentru persoana fizică; a se vedea de asemenea, pentru această noţiune, Gh. Mihai, G. Popescu, „Introducere în teoria drepturilor personalităţii", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 5-28.
38 Nu există un drept la proprietate ci dreptul de proprietate care trebuie să fie protejat. Apoi, nimeni nu poate revendica o imagine; fiecare se naşte cu figura şi trăsăturile sale. Or, nu se poate pretinde decât respectarea acestei imagini (a se vedea în acest sens, B. Beignier, „Laprotection de la vieprivee", în „Libertes et droits fondamentaux", 15-e edition, Dalloz, 2009, p. 197-198). Autorul sugerează să se vorbească mai degrabă despre un drept la protecţia imaginii decât de un drept la imagine sau, cel puţin, un drept al imaginii; de altă parte, precizează că, în realitate, nu imaginea este miza acestui drept; nu imaginea ca atare este cea protejată ci liniştea existenţei celui a cărui imagine este publicată.
39 Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 a Consiliului Naţional al Audiovizualului (publ. în M.Of nr. 668 din 26 iul. 2004) privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine în art. 2 statuează: Radiodifuzorii au obligaţia să respecte dreptul sacru la demnitatea umană şi la propria imagine şi să nu profite de ignoranţa sau de buna credinţă a persoanelor iar art. 14 alin. (1): „orice persoană are dreptul la propria imagine".
40 Se pare că punctul de plecare a fost afacerea Rachel. Actriţa cu numele de scenă Rachel a fost fotografiată pe patul de moarte fără acordul ei sau al rudelor ei iar apoi imaginea a fost publicată. Tribunalul Senei a admis acţiunea rudelor actriţei statuând că acestea se pot opune acestei reproduceri pe motivul respectului datorat doliului familiei lezându-se astfel sentimentele pioase ale urmaşilor (Seine, 16 iun. 1858, în R. Lindon, „Les droits de la personnalite", Recueil Dalloz, 1974, p. 9-10). în dreptul german afirmarea dreptului la imagine a debutat prin publicarea uneifotografii a lui Bismark pe patul de moarte.
41 In jurisprudenţă s-a decis că: „ Orice persoană are asupra imaginii sale un drept exclusiv şi absolut şi poate să se opună fixării sale, reproducerii sau utilizării salefără autorizare prealabilă " (Curtea de casaţiefranceză, a 2-a cameră civilă, 30 iun. 2004, în Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit, p. 287).
42 Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit., p. 285.
43 Ibidem. Menţionăm că teza proprietăţii dreptului la imagine a fost criticată uneori destul de dur, vorbindu-se chiar de un „fenomen de mentalitate primitivă" (J. Carbonnier, „Droit civil. Introduction. Les personnes. La familie, l'enfant, le couple", Presses Universitaires de France, 2004, voi. I, p. 512).
44 E. Gaillard, „La double nature du droit ă l'image et ses consequences en droitpositif franţais", Dalloz, 1985, p. 129 ; în doctrina noastră, s-a reţinut că dreptul la imagine este mai degrabă mixt deoarece are o latură patrimonială ; « imaginea fixată pe un suport este evaluabilă în bani, se negociază pe piaţa artei, a publicităţii, a fotografiei » (O. Ungureanu, § Dreptul la imagine, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 46-48; idem, ediţia a 2-a revăzută, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 47); pentru dreptul la imagine, a se vedea, de asemenea, C. Jugastru, Les droits de la personnalite, Editions de la Tannerie, 2008, p. 205-218.
45 In acest sens, D. Aequarone, „L'ambiguite du droit et l'image", ReueilDalloz, 1985, Chronique, p. 129.
46 P. Biconet, „Le droit de lapersonne sur son image ", 1969, nr. 102 şi urm. Este interesant de observat că într-o hotărâre din 2005 Curtea de Casaţie franceză nu vorbeşte despre dreptul la imagine ci despre respectul datorat imaginii (s.n.), ceea ce pune în evidenţă specificul drepturilor personalităţii (a se vedea, A. Lepage, L. Marino, Ch. Bigot, „Droits de la personnalite: panorama 2004-2005", Recueil Dalloz, 27 oct. 2005, p. 2643).
47 Pentru natura juridică a numelui (drept de proprietate, instituţie de poliţie civilă, drept al familiei, drept al personalităţii,), a se vedea, O. Ungureanu, „ Uzurparea şi utilizarea abuzivă a numelui", în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2007, p. 223-227.
48 Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 12 iul. 2001, note Ch. Bigot, Recueil Dalloz, nr. 17/2002, p. 1380.
49 Bunăoară, art. 7 lit.fdin Legea nr. 8 din 14 martie 1996 (actualizată) privind drepturile de autor şi drepturile conexe stabileşte că sunt obiect al dreptului de autor „ operele fotografice precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei". S-a afirmat, cu drept cuvânt, că acest text consacră în materia drepturilor de autor dreptul persoanei la propria imagine (Marieta Avram, „Actul unilateral în dreptul privat", Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 132). A se vedea, de asemenea, V. Roş, „Dreptulproprietăţii intelectuale", Curs universitar, Editura GlobalLex, Bucureşti, 2001, p. 94-95; V. Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lorjuridică în România", Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 74-79; I. Macovei, ,, Tratat al proprietăţii intelectuale ", Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 497.
50 Textul de lege citat face parte din Secţiunea a 3-a (Cap.II, Titlul II — Persoana fizică) alături de dreptul la libera exprimare (art. 70), dreptul la viaţa privată (art. 71), dreptul la demnitate (art. 72); ar fi fost mai potrivit să fie aşezat în prim plan dreptul la demnitate deoarece acesta este sâmburele (fundamentul) drepturilor personalităţii. în acest sens s-a arătat că manifestările primordiale ale fiinţei umane sunt: demnitatea, conştiinţa, onoarea, inocenţa şi afecţiunea (Fr. Terre, D. Fenouillet, op. cit., p. 81).
51 De pildă, în jurispmdenţa franceză s-a statuat că reproducerea fără autorizare a nudului unei persoane aduce atingere dreptului la imagine dar, în unele cazuri s-a reţinut şi o atingere a vieţii private (cazul Carole Laure, Catherine DeneuveşiRomy Schneider). S-a strecurat astfel îndoiala asupra veritabilei autonomii a dreptului la imagine (ase vedea, Th. Gare, „Le droit des personnes", 2-e edition, Dalloz, 2003, p. 75).
52 De fapt dreptul unei persoane asupra imaginii sale s-a afirmat în jurisprudenţă chiar înaintea dreptului la viaţa privată ( Curtea de Apel Paris, 27 febr. 1967, Recueil Dalloz 1967, p. 453, noteJ. Foulon-Piganiel, în Fr. Terre, D. Fenouillet, op. cit., p. 97). Chestiunea s-a pus mai ales în legătură cu fotografii ambulanţi care, pe trotuar, fotografiau trecătorii în speranţa că unii dintre aceştia vor cumpăra fotografiile.
53 Este adevărat că cele două drepturi se completează de fiecare dată când reproducerea sau publicarea surprinde imaginea persoanei în viaţa sa privată, bunăoară fotografierea unei personalităţi în piscina sa privată (Tribunalul de mare instanţă Paris, 8 ian. 1986, Recueil Dalloz, 1987, p. 137). în acest caz, s-a spus, cele două fundamente (frecvent invocate cu titlu cumulativ) pot şi una şi cealaltă să existe fără a se exclude (G. Cornu, op. cit., p. 72, iar pentru jurisprudenţă franceză a se vedea, de exemplu, Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 12 dec. 2000, în „Jurisclasseur periodique (semaine juridique) IV", p. 1253-1254); unele hotărâri precizează chiar că atingerile celor două drepturi constituie surse distincte de prejudiciu, ele conducând, deci, la drepturi de reparaţie distinctă (Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 12 dec. 2000, precit.). în practica CEDO, se pare că, dreptul la imagine este considerat o componentă a vieţii private care are drept scop protejarea identităţii persoanei, a sferei sale intime, a relaţiilor sale personale, a libertăţii sexuale (a se vedea în acest sens, C. Bîrsan, „Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole"... op. cit., voi. I, p. 601).
54 Astfel, o nouă incriminare o constituie art. 226 din noul Cod penal anume prevăzută pentru a asigura protecţia penală a valorilor garantate în art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest text de lege cu denumirea marginală, Violarea vieţii private statuează: „(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amendă; (2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă; (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. în acest fel protecţia dreptului la imagine va fi si mai bine asigurată ". Menţionăm că şi art. 226-1, 2 din Codul penal francez califică drept infracţiune cazul în care imaginea-reproducere reprezintă persoana într-un spaţiu privat.

55 Code civil du Quebec, Baudouin-Renaud, 2003-2004, p. 32.

56 Pentru detalii, a se vedea, O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, „Propunere de lege ferenda privind reglementarea dreptului la imagine asupra bunurilor", în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2009, p. 215-225.

57 Cu privire la înregistrarea telefonică clandestină între particulari s-a decis că aceasta nu serveşte pentru a fi păstrată ca probă împotriva interlocutorului (Curtea de casaţie franceză, a 2-a cameră civilă, 7. oct. 2004, în Revue Trimestrielle de Droit civil 2005, note J. Mestre et B. Fages). In speţă o persoană a primit o sumă de bani de la un prieten, imposibilitatea morală explicând lipsa probei scrise. Ca urmare a decesului împrumutătorului, moştenitorii au cerut restituirea sumei împrumutate (nu donată). In sprijinul pretenţiei lor moştenitorii au adus în instanţă caseta conţinând înregistrarea telefonică înregistrată de împrumutătorfără ştirea împrumutatului (procedeul este, desigur, nepoliticos, chiar odios). Curtea de Casaţie franceză a respins acţiunea motivând că procedeul este neloial şi, deci, inadmisibil în justiţie, hotărârea fiind fundamentată pe art. 9 din noul Cod de procedură civilă (liceitatea probei) şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (dreptul la un proces echitabil). Aşadar, instanţa europeană condamnă procedeul dar nu pe fundamentul atingerii vieţii private (pentru detalii, a se vedea, A. Lepage, L. Marino, Ch. Bigot, Droit de lapersonnalite: panorama 2004-2005, Recueil Dalloz, 27 oct. 2005, p. 2645).

58 A se vedea, G. Cornu, op. cit., p. 74; Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit., p. 299 şi urm; alţi autori (E. Deleury, D. Goubau) tratează imaginea şi vocea în cadrul dreptului la anonimat, acesta din urmă constituind un aspect al dreptului la viaţa privată alături de dreptul la solitudine şi intimitate (idem, op. cit., p. 179-183).

59 Amintim că art. 88 din Legea nr. 8/1996 stabileşte că utilizarea unei opere care conţine portretul unei persoane se poate face numai cu autorizarea persoanei reprezentate în acel portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acestora nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea persoanei reprezentate (pentru detalii, a se vedea, C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 137-138).
60 In acest sens, în jurisprudenţă franceză, s-a decis că este licită publicarea în presă a unei fotografii luată (captată) într-un loc public pentru a ilustra un articol consacrat actualităţii, în care persoanele erau implicate într-un eveniment circumscris exclusiv vieţii lor profesionale (Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 10 mai 2005). Se pare că jurisprudenţă franceză recentă permite publicarea imaginii unei persoane captată într-un spaţiu public, cu ocazia unei manifestări artistice sau într-un scop educativ, atunci cănd este vorba de a înfăţişa un eveniment actual, cu excepţia ca ea să nu fie ridiculizată sau atinsă în demnitatea ei (B. Beignier, op. cit., p. 434).
61 Pe această linie s-a decis că un monarh are, ca orice persoană, dreptul la respectarea vieţii sale private şi poate să se opună oricărei difuzări a imaginii sale dacă respectiva imagine nu îl reprezintă în exerciţiul vieţii publice (Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 13 aug. 1988).
62 Pentru un clişeu care o reprezenta pe Prinţesa Diana şi Emad Fayed îmbrăţişaţi pe puntea unui vapor, a se vedea, Paris, 2 nov. 2000, în B. Beignier, op. cit., p. 434. Menţionăm că legislaţia franceză, ca de altfel şi a noastră, nu cunoaşte distincţia făcută în dreptul german între personalităţi absolute şi personalităţi relative.
63 Potrivit legislaţiei noastre în materia operelor, în lipsa unei clause contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza. De asemenea, consimţământul nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul unei persoane general cunoscute şi dacă portretul a fost executat cu ocazia acţiunilor sale publice sau a unei persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce reprezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică (art. 88 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 8/1996, actualizată).
64 A. Lepage,L. Marino, Ch. Bigot, op. cit., p. 2645. Reluând o hotărâre judecătorească (Curtea de casaţie franceză, a 2-a cameră civilă 4 nov. 2004) un autor susţine că viaţa privată a celebrităţilor nu este în sine un subiect de dezbatere de interes general; dar, în schimb, viaţa privată, cu tact şi decenţă, poate să fie evocată liber dacă este vorba să se ilustreze o dezbatere de idei sau un fapt de actualitate (Th. Hassler, Les progres de la liberte de l'image des personnes en 2004, în Recueil Dalloz, Chronique, 17 martie 2005, p. 739).
65 A se vedea, B. Beignier, op. cit., p. 434.
66 S-a estimat că o actriţă care a acceptat să pozeze dezbrăcată pentru publicitatea unui produs cosmetic avea temei să susţină că i s-a adus atingere intimităţii vieţii private atunci cănd un periodic specializat în nuduri a reprodus fotografia în alte scopuri. De asemenea, s-a reţinut că publicarea într-o broşură electorală a unei fotografii luate în cadrul unei manifestări sportive cu acordul persoanei, constituie o atingere a dreptului la imagine, din moment ce nu a fost expres autorizată în acest sens (Curtea de Apel Besangon, 11 oct. 2001).

67 Călina Jugastru, op. cit., p. 21.

68 S-a hotărât că o fotografie lipsită de orice caracter scandalos sau imoral care reprezintă doi tineri mergând alături pe drumul public, într-o atitudine de persoane decente, fără vreo intimitate specială, care ilustra într-o revistă serioasă un subiect de interes general, însoţită de o poveste care nu conţinea nimic nepotrivit, constituie o atingere a respectului vieţii private a cuplului respectiv care este în drept să pretindă respectarea anonimatului (s.n.), acest drept trebuind să prevaleze asupra informării publicului (Tribunalul de mare instanţă Paris, 11 mai 1988, în Fr. Terre, D. Fenouillet, op. cit., p. 97).

69 G Cornu, op. cit., p. 72 şi jurisprudenţă citată.

70 Tribunalul de mare instanţă Paris, 18 nov. 1987, în G. Cornu, op. şi loc. cit.

71 Călina Jugastru, op. cit., p. 22; a se vedea, de asemenea, P. Andrei, E. Safta-Romano, Protecţia juridică a dreptului la propria imagine, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 51.

72 S-a statuat că fotografierea unui copil în cursul unei activităţi şcolare, ca metodă pedagogică auxiliară, în virtutea regulamentului şcolii semnat de părinţi, nu constituie o atingere a dreptului său la imagine (Curtea de apel Paris, 14 febr. 2002, Recueil Dalloz 2002, note Ravanes, în G. Cornu, op. cit, p. 72). într-un alt caz s-a hotărât că fotografia anodină a unui minor care a participat la un dans folcloric era ilicită pe motivul că trebuia cerut consimţământul părinţilor (în Th. Hassler, op. cit., p. 710).

73 în viaţa publică trebuie să se aibă în vedere libertăţile şi toleranţele cutumiare; bunăoară, toleranţele care există într-un magazin de farse şi păcăleli; de exemplu, o figurină de ceramică (pentru împodobirea pomului de Crăciun) cu imaginea unei anumite persoane sau libertatea de expresie care există în caricaturi (pentru detalii, G. Cornu, op. cit, p. 72).
Satira este licită dacă respectă dreăturile personalităţii; pe terenul umorului toleranţa are limite deoarece ea nu poate aduce atingere respectului datorat vieţii private, imaginii, demnităşii; satira nu trebuie făcută cu intenţia de a prejudicia şi trebuie să se păstreze măsura.

Pentru caricatură: în una din hotărârile sale (13 ian. 1998) Curtea de casaţie franceză a statuat că dreptul la caricatură trebuie să poată fi exercitat oricare arfi suportul utilizat şi implică dreptul de a o comercializa (în Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 117, nota nr. 70). Intr-un caz canalul de televiziune TF1 l-a prezentat pe J.M. Le pen sub forma unei marionete cu imaginea lui Hitler. S-a statuat că nu este vorba de o caricatură (adică o deformare grotescă dar licită) ci de o ofensă şi jignire deliberată (Curtea de Apel Paris, 22 nov. 1984, în Recueil Dalloz, 1984, Informations Rapides, p. 164). Tot astfel, publicarea unei fotografii a d-nei şi d-lui Le Pen, ambii în pielea goală, cu un text care ridiculiza omul politic, înseamnă o denigrare care constituie, chiar şi într-o revistă satirică, un abuz caracterizat (în Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 117, nota 72).
74 în planul dreptului penal atingerea adusă vieţii private prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane într-o locuinţă ori dependinţă a acesteia, potrivit art. 226 alin. (3) din noul Cod penal, nu constituie infracţiune: a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim; b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută sau auzită de făptuitor; c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
75 Cauza Von Hannover, în J. Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 249.
76 CEDH, 24 iunie 2004, Von Hannover c/Allemagne, în C. Bîrsan, op. cit., voi. I, p. 604.
77 CEDH, 28 ian, 2003, în C. Bîrsan, op. cit., voi. I, p. 603.
78 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 353. Pentru restricţiile aduse libertăţii de expresie, a se vedea idem, op. cit., p. 556; C. Bîrsan, op. cit., voi. I, p. 763 şi urm. Intr-o opinie s-a susţinut că dreptul la informare se diluează şi este absorbit de un concept mai larg: dezbaterea societăţii civile (Th. Hassler, op. cit., p. 739).

79 O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate ... op. cit., p. 131.

80 Cum s-a spus, soluţiile sunt acum mai nuanţate şi se caracterizează prin căutarea unui „just echilibru " (J.Fr. Renucci, op. cit., p. 184).

81 Publicarea fotografiei prefectului Erignac (în Paris Match) întins pe şosea după asasinarea sa, constituie o profundă atingere adusă sentimentelor de durere ale părinţilor, când ea are loc în timpul perioadei de doliu (Curtea de Apel Paris, 24 febr. 1998, în Recueil Dalloz, 1998, Jurisprudence, p. 225, note B. Beignier). Această soluţie a fost confirmată de Curtea de casaţie franceză pe fundamentul atingerii adusă prin imagine demnităţii umane (Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 20 dec. 2000, Recueil Dalloz, 2001, Jurisprudence, p. 885 şi Chronique J.P. Gridel, p. 872); a se vedea de asemenea, Hachette Filipacchi etAssocies c. Franţei (2007), în Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 3-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 154; concluzia Curţii a fost că dreptul la respectul vieţii private a avut prioritate faţă de libertatea de exprimare neputându-se reţine violarea art. 10 din Convenţie.

82 Pe această temă, o carte de citit: I. Dogaru, D.C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998.

83 „Narcis era de o frumuseţe desăvârşită şi de aceea era cast; el dispreţuia Nimfele pentru că se iubea pe el însuşi. Nici o boare nu tulbura izvorul în care calm şi aplecat se contempla tot timpul" (A. Gide, Tratatul despre Narcis, dedicat lui Paul Valery, în Secolul 20, nr. 1/1970, p. 9).

84 Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit., p. 288.

85 Deoarece dreptul la imagine are în caracteristicile sale atribute de ordin patrimonial, el poate ocaziona încheierea unor contracte supuse regimului general al obligaţiilor între cedent, care dispune de prerogativa juridică asupra imaginii sale şi cesionar care devine titularul prerogativelor ataşate acestui drept" (Curtea de Apel Versailles, 22 sept. 2005, Recueil Dalloz 2006, p. 2705, obs. L. Marino).

86 Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, op. cit., p. 295.
87 Pe larg, a se vedea, V. Roş, D. Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Tratat, Editura All-Beck, Bucureşti, 2005, p. 395-396; 1. Macovei, op. cit., p. 484-485.
88 Pentru utilizarea operelor fotografice şi protecţia portretului în concepţia Legii nr. 8/1996, a se vedea, T. Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 115-116.
89 Secţiunea a 4-a, Capitolul al ll-lea din prima carte a noului Cod civil este intitulată Respectul datorat persoanei şi după decesul său. Art. 78 stabileşte că persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său iar potrivit art. 79: Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă. De altă parte, art. 383 alin. (1) din noul Cod penal pedepseşte sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea acestuia. Reamintim că potrivit legislaţiei funerare (dar şi cutumei) corpul neînsufleţit va dispărea ori prin înhumare, ori prin incinerare. Criogenizarea (conservarea corpului unei persoane decedate prin congelare) este un procedeu ilicit. Aflăm însă că în Statele Unite fundaţia Alcoor pretinde 120.000 de dolari pentru conservarea întregului corp şi 50.000 de dolari numai pentru cap (Le monde, 22 nov. 2002, apud J. Michel, Hibernatus, le droit, Ies droits de l'home et la mort, Recueil Dalloz, 30 iun. 2005, Chronique, p. 1744).
90 Dreptul la acţiune pentru respectarea imaginii ca şi dreptul la acţiune pentru respectarea vieţii private se sting la decesul persoanei, singura titulară a acestui drept (Curtea de casaţie franceză, prima şi a doua cameră civilă, 15 febr. 2005).
91 Referindu-se la drepturile personalităţii noul Cod civil statuează că: Aceste drepturi nu sunt transmisibile [art. 58 alin. (2)J iar potrivit art. 256 alin. (1) din acelaşi cod acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poale fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare din rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv. Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1). De altă parte, art. 16 alin. (3) din Codul civil al Republicii Moldova stabileşte: La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia (Codul civil al Republicii Moldova adoptat prin Legea nr. 128-129 din 13 sept. 2002, în vigoare din 12.06. 2003, cu modificări de până la 1 martie 2008, ediţia a Il-a actualizată, Editura Cartier, Chişinău, 2008, p. 85).
92 într-o speţă (Curtea de casaţie franceză, prima cameră civilă, 15 febr. 2005) în care se invoca utilizarea pe o cutie de disc a fotografiei unei persoane decedate, copiii săi au cerut o indemnizaţie pentru folosirea imaginii în scopuri comerciale. Ei pretindeau nu respectarea drepturilor morale ale tatălui lor, ci exercitarea dreptului patrimonial asupra imaginii defunctului care le-a fost transmis. Curtea de casaţie a reamintit cu acest prilej stingerea dreptului la acţiune în ce priveşte respectul vieţii private şi al imaginii o dată cu decesul persoanei (pentru detalii, a se vedea, A. Lepage, L. Marino, Ch. Bigot, op. cit., p. 2645).
93 B. Beignier, op. cit., p. 196.
94 Tribunalul Paris, 13 ian. 1997, Recueil Dalloz 1997, p. 255 note Beignier.
95 Tribunalul de mare instanţă, 11 ian. 1977, în G. Cornu, op. cit., p. 77. Autorul susţine, pe drept cuvânt, că cele două decizii sunt bune pe fond numai că fundamentul lor juridic nu este corect. Ar fi trebuit să se spună, pentru a justifica aceste soluţii, că asemenea practici nu recunosc respectul datorat morţilor şi doliul apropiaţilor, precepte cutumiare pe care aceştia le pot invoca; datoria de a respecta morţii coincide de altfel cu interdicţia de a aduce atingere demnităţii persoanei (ibidem).
 

Autori: Prof. univ. dr. Ovidiu UNGUREANU, lector univ. dr. Cornelia MUNTEANU Facultatea de Drept „ Simion Bărnuţiu ", Sibiu

 

Alte articole recente:
Monitorul Oficial a publicat hotărârea prin care 27 și 31.12.2013 și 3.01.2014 sunt zile libere
Monitorul Oficial de astăzi, 12 decembrie 2013, a publicat Hotărârea de Guvern pentru sta
Legea șomajului, modificată radical
Monitorul Oficial nr. 457 din 24 iulie 2013 a publicat Legea nr. 250/2013 pentru modifi
Conflict între avocați și notari pe noile taxe judiciare
Uniunea Națională a Notarilor Publici din România a publicat la 1 august 2013 un comunicat pri
Tabel comparativ între noile taxe judiciare de timbru (2013) și cele anterioare
Tabel care ilustrează diferențele dintre noile taxe judiciare de timbru prevăzute de OUG
5 îmbunătăţiri aduse noului Portal al Instanţelor de Judecată
Ministerul Justiţiei a lansat astăzi, 10 aprilie 2013, versiunea îmbunătăţită a Portalului
Dreptul la propria imagine în noul Cod civil

Comentarii despre Dreptul la propria imagine în noul Cod civil

     

# Andrei 28-Mai-2012
Am gasit o poza pe net cu o colega de a mea si am aratat-o si colegilor se poate intampla ceva daca acea persoana depune plnagere ?
Răspunde
 
# florin 01-Ianuarie-2013
are voie o publicatie de ziar wow biz de ex sa mi publice poza in ziar fara dreptul meu?
am si eu nevoie de un raspuns multumesc
Răspunde
 
# adrian 05-Februarie-2013
am si eu o problema si vreau sa fiu ajutat daca doriti .o persoana o facut o adresa de facebook falsa cu poze cu mine si alte persoane din zona mea cu noi in poze porno trucate vreau sa aflu si eu cum pot sa merg mai departe . pentru ca stiu ca veata privata este protejata de lege dupa cum stiu eu .....astept si eu un rasp sau sa fiu ajutat in acest caz
Răspunde
 
# Adrian 12-Februarie-2014
am si eu o problema si vreau sa fiu ajutat daca doriti .o persoana o facut o adresa de facebook falsa cu poze cu mine si alte persoane din zona mea cu noi in poze porno trucate vreau sa aflu si eu cum pot sa merg mai departe . pentru ca stiu ca veata privata este protejata de lege dupa cum stiu eu .....astept si eu un rasp sau sa fiu ajutat in acest caz


Detalii: legeaz.net/.../...
Răspunde
 
# lucian bagia 23-Februarie-2013
o analiza cuprinzatoare ce constituie atat un excelent instrument de lucru pentru practicienii dreptului, cat si un mijloc extraordinar de informare a opiniei publice. felicitari si multumiri pentru articol!
Răspunde
 
# M.I.R. 19-Mai-2013
Mii de multumiri pentru material, Domnilor Autori!

Cu aleasa consideratie, reverente!
Răspunde
 
# danut 28-Noiembrie-2013
Buna ziua,ma intereseaza strict pe persoana fizica daca pot filma in locuri publice,persoane,intamplari,ev enimente,etc,si as vrea articolul ,alineatul va rog mult! Multumesc
Răspunde
 
# Ancuta 05-Decembrie-2013
am gasit pubicate poze pe o pagina de socializare cu o denumire deloc acceptabila fara acodul meu ce pot face pentru a dispare aceste fotografii ??
Răspunde