CSJ. Decizia nr. 1134/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1134/2003
Dosar nr. 805/2002
Şedinţa publică din 6 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 258 din 12 octombrie 2001, Tribunalul Vrancea a condamnat pe inculpaţii:
-B.S. la:
-3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Din pedeapsa aplicată s-a dedus timpul arestării preventive de la 10 iunie 1999 până la 19 septembrie 1999.
-C.D. la:
-3 ani închisoare, pentru instigare la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 25 C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.;
-2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 37 lit. a), art. 41 şi art. 42 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca numitul inculpat să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În temeiul art. 10 din Legea nr. 137/1997, a dispus revocarea graţierii pentru restul de pedeapsă de 125 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 844 din 29 aprilie 1996, urmând ca inculpatul C.D. să execute şi acest rest pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, astfel că, în final, va executa pedeapsa de 3 ani şi 125 zile închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, s-a dedus timpul arestării preventive de la 17 iunie 1999 până la 19 septembrie 1999.
S-a constatat că inculpatul B.S. este arestat în altă cauză.
Prin aceeaşi sentinţă, inculpaţii B.S.D. şi C.D. au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţii civile S.C. D. S.R.L. Oneşti suma de 1.666.996.547 lei, cu titlu de despăgubiri.
Diferit, inculpatul C.D. a fost obligat să plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Bucureşti suma de 306.640.313 lei cu titlu de despăgubiri civile, plus dobânzile legale, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului.
S-a constatat lipsa calităţii procesuale ca parte civilă a D.G.F.P.C.F.S. Vaslui, Ministerul Finanţelor.
În final, fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte 5.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
La sfârşitul lunii decembrie 1997, inculpatul B.S.D. l-a contactat pe inculpatul C.D., administrator la firma T.D. S.R.L. Bârlad, propunându-i să procure diferite mărfuri în schimbul emiterii unor file C.E.C. fără acoperire care urmau să fie semnate de el (inculpatul B.).
Pentru a-l determina pe inculpatul B.S.D. să accepte această propunere, inculpatul C.D. i-a propus că, în urma acestor servicii, îi va da o importantă sumă de bani, propunere pe care cel dintâi a acceptat-o.
Pentru a-şi realiza intenţia infracţională, la data de 20 februarie 1998, inculpatul C.D. a încheiat o procură cu inculpatul B.S.D. la un notariat prin care acesta din urmă urma să reprezinte S.C. T.D. S.R.L. Bârlad, iar la data de 2 martie 1998, cu acelaşi scop, cei doi inculpaţi au încheiat un proces verbal de predare-primire a documentelor societăţii către inculpatul B.
După aceasta, în luna iulie 1998, inculpatul C.D. l-a contactat pe inculpatul B.S.D. avertizându-l că în câteva zile se va deplasa în oraşul Oneşti unde a găsit o societate pe care urma să o înşele.
După câteva zile, cei doi inculpaţi au plecat cu autoturismul, proprietatea numitului S.S. în oraşul Oneşti.
După o discuţie prin telefon între cei doi inculpaţi, inculpatul B., împreună cu numitul S.S. au mers la hotelul din Oneşti, unde prin intermediul numitului B.V., inculpatul B. a luat legătura cu S.C. D.P. S.R.L. Oneşti prin numita C.B.D., încheind un contract prin care această firmă se obliga să livreze o cantitate de motorină către S.C. T.D. S.R.L., urmând ca plata acesteia să se facă prin file C.E.C.
În aceste condiţii, reprezentanta firmei S.C. D.P. S.R.L. Oneşti a întocmit factura cu nr. 35818 din 1 august 1998, prin care se livra cantitatea de 502.650 kg motorină în valoare de 1.422.003.927 lei.
Conform înţelegerii cu inculpatul C.D., inculpatul B.S.D., pentru a-i întări încrederea administratorului firmei S.C. D.P. S.R.L., i-a dat suma de 60.000.000 lei.
În aceste condiţii, profitând de impresia creată administratorului firmei S.C. D.P. S.R.L., inculpatul B.S.D. nu s-a mai folosit şi de fila C.E.C. pe care o avea pregătită, dar care nu avea acoperire în cont.
Ulterior, reprezentantul firmei S.C. D.P. S.R.L. a întocmit factura cu nr. 358119 din 3 august 1998 prin care vindea către S.C. T.P. S.R.L. cantitatea de 86.600 kg motorină, fără cheltuieli de modernizare drumuri, în valoare de 244.992.620 lei.
În momentul în care numita C.B.D. i-a cerut inculpatului B.S.D. fila C.E.C., acesta a reuşit să o convingă că i-o va da peste câteva zile.
Cantitatea de motorină obţinută, în condiţiile arătate, a fost valorificată de către cei doi inculpaţi prin intermediul numiţilor N.D. şi C.P. către S.C. S.G. S.A. Bucureşti, ocazie cu care inculpatul B.S.D. a semnat şi completat actele conform înţelegerii cu inculpatul C.D.
Facturile prin care S.C. T.D. S.R.L. Bârlad a primit motorina de la S.C. D. şi a vândut-o la S.C. S.G. S.A. Bucureşti nu au fost înregistrate în contabilitatea firmei S.C. T., situaţie în care nu au fost plătite taxele către stat, cauzându-se un prejudiciu în sumă de 306.640.313 lei.
În schimbul activităţilor prestate, inculpatul B.S.D. a primit, în două tranşe, suma de 10.000.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpatul C.D. şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin D.G.F.P.C.F.S. Vrancea.
Prin apelul declarat, inculpatul C.D. a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră ca fiind prea aspră în raport cu faptele săvârşite şi persoana acestuia.
Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin D.G.F.P.C.F.S. Vrancea, a criticat aceeaşi hotărâre cu privire la omisiunea obligării inculpatului şi la plata taxei speciale pentru drumuri, stabilită prin Legea nr. 118/1996.
Curtea de Apel Galaţi prin Decizia penală nr. 556/ A din 20 decembrie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C.D. şi ca tardiv cel declarat de partea civilă Ministeru.
Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vrancea.
Prin aceeaşi decizie inculpatul C.D. a fost obligat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în care se include şi suma de 300.000 lei reprezentând onorariu pentru apărarea din oficiu ce urmează a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre corectă „pe baza unei analize juste şi complete a probelor administrate în cauză" stabilind corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, dând totodată faptelor comise încadrarea juridică în concordanţă cu textele de lege corespunzătoare şi că „în ceea ce priveşte pedepsele aplicate inculpatului ca şi pedeapsa rezultantă, Curtea constată că au fost judicios stabilite în raport cu criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)", şi că „sub acest aspect (al individualizării pedepselor s.n.) s-a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise în modalităţile arătate, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi persoana inculpatului care nu se află la primul impact cu legea penală, acesta aflându-se în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. proc. pen."
Referitor la recursul declarat de partea civilă s-a arătat că se constată că este tardiv, deoarece „din dovada de primire şi procesul verbal de predare, rezultă că la data de 19 octombrie 2001, i-a fost înmânată copia dispozitivului sentinţei penale nr. 258/2001 pronunţată de Tribunalul Vrancea" şi că „Apelul a fost declarat la data de 31 octombrie 2001, aşa cum rezultă din ştampila aflată pe plicul expediat de partea civilă, după termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 C. proc. pen."
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul C.D. pe care a criticat-o, conform notelor scrise depuse la dosar, referitor la:
-greşita condamnare pentru faptele reţinute în sarcina sa având în vedere că probele administrate în cauză şi care au constituit temei al vinovăţiei sale nu sunt în măsură să dovedească acest lucru, cu atât mai mult, cu cât pe întreg parcursul procesului penal, în mod constant, a negat învinuirile aduse, în acest sens fiind actele depuse la dosar din care rezultă că societatea a fost înstrăinată inculpatului B. pe bază de acte oficiale şi că după acest moment, anterior comiterii faptelor, el nu a desfăşurat nici o activitate de comerţ şi nu a mai ţinut evidenţele contabile ale societăţii. În acelaşi sens, al nevinovăţiei sale, probează şi declaraţiile persoanelor audiate în calitate de martori care, în faţa primei instanţei au retractat depoziţiile făcute în cursul urmăririi penale care lasă să se înţeleagă participarea sa la comiterea faptelor, aceştia motivând care a fost motivul pentru care au revenit asupra primelor declaraţii.
Pentru aceste considerente, a solicitat a se dispune achitarea, întrucât învinuirile aduse nu se bazează pe dovezi care să justifice condamnarea sa;
-greşita reţinere a dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., referitoare la recidiva postcondamnatorie, din moment ce, în realitate erau aplicabile, dispoziţiile privind recidiva postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), deoarece faptele pentru care a fost trimis în judecată au fost comise la sfârşitul lunii decembrie 1997, iar pedeapsa de 8 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 844 din 29 ianuarie 1996, s-a considerat executată la data de 12 septembrie 1997, deci anterior săvârşirii infracţiunilor din cauza de faţă;
-greşita deducere a arestării preventive constând în aceea că deşi din actele de la dosar rezultă că a fost arestat la data de 16 iunie 1999, instanţele au dedus această perioadă de la data de 17 iulie 1999.
În subsidiar a solicitat ca în cazul în care se va reţine vinovăţia sa, să se reducă pedeapsa la limita timpului executat prin arest preventiv sau să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., în sensul de a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Recursul declarat de inculpatul C.D. este întemeiat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar se constată, că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt încadrând faptele comise de inculpat în textele de lege corespunzătoare pentru care i-a aplicat pedepse just individualizate cu respectarea prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi care este în măsură să realizeze prevederile art. 52 C. pen.
Referitor la criticile formulate de inculpat sunt de arătat următoarele:
a) Cu privire la greşita condamnare pentru faptele reţinute în sarcina sa se constată că nu este întemeiată.
Din probele de la dosar, rezultă fără nici un dubiu că între inculpatul recurent şi inculpatul B.S. a existat o înţelegere în vederea săvârşirii de infracţiuni de înşelăciune prin intermediul societăţii sale şi pentru a se pune la adăpost de eventualele consecinţe pentru săvârşirea de fapte cu caracter penal, a întocmit acte prin care atestă mandatarea inculpatului B.S. să exercite acte în numele societăţii, urmată de o predare-primire a patrimoniului acesteia, fără însă a se proceda conform dispoziţiilor legale referitoare la încetarea existenţei unei societăţi comerciale şi eventuala trecere a acesteia în administrarea altei persoane.
În afară de aceasta, vinovăţia inculpatului C.D. este dovedită şi cu declaraţiile coinculpatului B.S. şi a persoanelor audiate în calitate de martori care au confirmat, în cursul urmăririi penale, înţelegerea dintre cei doi şi participarea la comiterea faptelor imputate.
Faptul că atât inculpatul B.S., cât şi martorii şi-au retractat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, fără o justificare serioasă, ci pe baza unor presupuse vinovăţii ce ar fi putut fi reţinute şi în sarcina lor ori ameninţări exercitate de către organele de urmărire penală, care în realitate nu au existat, nu pot duce la convingerea că aceste din urmă declaraţii exprimă adevărul, motivarea făcută fiind simple păreri sau prezumţii fără acoperire în dovezi care să le susţină.
Că inculpatul se face vinovat de comiterea faptelor reţinute în sarcina sa este confirmată şi de expertiza grafică întocmită în cauză care confirmă faptul că scrisul din factura fiscală a putut fi executat de inculpatul C.D.
În acelaşi sens, al vinovăţiei inculpatului, trebuie apreciate şi susţinerile sale la instanţa de apel care nu s-a plâns pentru greşita sa condamnare, ci referitor la pedeapsa aplicată de către prima instanţă pe care a considerat-o prea severă, ceea ce implicit duce la concluzia că acesta cel puţin în parte, şi-a recunoscut vinovăţia, chiar dacă pe întregul parcurs al procesului penal a negat acest lucru.
b) Critica referitor la greşita reţinere a stării de recidivă în sensul că în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 37 lit. b) şi nu cele ale art. 37 lit. a) C. pen., este întemeiată, întrucât la data comiterii faptelor din cauza de faţă pedeapsa de 8 luni închisoare, din a cărei executare inculpatul a fost pus în libertate ca urmare a graţierii restului rămas neexecutat, de 125 zile, conform Legii nr. 137/1997, se consideră executată în luna octombrie 1997, deci mai înainte de săvârşirea acestora.
Cu toate acestea, în situaţia de faţă, acest lucru nu se poate face, respectiv schimbarea stării de recidivă din art. 37 lit. a) în art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), deoarece prin aceasta ar însemna să se înrăutăţească situaţia recurentului în propria cale de atac, având în vedere tratamentul juridic sancţionator aplicabil în cazul celor două forme ale recidivei în discuţie, în sensul că pentru starea de recidivă postexecutorie se prevede un tratament juridic mai sever decât cel al recidivei postcondamnatorii.
c) În ce priveşte critica privind greşita deduce a timpului arestării preventive este întemeiată numai în parte.
Este inexactă susţinerea inculpatului potrivit căreia deşi arestarea sa a avut loc la data de 16 iunie 1999, deducerea s-a făcut eronat, cu începere de la 17 iulie 1999.
Din actele aflate la dosar, respectiv mandatul de arestare preventivă nr. 14 din 17 iunie 1999 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, rezultă, fără nici un dubiu că inculpatul a fost arestat la data de 17 iulie 1999.
Cu toate acestea se constată că anterior emiterii mandatului de arestare preventivă mai sus citat împotriva inculpatului a fost luată la data de 16 iunie 1999, măsura reţinerii, elocventă fiind în acest sens ordonanţa de reţinere.
Prin urmare, faţă de această situaţie, instanţele aveau obligaţia ca din pedeapsa aplicată, pe lângă durata executată prin arest preventiv, să deducă şi reţinerea din data de 16 iunie 1999.
Neprocedând în acest fel, instanţele de fond şi apel au pronunţat, sub acest aspect, hotărâri casabile urmând a se dispune în consecinţă.
Prin urmare recursul declarat de inculpatul C.D. urmează a fi admis sub aspectul criticii mai sus analizată.
d. În ce priveşte critica privind pedeapsa aplicată şi modalitatea de executare a acesteia se constată că nu sunt întemeiate.
Sub acest aspect, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a criteriilor arătate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că la dozarea, atât a fiecărei pedepsei în parte, cât şi a pedepsei de executat, a ţinut seama, atât de pericolul social al faptelor, dar şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului care în pofida dovezilor de vinovăţie a negat constant acest lucru, încercând în acest fel să obstrucţioneze aflarea adevărului, dar şi faptul că acesta are statutul de recidivist, ceea ce duce la concluzia că pentru reeducarea sa se impune aplicarea unui tratament juridic mai sever.
Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi primită nici critica formulată de inculpat privind modalitatea de executare a pedepsei, respectiv a suspendării executării sub supraveghere.
În concluzie, recursul declarat de inculpat se constată a fi fondat numai în ce priveşte omisiunea deducerii reţinerii din data de 16 iunie 1999, în care sens se va casa, atât hotărârea primei instanţe, cât şi Decizia Curţii de apel, urmând a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul C.D., împotriva deciziei penale nr. 556 din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 258 din 12 octombrie 2001, a Tribunalului Vrancea, numai cu privire la omisiunea deducerii din pedeapsă, a reţinerii din data de 16 iunie 1999.
Constată că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 16 iunie 1999 la 19 septembrie 1999.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1133/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1135/2003. Penal. Art.312 c.pen. Recurs → |
|---|
