CSJ. Decizia nr. 1354/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1354/2003
Dosar nr. 4412/2002
Şedinţa publică din 18 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 271 din 28 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din cea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în cea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.
În baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul I.I.M. la pedeapsa de 6 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi arestării preventive de la 2 noiembrie 2000 şi până la 20 decembrie 2000.
S-a luat act că partea vătămată nu are pretenţii civile în cauză, prejudiciul fiind recuperat prin reţinerea sumei de 1.200.000 lei către partea vătămată de către inculpat.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 13 aprilie 2000, în timp ce partea vătămată I.N.D. se afla în parcul I.O.R., a fost deposedat prin violenţă de bicicleta cu care se plimba de către B.G. în prezenţa lui I.I.M.
Acesta a lovit cu piciorul în roata bicicletei aflată în mişcare, iar partea vătămată s-a dezechilibrat şi a căzut cu tot cu aceasta. Apoi, inculpatul minor B.G. a luat bicicleta, s-a plimbat puţin prin parc, după care a plecat spre domiciliul său, ajungând în curtea şcolii unde l-a găsit pe inculpatul I.I.M. şi împreună a vândut bunul, unui coleg D.A.
Instanţa de fond mai reţine că I.I.M., deşi nu a participat efectiv la deposedarea de bicicletă, prezenţa acestuia la săvârşirea infracţiunii de către minor ar consta în intimidarea părţii vătămate, în sensul zădărnicirii încercărilor de a-şi recupera bunul sustras.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul I.I.M. criticând soluţia sub aspectul nelegalităţii constând în greşita încadrare juridică dată faptei reţinută în sarcina sa şi al netemeiniciei, în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicate.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 399 din 9 iulie 2002, a admis apelul declarat de inculpat.
A desfiinţat în parte sentinţa atacată şi în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 221 C. pen., text în baza căruia l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe timp de 4 ani.
A dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
A motivat instanţa de apel că din declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului şi ale martorilor D.A. şi B.G. nu rezultă o înţelegere prealabilă între inculpat şi făptuitorul B. în vederea săvârşirii infracţiunii. Inculpatul a aflat după un interval de timp, în curtea şcolii că martorul B.G. are de gând să vândă bicicleta şi nu să o restituie părţii vătămate, împrejurare în care inculpatul i-a prezentat un posibil cumpărător.
A concluzionat instanţa de apel că fapta inculpatului de a înlesni făptuitorului minor, să valorifice bunul sustras, cunoscând acest aspect, îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen.
În raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând că inculpatul nu posedă antecedente penale, a avut o poziţie sinceră pe parcursul procesului penal, de împrejurarea că în prezent este încadrat în muncă, instanţa de apel a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice de către instanţa de apel şi a solicitat casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Examinând recursul declarat de Parchet se constată următoarele:
Concluzia la care a ajuns instanţa de apel când a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului din infracţiunea de complicitate la tâlhărie în infracţiunea de tăinuire, este rezultatul aprecierii greşite a materialului probator, care a dus la reţinerea unei situaţii de fapt care nu are suport probator.
Declaraţiile date la urmărirea penală de partea vătămată, în prezenţa părintelui, în sensul că a fost acostat de două persoane, dintre care una l-a îmbrâncit şi i-a luat bicicleta, iar cealaltă persoană „l-a împiedicat să fugă" se coroborează cu declaraţiile făptuitorului B.G., prin care relatează că împreună cu I.I.M., au hotărât să sustragă bicicleta.
Aspectele relatate de partea vătămată şi făptuitorul B.G. se coroborează şi cu declaraţiile inculpatului I.I.M. date la urmărirea penală în prezenţa apărătorului „B.G. mi-a propus, în momentul în care un băiat a trecut cu bicicleta pe lângă noi, să îi furăm bicicleta". În ceea ce priveşte contribuţia lui, inculpatul I.I., a arătat „Precizez faptul că eu nu l-am lovit, dar i-am spus să stea pe loc, şi el a stat, deşi începuse să ţipe, s-a oprit".
Nu se contestă că la un interval de timp scurt de la sustragerea bunului, B.G. şi I.I.M., s-au întâlnit şi au vândut bicicleta martorului D.A., pentru suma de 400.000 lei.
În faza cercetării judecătoreşti, inculpatul a făcut alte relatări cu privire la înţelegerea de sustragere a bicicletei împreună cu B.G. şi cu privire la ajutorul dat acestuia la sustragerea bicicletei, fără să retracteze însă relatările de la urmărirea penală.
Şi partea vătămată a făcut alte relatări decât cele la urmărirea penală, precizând însă, că nu s-au exercitat presiuni asupra sa la urmărirea penală şi nu poate da explicaţii asupra declaraţiilor din această fază procesuală. Partea vătămată a mai declarat că bicicleta i-a fost restituită şi în plus, el şi mama sa, au primit suma de 1.200.000 lei cu care a cumpărat o bicicletă nouă, mergând la magazin împreună cu mama lui B.G.
Aceiaşi poziţie procesuală, de a reveni asupra declaraţiilor a avut-o şi B.G.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu există ordine de preferinţă în ceea ce priveşte forţa doveditoare a probelor în raport cu faza procesuală în care au fost administrate.
Ca urmare, în cazul unor declaraţii succesive, retractarea totală sau parţială a unor declaraţii anterioare, poate conduce la înlăturarea acesteia, numai dacă este temeinic motivată cu date şi împrejurări care să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă adevărul.
În cauză, inculpatul nu a infirmat relatările de la urmărirea penală, iar partea vătămată, precizând că nu s-au exercitat presiuni asupra sa la urmărirea penală, nu a putut să ofere explicaţii asupra relatărilor făcute în faţa organului de cercetare penală şi în faţa procurorului, declaraţiile fiind luate şi în prezenţa mamei sale şi purtând şi semnătura acesteia.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de aceste aspecte, făcând abstracţie de probele administrate la urmărirea penală, ajungând la concluzii greşite asupra încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat.
În plus, declaraţia părţii vătămate că după restituirea bunului sustras, el şi mama sa au mai primit şi suma de 1.200.000 lei cu care au cumpărat o bicicletă nouă, ar putea explica poziţia acestuia de a face în faza de cercetare judecătorească, relatări favorabile inculpatului.
Faţă de cele reţinute, urmează a admite recursul declarat de Parchet şi a casa Decizia instanţei de apel, menţinând încadrarea juridică de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., reţinută corect de instanţa de fond.
În legătură cu pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată de instanţa de fond, aceasta este exagerată faţă de pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost comisă, aportul inculpatului la săvârşirea infracţiunii, paguba cauzată şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului, aflându-se la prima încălcare a legii.
Se justifică reţinerea de circumstanţe atenuante şi aplicarea unei pedepse privative de libertate în cuantum de un an închisoare.
Se va deduce din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 399 din 9 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul I.I.M.
Casează Decizia penală nr. 399 din 9 iulie 2002 a Curţii de apel Bucureşti, secţia I penală, cu privire la încadrarea juridică reţinută şi sentinţa penală nr. 271 din 28 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu privire la individualizarea pedepsei.
Face aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen. şi condamnă pe inculpatul I.I.M. la un an închisoare.
Aplică dispoziţiile art. 71 - art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 2 noiembrie 2000, la 20 decembrie 2000.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1353/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1355/2003. Penal. Art.215 alin.2 c.pen. Recurs... → |
|---|
