CSJ. Decizia nr. 1850/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 176 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1850/2003
Dosar nr. 338/2003
Şedinţa publică din 10 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 669 din 2 iulie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, inculpatul M.F. a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 2 luni închisoare, pedeapsă graţiată condiţionat în întregime, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 137/1997, atrăgându-i atenţia asupra dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege şi la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În temeiul art. 81 şi art. 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, atrăgându-i atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Au fost reţinute aceste infracţiuni în urma schimbării încadrării juridice a faptei, din tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen.
În baza art. 85 C. pen., s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa nr. 2387/1995 de către Judecătoria Oradea.
S-a descontopit sancţiunea penală rezultantă de un an închisoare, în 8 luni închisoare, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi un an închisoare la cât a fost condamnat, pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (2) din acelaşi act normativ şi conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 137/1997 s-a constatat graţierea lor în întregime, condiţionat.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 137/1997.
În temeiul art. 113 C. pen., s-a aplicat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical până la însănătoşire.
A fost confiscată arma de foc şi obligat inculpatul la plata unei sume de bani, către o unitate sanitară cu titlu de despăgubiri civile precum şi la restituirea cheltuielilor judiciare efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 20 februarie 1996, inculpatul s-a deplasat la sediul unei societăţi comerciale unde urma să se întâlnească cu mai multe persoane din conducerea acesteia, pentru a discuta despre derularea unor activităţi comerciale.
La scurt timp, în acelaşi loc şi pentru acelaşi motiv, au sosit şi cele două victime (fraţi între ei) care au discutat cu o altă persoană despre o sumă în valută ce trebuia să fie restituită, discuţie care a degenerat într-o scurtă altercaţie, în urma căreia persoana respectivă a fost lovită fără ca ea să riposteze în vreun mod.
În această etapă a conflictului a intervenit inculpatul care le-a solicitat să se comporte civilizat, însă unul din fraţi l-a lovit, ceea ce l-a determinat să fugă. Cei doi fraţi au plecat după el, iar la parcarea din faţa clădirii s-au reîntâlnit cu inculpatul M.F., acesta folosind arma de vânătoare trăgând în direcţia părţilor vătămate.
Din raportul medico-legal a rezultat că una din victime a suferit multiple plăgi punctiforme la gamba stângă, pentru care s-a intervenit chirurgical, practicându-se excizia plăgilor împuşcate cu extragerea parţială a alicelor.
S-a mai constatat ca diagnostic „paralizie de nerv sciatic prin traumatism plagă împuşcată, deficit neurologic în teritoriul nervului sciatic” care necesită, pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale.
Cu privire la cealaltă victimă, raportul de expertiză medico-legală a constatat existenţa a 15 cicatrici rotunde de 0,5-0,6 cm 1/3 inferioară coapsa stângă faţa laterală internă şi genunchi stâng şi 2 cicatrici la coapsa dreaptă, leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 12-14 zile îngrijiri medicale.
Distanţa probabilă de la care s-a tras a fost de 5-6 m.
Din noul raport de expertiză criminalistică a rezultat clar, că în momentul când inculpatul a tras asupra victimelor ţeava armei era îndreptată în jos, traiectoria alicelor formând cu traiectoria solului un unghi ascuţit, dispersia acestora a indicat o distanţă de tragere de 4,30-5,30 m.
Apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost admis prin Decizia nr. 734 din 11 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală şi desfiinţată în parte sentinţa atacată, în sensul că despăgubirile civile acordate unităţii sanitare au fost reduse.
Împotriva acestei decizii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat recur, susţinând că hotărârile pronunţate în cauză (sentinţa nr. 669 din 2 iulie 2002 şi Decizia nr. 734 din 11 noiembrie 2002) nu sunt legale şi temeinice.
Sub primul aspect s-a menţionat că instanţele au dat o greşită încadrare juridică a faptei comisă de inculpat.
În acest sens, se susţine de către recurent că, în mod greşit s-a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului, întrucât acesta a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide, având în vedere obiectul vulnerant folosit, care prin natura sa este apt de a ucide precum şi împrejurarea concretă că inculpatul a îndreptat arma în direcţia celor două părţi vătămate, neputând aprecia în acel moment ce consecinţe pot produce alicele, din punct de vedere al leziunilor produse. Faţă de poziţia celor două victime având în vedere împrejurarea că inculpatul a tras de la aproximativ 4,30-5,30 m, într-o parcare, se poate trage concluzia că el a acceptat posibilitatea omorârii acestora. Mai mult, caracteristicile armei (ţeava nu era prevăzută cu dispozitiv de ochire, iar lipsa patului făcea ca tragerea să nu fie precisă, arma neputând fi fixată corespunzător, în momentul tragerii), duc la concluzia de mai sus.
Faţă de această situaţie nu se poate susţine că din punct de vedere subiectiv, inculpatul ar fi acţionat numai cu intenţia de vătămare corporală, iar rezultatul mai grav ce s-ar fi putut produce nu a fost acceptat sau nu a fost prevăzut.
Ca atare, din punct de vedere subiectiv, tragerea efectuată din apropierea victimelor cu o armă de foc, încărcată cu un cartuş cu peste 100 alice, demonstrează, în opinia Ministerului Public că inculpatul a acceptat omorârea celor două persoane şi cum atitudinea indiferentă faţă de rezultatul mai grav al faptei echivalează cu acceptarea eventualităţii producerii lui, reiese că sub aspect subiectiv inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a ucide, dar rezultatul nu s-a produs din cauze independente de voinţa sa.
Un al doilea motiv se referă la nelegalitatea hotărârii sub aspectul omisiunii aplicării dispoziţilor art. 85 C. pen., cu privire la anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
În sfârşit al treilea motiv se referă la netemeinicia hotărârilor, în sensul că instanţele nu au făcut o justă individualizare a pedepselor.
Sub acest aspect s-a menţionat că circumstanţele reale ale comiterii faptei precum şi cele personale impun aplicarea unor pedepse cu executare în regim de detenţie.
Pentru aceste motive procurorul a pus concluzii de admitere a recursului, casarea hotărârilor, condamnarea inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., anularea, potrivit art. 85 C. pen., a suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti şi executarea pedepselor în regim de detenţie.
Recursul este fondat numai în ceea ce priveşte neaplicarea dispoziţiilor art. 85 C. pen., la pedeapsa de un an închisoare la cât a fost condamnat inculpatul prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
Astfel, referitor la primul motiv de casare şi greşita încadrare juridică a faptei prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., în infracţiunile prevăzute de art. 182 alin. (1) C. pen. şi art. 180 alin. (2) C. pen., se constată următoarele:
Prima instanţă a manifestat rol activ pentru stabilirea adevărului, a reţinut o corectă stare de fapt şi a făcut o justă încadrare juridică a faptelor, reţinând judicios vinovăţia inculpatului pe baza probelor care au fost complet administrate şi corect interpretate.
Inculpatul nu a avut intenţia de a omorî victimele, el nefăcând altceva decât să se apere de atacul întreprins de acestea care l-au urmărit şi în stradă. Este evident, că faţă de modul cum au decurs cele întâmplate, inculpatul a acţionat sub imperiul unei stări de temere şi de tulburare, determinată de comportamentul violent al părţilor vătămate, iar în momentul când a tras, ţeava armei a fost îndreptată în jos, ceea ce duce la concluzia că apărarea inculpatului, în sensul că nu a intenţionat să omoare pe cei doi, ci doar să-i îndepărteze din acel loc, corespunde realităţii.
Este evident deci că faţă de rezultatul produs în urma acţiunii întreprinse, fapta sa nu poate constitui o tentativă de omor deosebit de grav ci vătămare corporală gravă şi lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. şi respectiv art. 180 alin. (2) C. pen., infracţiuni aflate în concurs real, aşa cum a reţinut prima instanţă şi temeinic a motivat soluţia respectivă.
La stabilirea pedepselor, instanţele au avut în vedere toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), inclusiv şi circumstanţele reale în care acesta a comis fapta precum şi persoana făptuitorului, astfel încât, sancţiunile penale aplicate, atât prin cuantum, cât şi prin modalităţile de executare, sunt de natură să realizeze scopul prevăzut de art. 52 C. pen.
Ca atare, nu sunt întemeiate criticile cu privire la latura penală a faptei sub aspectul încadrării juridice a ei şi al individualizării pedepselor.
Aşa după cum s-a menţionat mai sus, recursul este fondat sub aspectul omisiunii aplicării dispoziţiilor art. 85 C. pen., la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei la cât a fost condamnat prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti.
Astfel, potrivit art. 85 C. pen., dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează aplicându-se după caz dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni sau recidivă.
Din fişa de cazier judiciar rezultă că prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996, inculpatul a mai fost condamnat la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Ulterior, el comiţând infracţiunile reţinute prin sentinţa nr. 669 din 2 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi Decizia nr. 734 din 11 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, instanţele erau obligate să facă aplicarea art. 85 C. pen., referitoare la anularea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei şi să constate că această pedeapsă este graţiată,condiţionat în întregime conform art. 1 din Legea nr. 137/1997.
Neprocedând în acest mod, instanţele au pronunţat hotărâri nelegale şi ca atare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, urmează să fie admis, numai sub acest aspect.
Onorariul apărătorului din oficiu, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Bucureşti împotriva sentinţei nr. 669 din 2 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi deciziei nr. 734 din 11 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul M.F.
Casează hotărârile atacate numai cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 85 C. pen., referitoare la anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi a constatării graţierii acesteia.
În baza art. 85 C. pen., anulează suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare aplicată prin sentinţa nr. 689 din 12 iunie 1996 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă prin neapelare.
În baza art. 1 alin. (1) din Legea 137/1997 constată că această pedeapsă este graţiată în întregime, condiţionat.
În temeiul art. 359 C. proc. pen., pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 137/1997.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1848/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1852/2003. Penal → |
|---|
