CSJ. Decizia nr. 2054/2003. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2054/2003
Dosar nr. 4730/2002
Şedinţa publică din 6 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Dolj, prin sentinţa penală nr. 156 din 12 martie 2001, a condamnat pe inculpaţii:
- C.I.E. la 7 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Instanţa a menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 2 aprilie 2001 la zi.
- V.K. la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Tribunalul a menţinut starea de arest şi a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata prevenţiei de la 2 aprilie 2001 la zi, obligând, totodată, inculpaţii la plata, în solidar, a sumei de 870.000 lei, despăgubiri civile către partea civilă S.M. şi la câte 1.000.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că, la data de 2 aprilie 2001, inculpaţii, împreună cu inculpata S.M., condamnată şi ea în cauză şi făptuitorul V.Şt., au hotărât să sustragă diferitele valori aflate asupra persoanelor venite la târgul săptămânal din Craiova.
În acest sens, în jurul orei 14,00, au mers cu toţii la taraba unde partea vătămată S.M. vindea legume şi fructe, iar inculpata S.M., pentru a distrage atenţia, a solicitat cumpărarea unei cantităţi de roşii. În timp ce partea vătămată s-a aplecat pentru a lua roşiile, inculpatul C.I. i-a sustras din buzunarul şorţului suma de 690.000 lei, fapt simţit de S.M. şi văzut de martorii S.R., M.P. şi J.A., care i-au reţinut pentru recuperarea banilor sustraşi, în timp ce se aflau în magazinul martorului B.M., unde se ascunseseră.
Soţul părţii vătămate, S.R., la imobilizat pe inculpatul C.I.E., insistând să-i înapoieze suma sustrasă de la soţia sa, însă, între timp, banii fuseseră daţi lui V.K., aceasta la rândul său lui V.Şt., care cu un cuţit a ameninţat persoanele prezente, cerându-le să-i lase să plece, în timp ce S.M., spre a-şi asigura scăparea a aruncat spre martorul S.R. copilul în vârstă de un an, pe care îl avea în braţe.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, toţi inculpaţii, considerând-o netemeinică, deoarece nu s-a făcut dovada săvârşirii de către ei a infracţiunii de tâlhărie, solicitând ca, prin admiterea apelurilor şi desfiinţarea sentinţei să se dispună, în principal, achitarea, iar, în subsidiar, prin reţinerea în favoarea lor a circumstanţelor atenuante judiciare, prevăzute în art. 74 C. pen., să se reducă, în mod corespunzător, pedepsele stabilite.
Secţia penală a Curţii de Apel Craiova, prin Decizia nr. 404 din 26 septembrie 2002, a respins ca nefondate, apelurile declarate, apreciind că, acţiunile de împingere şi ameninţare a martorilor, ca şi aruncarea copilului din braţe de către inculpata S.M., spre martorul S.R., întreprinse spre a-şi asigura fiecare dintre ei scăparea, constituie elementele esenţiale „ale infracţiunii mijloc în varianta de a-şi asigura scăparea, în condiţiile prevăzute de art. 211 C. pen.”
De asemenea, instanţa de control judiciar a constatat că, instanţa de fond a aplicat pedepse corespunzătoare gradului de pericol social ridicat al faptei, cu luarea în considerare şi a antecedentelor penale ale inculpaţilor.
În termen legal, inculpaţii V.K. şi C.I.E. au declarat recursuri, criticând Decizia ca netemeinică, în ceea ce priveşte: săvârşirea unei fapte penale de către ei, încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina lor, precum şi a pedepselor aplicate, solicitând ca, prin admiterea recursurilor şi casarea hotărârii, să se dispună, în principal, achitarea lor, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e), în cea de furt calificat, prevăzută de art. 208, raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., sau reducerea pedepselor prin reţinerea în favoarea lor a unora din circumstanţele atenuante judiciare, prevăzute de art. 74 C. pen.
Examinând Decizia atacată în raport de cazurile de recurs invocate prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, teza întâi, pct. 18, pct. 17 şi pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile fondate, dar sub aspectul cazului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen.
1. Primul caz de recurs se referă la situaţia în care „nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni”, deci, atunci când, starea de fapt este corect reţinută de către instanţă, dar greşit apreciată că ar constitui (sau nu) element constitutiv al unei infracţiuni, al oricărei infracţiuni [(situaţie asemănătoare cu cea prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., „când faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”)].
Dacă fapta întruneşte caracteristicile laturii obiective ale unei alte infracţiuni, ne aflăm în situaţia unui alt caz de casare, cel prevăzut la pct. 17 „când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică” (aspect evidenţiat, de asemenea, de recurenţi).
Pe de altă parte, dacă starea de fapt a fost reţinută prin denaturarea probelor şi aceasta a influenţat esenţial soluţia, motivul de recurs va fi cel prevăzut la pct. 18 „când s-a comis o eroare gravă de fapt” (invocat de către inculpaţi prin recursurile formulate).
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 211 C. pen., prin care se incriminează fapta de tâlhărie, una dintre modalităţile normative de realizare a acesteia constă în întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
În speţă, inculpaţii nu au recunoscut faptele reţinute în sarcina lor, negând orice participare conjugată la sustragerea sumei de bani din buzunarul părţii vătămate S.M. şi lovirea martorilor S.R., M.P. şi J.A. pentru a fugi din incinta magazinului, unde se retrăseseră cu toţii după comiterea furtului.
Din coroborarea probelor, rezultând din mijloacele de probă dispuse şi administrate atât în faza de urmărire penală, cât şi în mod direct, nemijlocit a celei judecătoreşti (procese-verbale de depistare a faptei şi de constatare a infracţiunii flagrante; declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor; proces-verbal de recunoaştere din grup, coroborate cu declaraţiile inculpaţilor) rezultă fără nici un dubiu că, inculpatul C.I.E. a sustras din buzunarul şorţului părţii vătămate S.M., suma de 690.000 lei în timp ce aceasta se aplecase pentru a lua roşiile, solicitate de inculpata S.M., concubina lui C.I.E., şi a le cântări.
S.M. a simţit că i s-a umblat în buzunar (dealtfel inculpatul a fost condamnat în 1995, minor fiind pentru furt „din buzunare”), iar martorii S.R., M.P. şi J.A. au observat acţiunea lui C.I., luând măsuri pentru reţinerea lui şi remiterea banilor, însă fără rezultat, deoarece în magazinul unde C.I., V.K., care primise între timp banii, şi S.M. se refugiaseră a venit V.Şt., care a preluat suma de la soţia sa şi după ce l-a lovit pe martorul M.P. cu un cuţit a ameninţat pe toţi cei prezenţi, cerându-le să-i lase să plece.
În altercaţie a intervenit şi S.M., care a aruncat spre martorul S.R. copilul ce-l avea în braţe, iar inculpata V.K. îl împingea pe S.R., care îl ţinea pe C.I.E. pentru a crea o împrejurare favorabilă desprinderii de martor şi de cei din jur.
Aşa fiind, fapta şi împrejurările desfăşurării ei, precum şi vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., rezultă din probele complet analizate şi just apreciate de către cele două instanţe, care nu au comis nici o eroare gravă de fapt în stabilirea situaţiei reale.
2. Curtea constată, din examinarea cauzei din oficiu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., că de la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, 2 aprilie 2001, în condiţiile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), respectiv „de două sau mai multe persoane împreună” până la judecarea definitivă a acesteia, a intervenit Legea nr. 169/2002 (neluată în considerare de către instanţa de control judiciar) care a modificat şi completat dispoziţiile art. 211, prin introducerea alin. 2 ce prevede majorarea limitelor pedepsei, şi anume de la 7 la 20 de ani închisoare pentru tâlhăria comisă în situaţia menţionată.
Aşa fiind, inculpaţilor recurenţi, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, le sunt aplicabile prevederile anterioare, care prevăd pedepse între 5 şi 20 de ani închisoare.
3. Curtea apreciază că, nu se justifică reţinerea în favoarea inculpaţilor a circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., care nu rezultă nici din situaţia de fapt şi nici din datele personale ale acestora, însă va reduce pedeapsa aplicată inculpatului C.I.E. de la 7, la 5 ani închisoare, având în vedere că, este încă deosebit de tânăr, are în întreţinere trei copii minori, iar concubina sa, S.M. are de executat şi ea o pedeapsă de 7 ani închisoare, fiind condamnată în aceeaşi cauză.
În raport cu împrejurările săvârşirii faptei, precum şi a antecedentelor penale pe care le prezintă inculpata V.K. Curtea constată că, pedeapsa de 7 ani închisoare corespunde criteriilor generale de individualizare a acestei sancţiuni penale, precum şi funcţiilor, ca şi scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, constatând îndeplinite cerinţele cazului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen., în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) din acelaşi cod, va admite recursurile declarate de inculpaţii V.K. şi C.I.E., va casa Decizia atacată şi sentinţa primei instanţe, cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. şi va dispune conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii V.K. şi C.I.E. împotriva deciziei penale nr. 404 din 26 septembrie 2002 a Curţii de Apel Craiova.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 156 din 12 martie 2002 a Tribunalului Dolj cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., săvârşită de cei doi inculpaţi şi cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului C.I.E.
Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), faţă de ambii inculpaţi şi menţine pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată inculpatei V.K.
Modifică pedeapsa aplicată inculpatului C.I.E., în sensul că o reduce de la 7 ani închisoare, la 5 ani închisoare.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor, timpul arestării preventive de la 2 aprilie 2001, la 6 mai 2003.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpata V.K., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2053/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2056/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
