CSJ. Decizia nr. 2315/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2315/2003
Dosar nr. 1622/2002
Şedinţa publică din 16 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 850 din 30 noiembrie 2001, Tribunalul Timiş a condamnat pe inculpaţii B.M. şi S.V.M. la 2 pedepse de câte 135 zile închisoare fiecare, pentru două infracţiuni de lovire, prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus, ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de 135 zile închisoare.
A dedus arestul preventiv de la 19 iulie 2001, la zi, pentru ambii inculpaţi.
A constatat executate pedepsele şi a dispus punerea în libertate de îndată a inculpaţilor dacă nu sunt arestaţi în altă cauză.
Inculpaţii au fost obligaţi în solidar la echivalentul în lei la data plăţii sumei de 100 mărci germane, reprezentând daune morale către partea civilă C.G.
A constatat că partea vătămată O.I. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, au fost trimişi în judecată inculpaţii B.M. şi S.V.M., pentru comiterea a două infracţiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi e) C. pen.
S-a reţinut că în noaptea de 20 iunie 2001, partea vătămată O.I., s-a deplasat în jurul orelor 1,00, împreună cu prietenul său C.G., pe str. Comuna din Paris, din Timişoara.
La un moment dat doi tineri ce s-au dovedit a fi B.M. şi S.V.M., şi care aveau cu ei un câine negru, i-au atacat pe cei doi, lovindu-i cu pumnii şi picioarele, trântindu-i la pământ. Lui O.I., cei doi i-au luat 150 mărci germane şi actele de identitate, iar lui C.G. suma de 300 mărci germane, pe care acesta o avea asupra sa, ceasul de la mână şi telefonul mobil. Cele două părţi vătămate au rămas întinse pe jos în stare de inconştienţă, fiind ulterior transportate la Spitalul Judeţean, pentru a li se acorda îngrijiri medicale. O.I. a suferit leziuni ce au necesitat 2 zile îngrijiri medicale, tot aşa şi partea vătămată C.G.
Cei doi agresori au oprit autoturismul martorului B.A.V., ce îl cunoştea pe inculpatul S.V.M. Acesta a acceptat să-i transporte pe cei doi inculpaţi, de frică, ştiindu-l violent pe S.V.M. Cei trei s-au deplasat până pe strada Lămâiţei. La coborâre inculpaţii i-au oferit spre vânzare martorului B.A.V., telefonul mobil, după ce în prealabil îl şi uitase în maşină. Martorul nu a fost de acord să cumpere telefonul, după care s-a despărţit de inculpaţi. Martorul B.A.V. era însoţit de prietenul său S.G.O., care a confirmat în totalitate cele susţinute de B.A.V., precum şi faptul că cei doi inculpaţi l-au ameninţat la plecare.
Altercaţia dintre părţile vătămate şi inculpaţi, ca şi violenţele exercitate de aceştia au fost observate de martorul N.T.C., care a arătat amănuntele legate de oprirea autoturismului şi prezenţa câinelui.
Ulterior, în aceeaşi noapte, pe baza reclamaţiilor părţilor vătămate, poliţia i-a depistat pe inculpaţi şi i-a amendat, dar nu a mai găsit asupra lor bunurile sustrase.
Dovadă că partea vătămată C.G. poseda un telefon mobil, a reieşit din declaraţiile martorului I.V., care îi vânduse acestuia telefonul.
Atât în faza de urmărire penală cât şi în faţa instanţei, inculpaţii au recunoscut că au lovit părţile vătămate, însă nu au recunoscut deposedarea acestora de bunuri.
Ambii inculpaţi au susţinut că s-au bătut cu părţile vătămate întrucât acestea au lovit câinele care îi însoţea.
În urma administrării probelor, instanţa a stabilit că nu se poate reţine în sarcina inculpaţilor, sustragerea bunurilor (telefon, ceas, bani) de către inculpaţi, din probe rezultând doar faptul că aceştia au agresat pe cele două părţi vătămate, care în urma loviturilor au suferit leziuni care au necesitat câte 2 zile îngrijiri medicale.
În aceste condiţii, instanţa a reţinut că faptele săvârşite de inculpaţi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., în care sens a dispus schimbarea încadrării juridice.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
În motive se invocă nelegalitatea, în sensul încălcării art. 334 C. proc. pen. şi netemeinicia în sensul unei greşite aprecieri a probelor, care a dus la schimbarea încadrării juridice, din art. 211, în art. 180 C. pen.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 99/ A din 7 martie 2003, a admis apelul parchetului şi a schimbat încadrarea juridică a faptelor în două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. şi în baza acestui text de lege, a condamnat pe inculpaţii B.M. şi S.V.M. la câte două pedepse de 5 ani închisoare, dispunând, în baza art. 33 şi art. 34 C. pen., ca fiecare inculpat să execute 5 ani închisoare, în condiţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a motivat că prima critică nu este fondată, deoarece, pe de altă parte, situaţia inculpaţilor s-a uşurat, iar, pe de altă parte, este vorba de o nulitate relativă, pe care inculpaţii nu au înţeles să o invoce, apreciind că nu le-au fost încălcate drepturile procesuale.
Referitor la cea de a doua critică, s-a motivat că aceasta este fondată, întrucât, contrar celor reţinute de prima instanţă, din probele administrate în cauză, rezultă că violenţele au fost exercitate, ca infracţiune mijloc şi nu în afara unei conexiuni cu sustragerea (infracţiunea scop), aşa întrucât faptele imputate inculpaţilor constituie tâlhărie, iar nu lovire.
Aşa fiind s-a dispus admiterea apelului parchetului şi condamnarea inculpaţilor, în temeiul art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
Împotriva deciziei curţii de apel, inculpaţii au declarat recurs, solicitând reducerea pedepsei, având în vedere că sunt tineri şi că nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Din examinarea hotărârii atacate şi a lucrărilor dosarului, rezultă că, instanţa de apel a făcut o corectă individualizare a pedepselor stabilite inculpaţilor, pentru infracţiunile de tâlhărie, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Situaţiile favorabile invocate de inculpaţi în recursul lor au fost avute în vedere de instanţa de apel la individualizarea pedepselor, care au fost fixate la nivelul minimului special.
În cauză nu se impune recunoaşterea şi aplicarea de circumstanţe atenuante cu consecinţa reducerii pedepselor, ţinând seama de pericolul social faptelor, de circumstanţele aparţinând faptelor, cât şi ale făptuitorilor, care au avut o comportare nesinceră pe parcursul procesului penal.
Deci, se impune a se menţine pedepsele în cuantumul fixat, pentru reeducarea inculpatului şi prevenirea comiterii unor fapte aşa de grave.
Neconstatându-se nici motive care se iau în considerare din oficiu, recursurile urmează să fie respinse ca nefondate, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.M. şi Ş.V.M., împotriva deciziei penale nr. 99/ A din 7 martie 2002, a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă pe fiecare inculpat la plata sumei de câte 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2314/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2316/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
