CSJ. Decizia nr. 2640/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2640/2003
Dosar nr. 3758/2002
Şedinţa publică din 3 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 590 din 13 iunie 2002, în baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., respingând cererea de schimbare a acestei încadrări, în art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen. şi art. 99 şi urm. din acelaşi cod, a condamnat pe inculpatul R.M.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, prevenţia de la 27 noiembrie 2001, la zi.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 4 milioane lei, către partea civilă P.A.
Inculpatul a fost obligat, în solidar, cu partea responsabilă civilmente R.M. la plata sumei de 1.500.000 lei, cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 300.000 lei, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, următoarele:
În ziua de 12 octombrie 2001, inculpatul R.M.I. împreună cu R.V. se deplasau pe str. Calea Ferentari. În aceste condiţii, inculpatul şi fratele său au văzut-o pe partea vătămată P.A. purtând la gât un lănţişor de aur şi au luat hotărârea infracţională, de a o deposeda de acest bun.
Astfel, inculpatul R.M.I. s-a apropiat prin spate de partea vătămată pe care a îmbrâncit-o, aceasta căzând pe caldarâm.
Ulterior, R.V. s-a apropiat de partea vătămată din partea dreaptă spate, smulgându-i de la gât lănţişorul.
Inculpatul R.M.I. şi numitul R.V., au fugit, ulterior comiterii faptei pe str. Teliţa fiind urmăriţi de martorul ocular S.P., acesta reuşind să-l imobilizeze numai pe numitul R.V., inculpatul R.M.I. scăpând prin fugă.
După sesizarea organelor de poliţie, şi procedându-se la efectuarea recunoaşterii din grup, partea vătămată l-a recunoscut pe inculpatul R.M.I. ca fiind persoana, care împreună cu R.V. au deposedat-o de lănţişorul din aur, în valoare de 4.000.000 lei.
Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul R.M.I. a recunoscut rezoluţia infracţională luată, cu precizarea că nu l-a ajutat pe R.V. în momentul comiterii faptei.
În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat la audierea inculpatului R.M.I. care a declarat că în ziua de 12 octombrie 2001, în timp ce se aflau pe Calea Ferentari, au văzut-o pe partea vătămată P.A., ce purta un lănţişor de aur la gât, iar fratele său, trimis în judecată într-un dosar separat, a avut ideea sustragerii lănţişorului din aur. Astfel, în realizarea acestei rezoluţii infracţionale, fratele său s-a apropiat din spate de partea vătămată, a smuls lanţul acesteia şi a fugit, lucru pe care l-a făcut şi el. Inculpatul a apreciat că l-a ajutat doar pe fratele său să smulgă lănţişorul din aur de la gâtul părţii vătămate.
Împotriva sentinţei penale, a declarat apel inculpatul R.M.I. criticând-o pentru netemeinicia pedepsei aplicate, pe care o consideră prea aspră, în raport de circumstanţele sale personale şi a solicitat reducerea cuantumului acesteia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 478/ A din 8 august 2002, a respins apelul inculpatului, ca nefondat, cu motivarea că, la stabilirea pedepsei aplicate inculpatului s-au avut în vedere toate criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), inclusiv datele ce privesc persoana inculpatului, care nu are antecedente penale şi provine dintr-o familie organizată, astfel că, pedeapsa aplicată fiind orientată spre minimul special, nu se justifică reducerea cuantumului ei.
Nemulţumit de hotărârea instanţei de apel, în termenul legal, inculpatul R.M.I. a declarat recurs, solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod, în complicitate la această infracţiune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod, susţinând că doar l-a ajutat pe fratele său la comiterea tâlhăriei.
Totodată, a solicitat să se reţină în favoarea sa circumstanţe atenuante şi să se dispună suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În subsidiar, inculpatul a solicitat prin apărătorul său, reducerea pedepsei aplicate, pe care o consideră prea aspră.
Recursul declarat de inculpat este fondat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În ce priveşte solicitarea inculpatului de a se reţine că a avut doar calitatea de complice la infracţiunea de tâlhărie şi nu aceea de autor la această infracţiune, se constată că nu este fondată.
Analizând situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută pe baza întregului material probator administrat în cauză, din materialitatea faptelor şi modul de operare al inculpatului şi fratelui acestuia, R.V., rezultă că aceştia au prefigurat săvârşirea infracţiunii în calitate de coautori, şi-au distribuit sarcinile, au avut acţiuni conjugate, activitatea fiecăruia fiind indispensabilă pentru producerea rezultatului urmărit.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, activitatea infracţională a inculpatului a constat într-o îmbrâncire a părţii vătămate, care a căzut pe caldarâm, după care, la scurt timp din spate s-a apropiat fratele său şi i-a smuls lănţişorul de aur de la gât, activitate ce are caracterul unei contribuţii directe la săvârşirea infracţiunii.
Prin urmare, nu este vorba doar de un simplu ajutor, acordat de către inculpat numitului R.V. la comiterea tâlhăriei, ci de o participare a ambilor la realizarea laturii obiective, care este specifică formei de participaţie a coautoratului, astfel că nu poate fi primită solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina sa, din infracţiunea de tâlhărie, în aceea de complicitate la această infracţiune.
Nefondat este şi motivul de casare prin care solicită reducerea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată, pe care o apreciază ca fiind prea aspră, prin reanalizarea circumstanţelor în care s-a săvârşit fapta şi a datelor ce caracterizează persoana sa, astfel încât, pedeapsa aplicată să fie coborâtă sub limita minimă a textului de lege incriminator şi suspendarea condiţionată a executării acesteia.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Analizând această critică în raport cu prevederile textului de lege citat, se constată că pedeapsa aplicată de prima instanţă şi menţinută de cea de control judiciar, este cu numai 6 luni peste limita minimă prevăzută de legiuitor pentru infracţiunea de tâlhărie, de 2 ani şi 6 luni închisoare, stabilită în condiţiile stării de minoritate a inculpatului, tocmai în considerarea printre altele, şi a circumstanţelor personale ale acestuia, aflat la prima abatere de o asemenea gravitate, iar din ancheta socială efectuată în cauză rezultă că provine dintr-o familie organizată şi nu a creat niciodată probleme vecinilor, astfel că, nu se justifică reducerea cuantumului pedepsei sub limita minimă prevăzută de lege, executarea ei în regim privativ de libertate fiind de natură a realiza şi funcţiile şi scopul ei, astfel cum prevede art. 52 C. pen.
Aşa cum s-a arătat, recursul inculpatului este însă fondat pentru alte motive decât cele invocate de el şi anume, cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor de la lit. d), a art. 211 alin. (2) C. pen. şi neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 211 alin. (2) lit. d) C. pen., tâlhăria comisă în timpul nopţii, reprezintă o formă calificată a acestei infracţiuni.
În speţă, din analizarea probelor şi lucrărilor de la dosar, rezultă însă că fapta a fost comisă pe timpul zilei, respectiv, în data de 12 octombrie 2001, în jurul orelor 13,15, ceea ce conduce la concluzia că în mod greşit, instanţa a reţinut la calificarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului şi a agravantei prevăzută la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., care vizează, aşa cum s-a arătat mai sus, fapta comisă în timpul nopţii.
De asemenea, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
În cauză, se constată că de la data săvârşirii faptei de către inculpat şi până la momentul judecării cauzei în recurs a fost adoptată Legea nr. 169/2002, prin care s-au modificat unele dispoziţii C. pen., între care şi cele referitoare la infracţiunea de tâlhărie reţinută în sarcina acestuia sub aspectul agravantei prevăzută la alin. (2) lit. a) C. pen. [(actualmente alin. (21) lit. a)].
Astfel, în varianta existentă la data comiterii faptei, când tâlhăria era săvârşită de două sau mai multe persoane, încadrarea juridică era cea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., iar limitele de pedeapsă aplicabile erau de la 5 la 20 ani închisoare.
Potrivit modificărilor aduse Codului penal, în cazul de faţă la art. 211 alin. (2) C. pen., prin Legea nr. 169/2002, această agravantă a infracţiunii de tâlhărie (fapta săvârşită de două sau mai multe persoane) este trecută de la alin. (2) lit. a) C. pen., la alineatul nou introdus şi anume, (21), iar limita minimă a pedepsei ce se aplică a fost majorată de la 5 ani închisoare la 7 ani închisoare, menţinându-se limita maximă prevăzută în vechea reglementare (20 ani).
Prin urmare, este evident că prin modificările aduse Codului penal în intervalul cuprins între data săvârşirii faptei şi cel al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, s-a creat un conflict de legi care urmează să se rezolve în conformitate cu prevederile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în sensul că, dintre cele două legi, urmează a se aplica dispoziţiile legii mai favorabile şi anume, în cazul de faţă, legea existentă la data faptei, care sub aspectul limitei minime a pedepsei este mai favorabilă inculpatului.
În aceste condiţii, se impune casarea atât a deciziei atacate, cât şi a sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi a înlătura aplicarea dispoziţiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod.
Totodată, se va face, referitor la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), respectiv a legii penale mai favorabile, adică, legea existentă la data comiterii faptei.
Întrucât, aşa cum s-a arătat, pedeapsa aplicată inculpatului pentru fapta comisă a fost just individualizată, aceasta urmează a fi menţinută astfel cum a fost stabilită de prima instanţă.
Din pedeapsa aplicată inculpatului, se va deduce timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 27 noiembrie 2001, la 3 iunie 2003.
Întrucât recursul inculpatului urmează a fi admis sub aceste din urmă aspecte şi anume al greşitei aplicări a dispoziţiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod, cât şi cu privire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului R.M.I. va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul R.M.I. împotriva deciziei penale nr. 478 A din 8 august 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 590 din 13 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, cu privire la greşita reţinere a dispoziţiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod şi neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod.
Înlătură aplicarea dispoziţiilor de la lit. d) a art. 211 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod.
Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu privire la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi următoarele din acelaşi cod şi menţine pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului.
Deduce din pedeapsă, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 27 noiembrie 2001, la 3 iunie 2003.
Onorariul în sumă de 300.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2639/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2641/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
