CSJ. Decizia nr. 2902/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2902/2003
Dosar nr. 2726/2002
Şedinţa publică din 18 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa nr. 711 din 20 noiembrie 2001, a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor: B.N. şi A.C., pentru săvârşirea infracţiunilor, prevăzute de art. 192 alin. (2), art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) şi a art. 240, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi a art. 37 lit. a) din acelaşi cod, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul B.N.
Instanţa a constatat că inculpaţii au fost arestaţi în perioada 9 septembrie 1997 – 8 octombrie 1997, B.N. şi 9 septembrie 1997 – 3 octombrie 1998, inculpatul A.C.
Hotărând astfel, instanţa a reţinut în fapt, că, în seara zilei de 23 august 1997, în jurul orei 23,30, inculpaţii, dându-se drept ofiţeri de poliţie, au intrat în locuinţa părţii vătămate H.A.H., de unde au sustras mai multe bunuri, pretextând efectuarea unei percheziţii.
Din examinarea probelor dispuse şi administrate în faza de urmărire penală (plângerea părţii vătămate, proces-verbal de recunoaştere a inculpaţilor după fotografii; declaraţii de martori, planşe fotografice; declaraţii de inculpaţi şi procese-verbale de reţinere de bunuri şi de efectuare a percheziţiilor imobiliare la locuinţa inculpaţilor) şi a celei judecătoreşti (declaraţiile martorilor B.V., V.G., P.V., D.D. şi C.M.) prima instanţă a constatat că nu există date certe din care să rezulte că cei doi inculpaţi sunt autorii faptelor comise în seara de 23 august 1997, împotriva părţii vătămate H.A.H.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor, deoarece nu s-a făcut o apreciere judicioasă a probelor din care rezultă că faptele acestora, astfel cum au fost reţinute în rechizitoriu, sunt dovedite, situaţie în care se impunea condamnarea lor.
Oral, reprezentantul parchetului şi-a extins motivele de apel formulate în scris arătând că infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de tâlhărie, solicitând ca, prin schimbarea încadrării juridice a faptelor, să se reţină doar infracţiunea de tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin nr. 232 din 24 aprilie 2002, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat în totalitate sentinţa penală şi rejudecând în fond:
- În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpatul B.N. la 7 ani închisoare; conform art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), l-a condamnat la 4 ani închisoare, iar în temeiul art. 240, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., l-a condamnat la 3 ani închisoare.
- În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele în cea mai grea de 7 ani închisoare, iar conform art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, pe care a adăugat-o la pedeapsa rezultantă, urmând ca inculpatul să execute în final, 9 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Instanţa a dedus din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive de la 9 septembrie 1997, la 8 octombrie 1997.
- În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a condamnat pe inculpatul A.C. la 7 ani închisoare; conform art. 240 C. pen., l-a condamnat la 2 ani închisoare, iar în temeiul art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) din acelaşi cod, instanţa a dispus contopirea pedepselor în cea mai grea de 7 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute, în final, această pedeapsă, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), cu deducerea arestului preventiv de la 9 septembrie 1997, la 9 octombrie 1997.
Instanţa a luat act că partea vătămată H.A.H. nu s-a constituit parte civilă în cauză şi, conform art. 118 lit. d) C. pen., a dispus confiscarea de la fiecare inculpat a sumei de 18.409.000 lei, iar în baza art. 191 C. proc. pen., i-a obligat pe fiecare inculpat la 1.600.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî în acest fel, instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu este în concordanţă cu probele administrate în cauză.
În acest sens, în noaptea de 23 august 1997, partea vătămată H.A.H. se afla în apartamentul său din Bucureşti, împreună cu un prieten U.N., unde, în jurul orei 23,30, alimentarea cu energie electrică a locuinţei s-a întrerupt de câteva ori, situaţie în care a descuiat uşa pentru a verifica tabloul cu siguranţele electrice (care se afla pe hol), deoarece la celelalte apartamente nu a observat întreruperi ale iluminatului.
După ce a descuiat atât uşa, cât şi grilajul suplimentar, care asigura intrarea în locuinţă, partea vătămată a fost întâmpinată de trei bărbaţi, care i-au cerut să nu opună rezistenţă şi să-i lase să intre în apartament, întrucât fac parte dintr-un departament special al Ministerului de Interne. Partea vătămată a fost încătuşată, iar capul i-a fost acoperit cu o haină, după care a fost transportată în sufrageria locuinţei şi aşezată pe un fotoliu, iar martorul U.N. a fost imobilizat cu mâinile la spate pe canapeaua din sufragerie, presupuşii ofiţeri de poliţie trecând apoi la efectuarea „percheziţiei” în apartament.
În timpul desfăşurării acestor activităţi, la uşa locuinţei a sunat un prieten al părţii vătămate, martorul E.G.S., căruia i-a fost deschisă uşa de cel ce-i păzea pe cei doi şi care i-a spus că cel căutat este ocupat şi să-l aştepte în faţa blocului.
Cu ocazia efectuării aşa-zisei percheziţii au fost sustrase din locuinţă o cameră de luat vederi video, un aparat de fotografiat, o casetă video şi actele de proprietate ale autoturismului părţii vătămate.
Unul dintre „ofiţerii de poliţie”, înainte de a părăsi locuinţa cu ceilalţi, a simulat o discuţie prin staţia de emisie recepţie pe care o avea asupra sa, cu procurorul general, căruia i-a comunicat că „misiunea a fost îndeplinită”, situaţie în care autoturismele poliţiei, care înconjurau zona, se puteau retrage.
Partea vătămată a cerut să se întocmească un proces verbal cu privire la obiectele ridicate, însă i s-a spus că va fi contactat în zilele următoare sau urma să se intereseze la cea mai apropiată secţie de poliţie, deoarece operaţiunea întreprinsă de ei este strict secretă.
În momentul în care martorul U.N. a închis uşa după cei trei a observat că, vizorul uşii de la apartamentul învecinat era acoperit cu o hârtie, care i-a născut unele suspiciuni, transmise părţii vătămate, care l-a rândul său i-a spus că fizionomia unuia dintre „ofiţerii de poliţie” i-a amintit de un agent de pază de la Casino V.
După plecarea persoanelor respective, H.A.H. a constatat că dintr-o geantă, aflată în dormitor, i-au fost sustrase sumele de 2.000 dolari şi 20.000.000 lei, ceea ce i-a întărit convingerea că a fost victima unei înscenări, cu atât mai mult, cu cât administratorul blocului, respectiv, martorul V.G. i-a spus că, cu două zile înainte de săvârşirea infracţiunilor, i-au fost cerute unele informaţii de către cei doi „ofiţeri de poliţie”.
Partea vătămată a sesizat secţia 3 Poliţie, unde i s-a transmis că locuinţa sa nu a făcut obiectul unor acţiuni ale organelor de poliţie, iar pe baza indiciilor care au rezultat din declaraţiile acesteia şi ale martorului U.N., organele de poliţie le-a prezentat mai multe seturi de fotografii din care aceştia i-au recunoscut pe inculpaţii B.N. şi A.C.
În urma examinării planşelor fotografice aceştia au fost recunoscuţi şi de martorul V.G., iar la data de 9 septembrie 1997, aceleaşi persoane i-au indicat pe cei doi inculpaţi cu prilejul recunoaşterii din grup.
Prima instanţă, la soluţionarea cauzei, a luat în considerare numai declaraţiile inculpaţilor, care au negat constant comiterea faptelor: inculpatul A.C. a precizat că în seara de 23 august 1997, a fost într-o discotecă, unde a stat până la ora 4,00, cu o prietenă din Italia şi un prieten din Franţa, iar B.N. a fost în noaptea respectivă în serviciu de pază într-un obiectiv din Mogoşoaia, între orele 21,00 şi 9,00.
În faţa instanţei, martorul V.G., ca şi B.V. au revenit asupra declaraţiei date în faza de urmărire penală, fără prezentarea unor argumente temeinice, neputându-se reţine că au fost constrânşi de către organele de poliţie la recunoaşterea din grup a inculpaţilor, acest fapt precizându-se de către martorul P.V., prezent la recunoaşterea de către V.G. şi partea vătămată.
Se mai reţine, de asemenea, de către instanţa de control judiciar că, martorii P.V., C.M. şi M.C., colegi de serviciu cu inculpatul B.N., deşi au susţinut că, în perioada în care s-au comis respectivele infracţiuni, acesta s-a aflat în serviciul de pază a vilei numitului D.D., din comuna Mogoşoaia, fiecare a făcut o altă descriere a vestimentaţiei inculpatului, iar aceştia în primele declaraţii nu au făcut nici un fel de precizări cu privire la existenţa unui registru de pază, unde să se semneze de primire-predare a schimbului, ulterior însă, la 14 mai 1998, revin şi susţin că un asemenea registru a fost semnat şi de către inculpatul B.N. în noaptea de 23 august 1997.
La confruntarea efectuată între martorii C.M. şi M.C. în legătură cu vestimentaţia purtată de şeful lor de pază, inculpatul B.N. şi cu existenţa procesului-verbal de consemnare a prezenţei acestuia în serviciul de noapte, martorul C.M. a declarat că, anterior audierii, au fost chemaţi de inculpat şi li s-a prezentat un asemenea proces-verbal şi a avut loc „o înţelegere” cu ceea ce aveau să declare în faţa organelor de cercetare penală, lucru care nu s-a întâmplat şi referitor la vestimentaţia purtată, de unde şi deosebirile evidente în descrierea îmbrăcăminţii.
De asemenea, la locuinţa inculpatului B.N., cu prilejul percheziţiei efectuate, au fost găsite diferite documente şi programe în computer pentru obţinerea de legitimaţii de poliţişti şi „mandate de arestare”, precum şi o pereche de cătuşe despre care acesta a spus că sunt destinate activităţii de pază pe care o desfăşoară.
În dovedirea vinovăţiei acestui inculpat, pentru faptele săvârşite sunt şi pretinsa prezenţă a lui în serviciul de pază a vilei numitului D.D. de la Mogoşoaia, precum şi a unui registru de prezenţă la acest obiectiv.
În acest sens, instanţa a reţinut că martorul D.D. a contestat existenţa unui asemenea registru şi nu i-a cunoscut pe martorii propuşi de acest inculpat (care ar fi trebuit să fie angajaţi la el în serviciul de pază) care au atestat prezenţa sa în serviciul de noapte, împreună cu ei.
- Referitor la faptele comise de inculpatul A.C., instanţa de control judiciar a constatat că declaraţiile sale au fost contradictorii pe tot parcursul procesului penal şi de nerecunoaştere a participării sale împreună cu B.N. la săvârşirea infracţiunilor.
Recunoaşterea sa din grup, de către partea vătămată şi martorul U.N. şi-o explică prin presiunile exercitate de către poliţişti faţă de aceştia şi deşi a negat faptul că îl cunoştea pe B.N., figura sa apare pe o casetă video (filmată în locuinţa acestuia) alături de familia B.
În consecinţă, Curtea a apreciat că declaraţiile inculpaţilor de nerecunoaştere a faptelor au fost făcute pro causa, în vederea înlăturării răspunderii penale, situaţie în care ele nu au fost reţinute în ansamblul probator, care atestă săvârşirea cu intenţie de către cei doi inculpaţi a faptelor reţinute în sarcina lor.
Instanţa nu a reţinut cererea parchetului de schimbare a încadrării juridice dată faptelor de violare de domiciliu şi de tâlhărie, într-o singură infracţiune de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen., deoarece în speţă, pătrunderea inculpaţilor în locuinţa părţii vătămate a fost „cel puţin în conştiinţa acesteia legitimă, în condiţiile în care aceştia s-au folosit, fără drept, de calitatea de lucrători de poliţie”.
Din modul în care au conceput săvârşirea faptelor şi derularea acestora, constată instanţa, nu poate opera absorbirea infracţiunii de violare de domiciliu în cea de tâlhărie, întrucât inculpaţii au acţionat pe baza unui plan prestabilit, pătrunderea în locuinţa părţii vătămate, făcându-se prin uzurparea de calităţi oficiale.
În termen legal, Decizia a fost atacată cu recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii A.C. şi B.N.
Parchetul consideră hotărârea nelegală, numai sub aspectul condamnării inculpaţilor şi pentru infracţiunea de violare de domiciliu, în concurs cu cea de tâlhărie, în care se absoarbe, de fapt, fiind o infracţiune complexă.
Inculpaţii, la rândul lor, consideră Decizia nelegală şi neteminică sub următoarele aspecte: greşita reţinere a situaţiei de fapt; procedura de citare a părţii vătămate pentru termenul când s-a judecat apelul nu a fost legal îndeplinită şi Decizia de condamnare nu a fost motivată, încălcându-se astfel prevederile art. 389 alin. (1) C. proc. pen.
S-a solicitat de către inculpaţi ca, prin admiterea recursurilor şi casarea deciziei, să se dispună, în principal, menţinerea sentinţei de achitare a lor, iar, în subsidiar, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, cu citarea legală a părţii vătămate H.A.H.
Examinând Decizia atacată în raport cu motivele de recurs invocate, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile fondate, urmând a fi admise, astfel cum vom arăta în continuare.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 41 alin. (3) C. pen., „infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Aşa fiind, infracţiunea absorbită în conţinutul altei infracţiuni, ca element ori ca circumstanţă agravantă, trebuie să fie indicată expres în norma de drept incriminatoare, pentru ca, în final, prin absorbire să-şi piardă complet autonomia infracţională („fapta nu există”), iar infracţiunea absorbantă să fie completă.
Prin Legea nr. 140/1996 de completare şi modificare a Codului penal, dispoziţiile art. 211 alin. (2) au fost completate cu cele cuprinse la lit. f), în sensul că, „tâlhăria este agravată când s-a săvârşit, într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia”.
Revenind la cauză, se constată că, în mod greşit instanţa de control judiciar a reţinut infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) C. pen., în concurs real cu cea de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) din acelaşi cod, cu motivarea considerării ca legitime de către partea vătămată a acţiunii inculpaţilor de a pătrunde în locuinţa sa, care excede interpretarea noţiunii de „infracţiune complexă”.
Aşa fiind, Curtea va dispune, conform art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) C. pen.
II. Referitor la recursurile declarate de către inculpaţii B.N. şi A.C.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când „s-a comis o eroare gravă de fapt”. Suntem în această situaţie în cazul în care, contrar probelor neechivoce existente în cauză, acestea au pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la rezolvarea laturii penale), în temeiul unor fapte reţinute în mod vădit greşit.
Revenind la speţă, din analiza bogatului probatoriu dispus şi administrat, se reţine că inculpaţii în temeiul unei înţelegeri prealabile şi a alcătuirii unui plan realizabil, în noaptea de 23 august 1997, prezentându-se drept ofiţeri de poliţie, în care sens aveau şi legitimaţii, au intrat în locuinţa lui H.A.H., l-au imobilizat atât pe el, cât şi pe U.N., care se afla în vizită, după care, sub pretext că sunt într-o „misiune specială”, ce impune efectuarea unei percheziţii, au sustras diferite bunuri şi sume în lei şi valută (plângerile părţii vătămate şi declaraţiile martorului U.N).
Martorul V.G., colocatar cu partea vătămată, relatează faptul că în ziua de 21 august 1997, în jurul orei 17,30, s-au prezentat la el două persoane spre care s-au legitimat ca ofiţeri de poliţie, prezentând o legitimaţie de culoare neagră gen carnet, care avea la partea interioară o insignă pe care este inscripţionată „Poliţia”, iar la partea superioară fotografia respectivului pe care nu am văzut-o.
M-au întrebat despre cetăţeanul H.A.H. care locuieşte în acelaşi imobil. M-au rugat să le dau mai multe informaţii despre cetăţean, mai precis „cine îl vizitează şi cu ce se ocupă”.
Acelaşi martor, din teancul de fotografii prezentat de poliţişti la 2 septembrie 1997, l-a recunoscut pe inculpatul B.N. ca fiind una dintre persoanele ce s-a prezentat la uşa sa în luna august, pentru a cere unele relaţii despre partea vătămată, iar în declaraţia dată în faţa primei instanţe (27 aprilie 2001), deşi menţionează că nu îşi mai aminteşte ceea ce a declarat în faza de urmărire penală, având în vedere vârsta înaintată (72 de ani), menţine declaraţiile date, precizând că la poliţie nu s-au exercitat violenţe asupra sa.
Pentru a înlătura orice dubiu în legătură cu influenţarea martorilor în recunoaşterea şi din grup a inculpaţilor, martorul P.V. relatează în faţa instanţei:
„Menţin declaraţiile date în faza de urmărire penală şi următoarele cu precizarea că eu am participat la recunoaşterea din grup a celor doi inculpaţi. În legătură cu acest moment, precizez că nu am remarcat că poliţiştii ar fi exercitat violenţe asupra persoanelor care trebuiau să îi recunoască pe inculpaţi, eu pe acele persoane nu le-am văzut decât în momentul când au intrat în camera respectivă pentru recunoaştere; nu ştiu „ce s-a întâmplat în afara camerei respective”.
Aşa fiind faptele, împrejurările săvârşirii lor, precum şi vinovăţia inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f) C. pen. şi de uzurpare de calităţi oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen., rezultă din probele complet analizate şi just apreciate de către curtea de apel, care nu a comis nici o eroare gravă de fapt în acelaşi cod situaţiei reale.
Nefondat se dovedeşte şi motivul de recurs referitor la stabilirea neîndeplinirii procedurii de citare cu partea vătămată H.A.H., care, pentru termenele fixate în vederea judecării în faţa instanţei de apel, a fost citată cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 176 şi art. 177 alin. (1) şi (9) C. proc. pen., adresa cuprinsă în citaţii fiind confirmată de Ministerul de Interne, Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a persoanei; Direcţia pentru Străini şi Probleme de Migrări, prin adresa nr. 199989/M/3 din 31 ianuarie 2001.
3. În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, referitor la nemotivarea hotărârii de condamnare a inculpaţilor, din examinarea acesteia se constată că instanţa de control judiciar a analizat mijloacele de probă dispuse şi administrate atât în faza de cercetare penală, cât şi în mod direct, nemijlocit a celei judecătoreşti, cu evidenţierea aspectelor ce au fost constante şi s-au putut corobora în raport cu diferitele perioade de timp în care au fost administrate şi care i-au format convingerea, că inculpaţii sunt autorii faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, probe care infirmă susţinerile în sens contrar ale acestora.
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii B.N. şi A.C., va casa Decizia atacată numai cu privire la condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de violare de domiciliu şi va dispune conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii B.N. şi A.C. împotriva deciziei penale nr. 232 A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată numai cu privire la dispoziţia de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea de violare de domiciliu.
Înlătură aplicarea art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., referitor la ambii inculpaţi şi descontopeşte pedepsele de executat, în pedepsele componente, după cum urmează:
- pedeapsa de 9 ani închisoare, aplicată inculpatului B.N. în pedepsele de: 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 37 lit. a) şi a art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, prevăzută de art. 240, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi 2 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, ca urmare a aplicării art. 83 C. pen.;
- pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată inculpatului A.C., în pedepsele de: 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi f), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP); 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, prevăzută de art. 240 C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpaţii B.N. şi A.C., pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pentru ambii inculpaţi, şi a art. 37 lit. a) C. pen., numai în ce priveşte pe inculpatul B.N.
În baza art. 33 lit. a) şi a art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate celor doi inculpaţi şi dispune ca aceştia să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv, câte 7 ani închisoare.
Menţine măsura revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului B.N. prin sentinţa penală nr. 343/1997 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti pe care, în baza art. 83 C. pen., urmează să o execute alături de pedeapsa aplicată în cauză, astfel că în final, acesta va executa pedeapsa de 9 ani închisoare.
Deduce din pedepsele pe care inculpaţii urmează să le execute, timpul arestării preventive după cum urmează:
- de la 9 septembrie 1997, până la 8 octombrie 1997, pentru inculpatul B.N. ş.
- de la 9 septembrie 1997, până la 3 octombrie 1997, pentru inculpatul A.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2901/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2903/2003. Penal → |
|---|
