CSJ. Decizia nr. 2994/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2994/2003
Dosar nr. 4118/2002
Şedinţa publică din 23 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 310 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului Maramureş, inculpatul K.P., a fost condamnat la 4 ani închisoare şi un an interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. şi 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 lit. b) C. pen.
Au fost aplicate dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă a mai fost condamnat şi inculpatul B.S., pentru două infracţiuni de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., la 4 luni închisoare şi respectiv 6 luni închisoare.
Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite inculpatul urmând să execute pe cea mai grea şi anume 6 luni închisoare.
În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei pe timp de 2 ani şi 6 luni, atrăgându-i atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Ambii inculpaţi au avut şi calitatea de părţi civile.
Totodată ei au fost obligaţi să-şi plătească reciproc diverse sume de bani reprezentând despăgubiri civile şi daune morale.
Au mai fost obligaţi, de asemenea să plătească statului cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpaţii, care au şi calitatea de părţi civile, sunt cumnaţi şi locuiesc pe aceeaşi stradă, fiind vecini.
În familia inculpatului, parte civilă B.S., existau dese scandaluri datorită faptului că soţia acestuia consuma băuturi alcoolice, motiv pentru care de multe ori a fost alungată de acasă, ea refugiindu-se la familia K.P., soţiile fiind surori.
Un asemenea incident a avut loc şi în ziua de 2 august 2000, moment în care partea civilă K.I. a intervenit pentru aplanarea scandalului, insistând pe lângă inculpatul B.S. să o primească pe soţie acasă.
În loc să se conformeze, acesta le-a lovit pe amândouă, pe K.I. cu o găleată în cap şi cu pumnii peste gură.
Auzind gălăgie, inculpatul parte civilă K.P. a mers în curtea coinculpatului B.S. şi aici văzând că soţia sa este căzută şi plină de sânge, l-a lovit cu pumnul peste gură l-a ameninţat că îl omoară şi s-a retras cu spatele din curte.
În momentul când a ajuns în stradă, pe fondul atitudinii provocatoare a părţii vătămate B.S., inculpatul K.P. i-a aplicat 4 lovituri de cuţit în regiunea abdominală.
Potrivit actelor medico-legale, a expertizei efectuate în instanţă, în urma agresiunii inculpatul, parte civilă, B.S. a suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 40-45 zile îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în primejdie.
De asemenea, părţile civile K.P. şi K.I. au suferit leziuni care au necesitat 8-9 zile şi respectiv 12-14 zile îngrijiri medicale.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apeluri inculpaţii, părţi civile K.P. şi B.S., precum şi partea civilă K.I., care prin Decizia nr. 223 din 3 septembrie 2002, au fost respinse ca nefondate de către Curtea de Apel Cluj.
Nemulţumiţi de această soluţie, soţii K. au declarat recurs.
Apărătorul acestora a susţinut că sentinţa primei instanţe este lovită de nulitate, întrucât la prezentarea materialului de urmărire penală, chiar dacă inculpatul K.P. nu era arestat, nu a fost prezent şi un apărător, deoarece pentru infracţiunea comisă apărarea este obligatorie (art. 171 şi art. 172 C. proc. pen.).
S-a mai susţinut de către apărător că hotărârea nu este legală şi pentru că prima instanţă nu s-a pronunţat motivat, prin încheiere asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.S., în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., ci a statuat asupra ei numai cu ocazia deliberării şi pronunţării hotărârii.
Un alt motiv de recurs se referă la solicitarea apărătorilor de a se efectua victimei, inculpatul, parte civilă B.S. o expertiză medico-legală care să stabilească cu certitudine dacă loviturile aplicate au fost de natură să-i pună viaţa în primejdie.
În sfârşit, s-a mai susţinut că a comis infracţiunea ca răspuns la atacul imediat, iminent şi injust îndreptat asupra sa de către B.S., atac care îi punea viaţa în pericol, motiv pentru care a solicitat aplicarea art. 44 C. pen.
În concluzie, apărătorul a solicitat admiterea recursurilor declarate de inculpatul, parte civilă K.P. şi de către partea civilă K.I., casarea hotărârilor şi în principal trimiterea cauzei primei instanţe pentru rejudecare, achitarea inculpatului K.P., pentru infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu referire la art. 44 C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei.
În ce priveşte recursul părţii civile K.I. s-a solicitat, de asemenea admiterea lui şi schimbarea încadrării juridice, în ce priveşte pe inculpatul B.S., în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen.
La rândul său, inculpatul B.S. a criticat hotărârile susţinând că în mod greşit a fost condamnat, întrucât el a fost cel agresat de soţii K. şi nu a lovit pe nici unul din ei.
În ce priveşte soluţionarea laturii civile, recurentul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor civile şi a daunelor morale.
În concluzie a cerut admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecând cauza, achitarea sa pentru infracţiunea imputată şi majorarea cuantumului despăgubirilor civile şi a celui reprezentând daune morale.
Recursurile nu sunt fondate.
În ce priveşte cel declarat de inculpatul K.P. se constată că afirmaţia referitoare la lipsa unui apărător care să-l asiste pe recurent cu ocazia efectuării actelor de urmărire penală, nu este întemeiată.
Astfel, sunt două împuterniciri avocaţiale, iar cu ocazia interogatoriilor luate, el a fost asistat de apărător.
Aceeaşi situaţie se prezintă şi pentru recurentul inculpat B.S., în sensul că în timpul interogării acestuia, el a fost asistat de un apărător.
Potrivit art. 172 alin. (1) C. pen., lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă exista dovada că apărătorul a fost încunoştiinţat de data efectuării actului respectiv.
În speţă, având în vedere că inculpatul a fost asistat de un apărător în momentul când a fost interogat este evident că acesta a fost încunoştiinţat asupra momentului aducerii la cunoştinţă a materialului de urmărire penală şi ca atare nu se poate susţine că hotărârea respectivă nu este legală.
Analizând hotărârile pronunţate se constată că starea de fapt a fost bine stabilită pe baza probelor care au fost complet administrate şi corect interpretate. În ce priveşte pe inculpatul K.P., nu se poate considera că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., în condiţiile în care chiar provocat fiind, inculpatul a lovit pe partea vătămată de patru ori, în regiunea abdominală determinând leziuni care i-au pus în pericol viaţa şi din care rezultă că inculpatul a acceptat chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului faptei sale, decesul victimei.
Este evident că faţă de probele administrate efectuarea unei noi expertize medico-legale nu era necesară.
aşa cum au decurs faptele, corect au judecat instanţele când au reţinut circumstanţa atenuantă legală a producerii, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 44 C. pen.
În ce priveşte pe inculpatul parte vătămată B.S., în mod corect s-a stabilit că acesta a comis două infracţiuni de lovire.
Pedepsele aplicate recurenţilor au fost bine stabilite, ele reflectând corect gradul de pericol social al faptei şi făptuitorilor, la stabilirea lor ţinându-se seama în ce priveşte pe inculpatul K.P. de circumstanţa atenuantă a provocării.
Critica referitoare la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat motivat prin încheiere asupra cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul B.S., în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., din care cauză hotărârea este lovită de nulitate absolută, nu este întemeiată.
Este adevărat că potrivit art. 334 C. proc. pen., instanţa are obligaţia să pună în discuţie noua încadrare, însă această dispoziţie prealabilă trebuie privită ca fiind în favoarea inculpatului şi a drepturilor sale procesuale, nefiind prevăzută cu sancţiunea nulităţii absolute.
În consecinţă, numai inculpatul s-ar putea prevala de o asemenea încălcare, în condiţiile în care el ar dovedi că prin nepunerea în discuţie a noii încadrări juridice i s-a creat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv.
Ori, în speţă, inculpatului nu i s-a creat o vătămare atât timp cât s-a schimbat încadrarea într-o infracţiune mai uşoară pentru care legea prevede o pedeapsă mai blândă.
Instanţele au stabilit corect cuantumul despăgubirilor, deoarece au reţinut că atât recurenţii K.P., cât şi K.I., nu au dovedit că anterior săvârşirii faptelor au realizat venituri cu caracter permanent de care să fie lipsiţi în perioada incapacităţii de muncă, întrucât K.P. este pensionar şi faptul că unul dintre martori a susţinut că acesta s-a ocupat şi cu reparaţii la autoturisme, nu a rezultat că el ar fi avut câştiguri permanente din prestaţiile efectuate şi nici ce sume anume. În legătură cu recurenta K.I. a rezultat că se ocupa cu grădinăritul şi nu s-a putut stabili prejudiciul nerealizat din cauza incapacităţii de muncă.
În consecinţă, acordarea daunelor morale către aceste părţi în cuantumul stabilit de prima instanţă este justificată.
De altfel, cele două părţi civile au solicitat în apel şi recurs despăgubiri mai mari decât cele cerute cu ocazia constituirii lor de parte civilă în faţa primei instanţe.
Cu privire la despăgubirile acordate părţii civile B.S., se constată că ele au fost bine stabilite şi reţinându-se starea de provocare au fost reduse proporţional cu culpa sa, iar neacordarea daunelor morale este pe deplin justificată.
În consecinţă, recursurile declarate de inculpaţi şi de către partea civilă K.I. vor fi respinse, cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi restituite de către recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, recursurile declarate de inculpaţii K.P. şi B.S. precum şi pe cel al părţii civile K.I. împotriva deciziei nr. 223 din 3 septembrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, ca nefondate.
Obligă pe fiecare recurent să plătească statului câte 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2987/2003. Penal. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3/2003. Penal. încheiere. Recurs → |
|---|
