CSJ. Decizia nr. 2983/2003. Penal. Contestatie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2983/2003
Dosar nr. 1202/2003
Şedinţa publică din 20 iunie 2003
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 5071 din 22 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursurile declarate de inculpaţii C.G. şi F.I., împotriva deciziei penale nr. 316/A din 28 iunie 2001 a Curţii de Apel Timişoara.
A casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 220 din 12 martie 2001 a Tribunalului Timiş cu privire la încadrarea juridică a faptelor, la pedeapsa aplicată inculpaţilor în baza art. 288 alin. (2) C. pen. şi la aplicarea Legii nr. 137/1997.
A înlăturat art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracţiunile prevăzute de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 din acelaşi cod, text în baza căruia i-a condamnat pe ambii inculpaţi la câte 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A redus pedeapsa aplicată inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare.
Conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, a constatat graţiate, integral şi condiţionat, pedepsele de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaţilor pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 alin. (2) şi art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Li s-a atras inculpaţilor atenţia asupra dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 137/1997. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor.
Prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999 Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a dispus trimiterea în judecată penală a inculpaţilor C.G., F.I. şi A.G.V., pentru activitatea infracţională care s-a desfăşurat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, urmând ca activitatea infracţională desfăşurată până în luna septembrie 1995 să formeze obiectul unui alt dosar.
Împotriva acestei decizii, la data de 20 decembrie 2002, condamnaţii C.G. şi F.I. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susţinând că instanţa de recurs nu a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile de fals material prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. şi de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., conform art. 122 lit. d) din acelaşi cod, deşi termenul de prescripţie de 5 ani a expirat. Ca urmare, contestatorii au solicitat încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru cele două infracţiuni.
S-a susţinut că prin două hotărâri civile definitive s-au stabilit definitiv taxele vamale ce trebuiau percepute pentru introducerea în ţară a cafelei importate şi astfel, există autoritate de lucru judecat. Se mai susţine că nu este vorba de documente vamale false, pentru că procesul de vămuire a avut la bază cele două hotărâri definitive civile, iar instanţa de recurs nu le-a avut în vedere, în acest sens se invocă prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen.
Contestaţia în anulare este nefondată sub ambele aspecte invocate.
Astfel, potrivit art. 386 lit. c) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestaţie în anulare, când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) şi i), cu privire la care existau probe în dosar.
Referitor la cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen., este evident că art. 386 lit. c) nu dă posibilitatea de a se formula contestaţie în anulare, cauzele de încetare fiind doar cele prevăzute de art. 10 lit. f), g), h) şi i) C. proc. pen.
Cu privire la unul dintre cazurile de încetare a procesului penal prevăzut de art. 10 lit. g) şi anume prescripţia răspunderii penale, Curtea constată, pe de o parte, că el nu a fost invocat în instanţa de recurs, iar pe de altă parte, că dispoziţiile art. 122 lit. d) referitoare la termenele de prescripţie a răspunderii penale, nu sunt aplicabile în cauză. Aceste prevederi ar fi fost aplicabile, dacă în termenul de 5 ani prevăzut de textul menţionat, termen calculat de la data săvârşirii faptei nu s-ar fi început procesul penal şi nu s-ar fi îndeplinit acte care, potrivit legii, trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
Or, din examinarea dosarului de urmărire penală, rezultă că faţă de inculpatul C.G., acţiunea penală s-a pus în mişcare prin ordonanţa din 6 mai 1999, iar faţă de F.I., care s-a sustras urmăririi penale, prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş.
Activitatea infracţională s-a desfăşurat în mod continuat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, dată de la care, în mod evident, până la declanşarea acţiunii penale împotriva inculpaţilor nu a expirat termenul de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani, prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen.
De asemenea, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 124 C. pen., referitoare la prescripţia specială, deoarece termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 nu a fost depăşit cu încă jumătate până la data de 22 noiembrie 2002, dată la care s-a soluţionat definitiv cauza, prin Decizia nr. 5071/2002 de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, respectiv termenul de 7 ani şi 6 luni.
Constatând netemeinicia contestaţiilor în anulare formulate de cei doi condamnaţi, Curtea le va respinge, sub ambele aspecte invocate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 500.000 lei, fiecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de condamnaţii C.G. şi F.I. împotriva deciziei penale nr. 5071 din 22 noiembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Obligă pe condamnaţi să plătească statului sumele de câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2979/2003. Penal. Art.215 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2987/2003. Penal. Conflict de competenţă.... → |
|---|
