CSJ. Decizia nr. 3324/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3324/2003
Dosar nr. 1400/2003
Şedinţa publică din 9 iulie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 380 din 18 decembrie 2002, Tribunalul Vrancea, secţia penală, a condamnat pe inculpatul D.M. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă durata arestului preventiv de la 20 iunie 2002 la zi.
S-a dispus obligarea inculpatului la restituirea unei salbe din aur, formată din 10 monede de 3,5 grame sau la plata contravalorii acesteia de 75.000.000 lei.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că în ziua de 19 iunie 2002, inculpatul aflat în municipiul Focşani la un târg de vite, întâlnind-o pe partea vătămată C.G. de etnie romă, a smuls de la gâtul acesteia o salbă formată din 10 galbeni de aur, după care a fugit de la locul faptei. Ulterior, inculpatul a luat un taxi şi însoţit de martorul T.C. a plecat în municipiul Bârlad.
Prin Decizia penală nr. 73/A din 11 februarie 2003, Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat. În motivele de apel, în principal, inculpatul solicita achitarea susţinând că nu el a săvârşit fapta, iar în subsidiar, reducerea pedepsei.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că inculpatul este cel care a săvârşit fapta, fiind recunoscut de partea vătămată şi necontestându-se chiar de către inculpat, că se afla în zona în care s-a săvârşit fapta. Cu privire la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, s-a reţinut că este bine individualizată în raport cu pericolul social al faptei şi al inculpatului, infractor recidivist, specializat în săvârşirea unor fapte de asemenea natură.
Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs susţinând, în principal, că nu este vinovat de săvârşirea faptei, iar, în subsidiar, că pedeapsa aplicată nu a fost bine individualizată fiind excesivă.
Recursul este nefondat sub ambele aspecte invocate.
Astfel, sub aspectul nevinovăţiei inculpatului, susţinerile acestuia nu au nici un suport probator. Din declaraţia părţii vătămate C.G., a procesului verbal de recunoaştere din grup de persoane, din 20 iunie 2002, precum şi din declaraţia martorului T.C. (care l-a însoţit pe inculpat atât la venirea cât şi la plecarea din municipiul Bârlad şi care a văzut la acesta, cu ocazia plecării rapide cu taxiul, salba cu monede de aur), a rezultat fără nici un dubiu, că inculpatul D.M. este acela care a săvârşit fapta de tâlhărie. Împrejurarea că, iniţial partea vătămată, minoră, a indicat o altă persoană ca fiind autorul faptei, este lipsită de relevanţă, deoarece ulterior aceasta l-a indicat pe inculpat. De altfel, între cele două persoane există o asemănare, care a indus-o iniţial în eroare pe partea vătămată cu prilejul identificării. La cererea părţii vătămate, întrucât avea îndoieli cu privire la prima persoană indicată ca autor, s-a organizat a doua zi o nouă identificare din grup, ocazie cu care inculpatul a fost cel identificat. Aceste împrejurări au fost relatate atât de martorul G.T., tatăl părţii vătămate, în declaraţia dată în prima instanţă, cât şi de partea vătămată martorul T.C. a explicat de ce în declaraţiile date în cursul urmăririi penale nu a relatat întregul adevăr, menţionând că a fost atenţionat de fratele inculpatului să fie atent ce declară în legătură cu D. Or, această atenţionare nu ar fi fost necesară dacă inculpatul ar fi fost nevinovat.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Or, în cauză declaraţiile inculpatului, prin care acesta nu recunoaşte săvârşirea faptei, nu numai că nu se pot corobora cu alte probe, ci dimpotrivă sunt infirmate de probele administrate în cauză.
În consecinţă, Curtea constată că instanţele au reţinut corect vinovăţia inculpatului, neexistând nici un dubiu din care să rezulte că inculpatul nu ar fi autorul faptei.
Recursul este nefondat şi sub aspectul individualizării pedepsei.
Curtea constată că avându-se în vedere gravitatea faptei (tâlhărie, care a produs o pagubă de 75 milioane lei), pericolul social pe care îl prezintă inculpatul, infractor recidivist, pedeapsa aplicată a fost bine individualizată de instanţe, în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsă timpul arestării preventive de la 20 iunie 2002 la zi.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 73/A din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Galaţi.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 20 iunie 2002 la 9 iulie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3323/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3325/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
